Articole

Începutul unui nou an școlar nu înseamnă doar rechizite, cărți noi și hăinuțe pregătite cu grijă, dar și o avalanșă de emoții pentru întreaga familie. Atât copiii, cât și părinții simt entuziasm, neliniște și curiozitate. Iar pentru copiii cu dizabilități și familiile lor, provocările sunt adesea mai mari. Părinții simt presiunea de a oferi siguranță, sprijin și încredere, în timp ce încearcă să-și gestioneze propriile îngrijorări. Copiii, la rândul lor, pot trece prin anxietate, schimbări de comportament sau tulburări de somn.

Cum își gestionează părinții emoțiile 

Emoțiile părinților la începutul anului școlar sunt firești, întrucât schimbarea afectează întreaga familie, nu doar copilul. Grijile legate de adaptarea și acceptarea copilului cu dizabilitate sunt frecvente, însă părinții se pot pregăti emoțional recunoscându-și trăirile, fără a le nega sau a se învinovăți. 

„Poate vorbi cu un alt părinte care a trecut deja prin această etapă, cu un cadru didactic sau cu cineva de încredere din familie. Dar, totodată, este important ca părintele să nu se compare cu alții și să nu se critice pentru ceea ce simte. De asemenea, organizarea din timp, de la acte, rechizite, până la planificarea rutinei zilnice, aduce un sentiment de control care contribuie la reducerea anxietății”, explică psihologa Cristina Dolinschi. 

Aceasta recomandă ca, în pregătirea pentru începutul anului școlar, părinții să își îndrepte atenția spre ceea ce funcționează deja bine în comportamentul copilului și spre punctele sale forte, nu doar spre posibilele dificultăți. De asemenea, este important ca zilele dinaintea începerii/revenirii la școală să fie cât mai liniștite, cu o rutină stabilă: ore regulate de somn, mese echilibrate și momente scurte de relaxare care să reducă stresul și să ofere un sentiment de siguranță.

Cristina Dolinschi subliniază că este esențial ca părinții, în special cei ai copiilor cu dizabilități, să-și gestioneze propriile emoții înainte de începerea școlii. Copiii resimt intens starea emoțională a părintelui, iar o atitudine calmă și organizată le oferă un sentiment de siguranță și pregătire. 

„Nu înseamnă că părintele nu poate avea emoții, ci că poate învăța să le gestioneze și să le modeleze pentru copil: «Sunt puțin emoționat și eu, dar știu că ne vom descurca». Această autenticitate combinată cu încredere transmite stabilitate”, explică psihologa.

Schimbările emoționale la copiii cu dizabilități

Specialista atrage atenția că, înainte de începerea școlii, copiii cu dizabilități pot manifesta emoții intense precum frica, nesiguranța sau neliniștea. Unii copii devin mai retrași, vorbesc mai puțin, se izolează de ceilalți sau evită activități pe care înainte le făceau cu plăcere. Pe când alți copii, potrivit acesteia, pot deveni agitați, sensibili, pot avea accese de furie, tulburări de somn sau coșmaruri. De asemenea, pot apărea forme de regres, cum ar fi refuzul de a merge singuri la toaletă sau nevoia constantă de a fi aproape de părinți. 

„Părinții trebuie să fie atenți la orice modificare bruscă în comportament: dacă copilul mănâncă mult mai puțin sau din contra, mănâncă compulsiv, dacă este mai obosit ca de obicei, dacă plânge frecvent sau nu mai vrea să iasă din casă. De asemenea, comportamentele agresive față de sine (lovituri, mușcături, automutilare ușoară) sau față de alții sunt un semnal de alarmă”, subliniază psihologa. Dacă aceste manifestări emoționale persistă mai mult de două săptămâni, se intensifică sau afectează viața de zi cu zi a copilului, Cristina Dolinschi recomandă ca părinții să ceară sprijin de specialitate.

Pregătirea emoțională a copilului cu dizabilitate pentru prima zi de școală

Psihologa subliniază că adaptarea copilului cu dizabilitate la școală începe cu familiarizarea. Este important ca părintele să discute calm și realist despre ce urmează, fără a crea temeri. Vizita la școală, întâlnirea cu învățătoarea și cunoașterea mediului pot reduce frica de necunoscut. De asemenea, o rutină zilnică asemănătoare celei școlare ajută copilul cu dizabilitate să înțeleagă ce urmează și să se simtă mai în siguranță. 

„Jocul de rol este un instrument simplu și eficient: părintele poate juca împreună cu copilul o zi de școală, pentru ca frica de necunoscut să scadă și copilul să se obișnuiască cu situația. O altă activitate utilă este teatrul cu jucării: părintele și copilul folosesc plușuri sau figurine pentru a simula scenarii școlare, cum ar fi întâlnirea cu învățătoarea sau pauza. Astfel, copilul are control asupra poveștii și poate exprima, indirect, ce îl sperie”, recomandă psihologa. 

Un ritual de dimineață creat împreună de părinte și copil – fie că este vorba despre o îmbrățișare specială, un cântec sau o urare secretă – poate deveni un sprijin emoțional important în perioada de început de școală. Repetat zilnic, acest gest simplu oferă copilului stabilitate și încredere, ajutându-l să facă față mai ușor emoțiilor dinaintea plecării. 

„Este foarte important ca părintele să-i arate încredere și sprijin, spunându-i lucruri simple, clare și încurajatoare, precum: «Știu că ești curajos», «Vom reuși împreună», «Oricând ai nevoie, poți să-mi spui», «La școală vei cunoaște prieteni noi». Aceste cuvinte aduc copilului liniște și curaj”, explică specialista.

Cum pot părinții să gestioneze anxietatea copilului legată de școală

Psihologa recomandă ca părinții să sprijine copiii, în special pe cei cu dizabilități, să gestioneze anxietatea legată de începutul școlii prin activități simple pe care le pot face acasă. Printre acestea se numără crearea unei „cutiuțe a siguranței/curajului” în care copilul să pună obiecte care îl fac să se simtă bine și îl liniștesc: o jucărie mică, o fotografie, o notiță cu o frază încurajatoare. 

„Ascultarea împreună a poveștilor audio sau vizionarea desenelor animate cu teme despre școală și prietenie poate schimba percepția copilului asupra școlii, transformând-o într-un loc mai primitor și plin de aventuri frumoase. Pentru a motiva copilul și a-l face să asocieze școala cu lucruri plăcute, puteți stabili un mic ritual de „răsplată” pentru fiecare zi de școală, cum ar fi o poveste în plus, o îmbrățișare sau o gustare preferată. De asemenea, crearea unei „cutii cu amintiri” în care copilul păstrează desene, poze sau obiecte din primele zile de școală îl ajută să simtă că fiecare pas făcut este o realizare importantă”, recomandă psihologa. Aceasta subliniază că răbdarea și înțelegerea sunt esențiale pentru a sprijini copilul cu dizabilitate în această perioadă dificilă.

Echilibrul între controlul părintelui și autonomia copilului cu dizabilitate

Cristina Dolinschi atrage atenția că echilibrul dintre controlul părintelui și autonomia copilului este esențial, mai ales în cazul copiilor cu dizabilități. Părinții sunt încurajați să le ofere copiilor opțiuni simple, prin care aceștia să poată lua decizii. „De exemplu, puteți stabili împreună ora la care se trezește, iar el să aleagă ce fruct își ia la gustare. Astfel, copilul știe la ce să se aștepte, dar are și posibilitatea să-și exprime preferințele. Încurajați-l să ia decizii simple, oferindu-i opțiuni concrete, cum ar fi: «Vrei să porți tricoul albastru sau pe cel verde?» «Vrei să începi cu matematica sau cu limba română?». Este important să recunoașteți și să apreciați eforturile copilului, chiar dacă rezultatul nu este perfect. Încurajările și validarea încercării îi cresc încrederea în sine și îl motivează să încerce din nou”, explică psihologa.

Aceasta recomandă ca părinții să ofere sprijin la teme prin prezență și îndrumare, dar să evite să le facă în locul lui. Întrebările și sugestiile ajută copilul cu dizabilitate să-și dezvolte autonomia și gândirea critică. „Încurajați-l să pregătească la finalul zilei ghiozdanul și verificați împreună ce teme are pentru a doua zi. Puteți face din această activitate un ritual, care îl ajută să-și dezvolte planificarea și să nu uite nimic important”, spune Cristina Dolinschi.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Burnout-ul parental afectează în special părinții care îngrijesc copii cu dizabilități, pentru care responsabilitatea este neîntreruptă, atât fizic, cât și emoțional. Solicitările zilnice, lipsa somnului, birocrația, izolarea și lipsa unui sprijin duc, în timp, la o epuizare profundă, care nu dispare cu o simplă odihnă. Pentru ca un părinte să poată fi prezent, conectat și sprijin real pentru copil, este esențial să aibă grijă și de propria sănătate – fizică, mentală și emoțională. 

Ce este burnout-ul parental?

Timp de mulți ani, burnout-ul a fost asociat cu mediul profesional. Termenul de burnout înseamnă „ardere”, o epuizare profundă a resurselor fizice și emoționale. Spre deosebire de stres care presupune o reacție acută, dar temporară la o situație dificilă, burnout-ul apare când stresul și oboseala devin cronice. Stresul dispare, de regulă, odată cu eliminarea factorul declanșator și, potrivit psihologăi Cristina Balan-Jereghi, de cele mai multe ori ne mobilizează – avem un flux mărit de energie, suntem activi și orientați spre soluție. În cazul burnout-ului, însă, persoana afectată nu mai are energie, este apatică și obosită permanent. Spre deosebire de oboseala obișnuită, care trece după odihnă, burnout-ul persistă și necesită schimbări profunde în stilul de viață pentru a fi depășit.

De ce apare burnout-ul parental

În cazul părinților, burnout-ul apare frecvent, mai ales atunci când nu beneficiază de sprijin. Ei pot ajunge să se simtă copleșiți, extenuați și incapabili să mai răspundă cerințelor zilnice. În formele grave, burnout-ul poate duce și la probleme de sănătate. „Părinții pot trăi burnout-ul prin distanțare emoțională față de copil. Deși îl iubesc, ei nu mai pot fi prezenți sau conectați la emoțiile lui, iar aceasta adaugă și mult sentiment de vinovăție”, precizează psihologa. Printre cauzele frecvente ale burnout-ului se numără lipsa unui somn odihnitor, solicitările constante ale copilului, absența unui sprijin și izolarea socială, adesea cauzată de reducerea comunicării cu alți adulți. Psihologa susține că, în cazul părinților care cresc un copil cu dizabilități, riscul de burnout apare mai devreme, este mai frecvent și tinde să se manifeste într-o formă mult mai intensă. 

„Anxietatea crescută cauzată de procesul de integrare a copilului în comunitate, fricile, îngrijirea constantă, dificultățile în accesarea serviciilor specializate, problemele de sănătate uneori asociate cu dizabilitatea – toate facilitează apariția și agravarea rapidă a nivelului de epuizare la părinții copiilor cu dizabilități”, explică aceasta.

Potrivit Cristinei Balan-Jereghi, una dintre principalele cauze ale epuizării în rândul părinților care au copii cu dizabilități este izolarea socială și lipsa unui sprijin real din partea celor apropiați. Adesea, acești părinți se retrag pentru a evita privirile insistente, întrebările incomode sau stigmatul care încă însoțește dizabilitatea. În aceste condiții, ajung să preia întreaga responsabilitate pentru sănătatea și siguranța copilului, fără posibilitatea unor momente de odihnă. Un alt factor al burnout-ului în rândul acestor părinți este birocrația și dificultatea accesării serviciilor de sprijin. „Devine obositoare nevoia de a bate la diverse uși pentru a obține sprijin, respectarea tuturor drepturilor copilului, integrarea în comunitate”, explică psihologa. Dizabilitatea este adesea însoțită de probleme de sănătate, tratamente și vizite medicale frecvente, care cresc nivelul de stres și favorizează apariția burnout-ului. 

„Lucrurile se agravează când părinții sunt nevoiți să părăsească și locul de muncă pentru a putea acoperi nevoile speciale ale copilului, fapt ce pune presiune pe situația financiară a familiei. Deci, e aproape un cerc vicios pe care acești părinți trebuie să îl parcurgă din nou și din nou, în timp ce epuizarea devine tot mai profundă”, adaugă aceasta.

Cum poți recunoaște semnele timpurii ale burnout-ului?

Burnout-ul nu apare brusc. De cele mai multe ori, semnalele sunt subtile la început. Iată câteva dintre ele:

• Emoționale: iritabilitate crescută, senzație de blocaj, copleșire. „Putem auzi părinții spunând că se simt depășiți de situație, de lucrurile necesare de făcut, de parcă nu ar mai exista lumină la capătul tunelului”, spune Cristina Balan-Jereghi.
• Comportamentale: tendința de izolare, funcționare pe „pilot automat”, consum excesiv de rețele sociale. „Trebuie să fim atenți când preferăm compania telefoanelor și a rețelelor sociale, decât a oamenilor reali. Tendința de izolare e cu adevărat periculoasă, or nu vom avea cum să încărcăm «bateriile sociale» fără interacțiune. Uneori putem auzi acești părinți povestind că «Sunt atât de obosit, că nici nu am forță să mă duc la culcare. Mai bine fac scroll pe telefon», comportament pe care îl considerăm alarmant”, menționează psihologa.
• Fiziologice: senzație permanentă de oboseală, somn necalitativ și orice alt simptom asemănător intoxicațiilor alimentare (probleme digestive, fluctuație în greutate, scăderea poftei de mâncare, amețeli).

„Cu cât mai devreme observăm aceste simptome, cu atât mai rapide și eficiente vor fi metodele de prevenire a burnout-ului”, atenționează psihologa. Un părinte care are în grijă un copil cu dizabilitate trebuie să ceară ajutor, deoarece sprijinul din partea altora nu doar că îi oferă momente necesare pentru odihnă și refacere, dar contribuie și la menținerea echilibrului emoțional și a capacității de a oferi îngrijire pe termen lung, fără a ajunge la epuizare. „Igiena somnului, respectarea pauzelor de masă și de odihnă, respectarea unui regim alimentar echilibrat, adresarea la timp la medic atunci când există riscul unei probleme de sănătate – toate vor contribui la prevenirea burnout-ului”, adaugă aceasta.

De ce este importantă grija de sine?

Potrivit specialistei, pentru un părinte care își împarte ziua între terapii, drumuri, hârtii, crize emoționale și îngrijorări continue, grija de sine trebuie să fie simplă:

• să aibă 15 minute doar pentru sine, în care să respire adânc, să tacă, să bea ceaiul cald până la capăt;
• să vorbească cu cineva care îl ascultă, să aibă prieteni cu care să se vadă regulat;
• să-și asculte corpul: dacă îi e somn, să doarmă; dacă are nevoie să schimbe mediul – să o facă;
• să-și planifice timp pentru activitățile care îi plac, chiar dacă alții le consideră neimportante.

„Grija de sine înseamnă, uneori, să recunoști că și tu ai nevoie de ajutor, că și tu ai dreptul să fii ținut în brațe, văzut, susținut, și poate chiar să îți acorzi permisiunea de a spune cu voce tare: sunt vulnerabil și am nevoie de ajutor”, susține psihologa. Potrivit acesteia, neglijarea propriilor nevoi pe termen lung poate cauza probleme de sănătate, de la scăderea imunității la dezechilibre hormonale și boli autoimune, crescând riscul depresiei și anxietății, adesea amplificate de vinovăție și sentimentul de eșec parental. Totodată, sănătatea părintelui este esențială pentru siguranța și îngrijirea adecvată a copilului cu dizabilități. „Pentru că nu poți fi eficient, conectat și util atunci când propriul rezervor este gol. Un părinte epuizat nu poate fi prezent. Nu poate răspunde cu răbdare. Nu poate susține pe cineva care are nevoie de siguranță emoțională, iar noi știm câtă siguranță trebuie să le oferim copiilor pentru o dezvoltare sănătoasă”, subliniază Cristina Balan-Jereghi.

„Totodată, țin să accentuez că este profund important ca părintele unui copil cu dizabilități să aibă grijă de sine nu doar pentru a fi un sprijin mai bun pentru copil, ci pentru sine însuși, ca persoană completă și valoroasă în afara rolului de părinte. Oricât de mult și-ar iubi un părinte copilul, identitatea sa nu trebuie să se reducă doar la – părinte de copil cu dizabilitate. Emoțiile, visele, dorințele – toate își au locul în viața părintelui și satisfacerea lor poate servi chiar drept un exemplu pozitiv pentru copil. Dragă părinte, a trăi doar pentru celălalt înseamnă, treptat, a te dizolva, în timp ce grija de sine este o formă de a-ți păstra autonomia, demnitatea și sensul vieții”, conchide psihologa.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Părinții copiilor cu dizabilități se confruntă deseori cu dilema dintre protecție și autonomie. Deși intențiile sunt întotdeauna bune, grijile pot deveni copleșitoare și pot limita dezvoltarea copilului. Psihologa Cristina Balan-Jereghi susține că un copil cu dizabilitate are nevoie de sprijin, nu de control, iar părinții trebuie să încurajeze autonomia, să implice copilul în decizii, să valideze emoțiile și să construiască o imagine de sine pozitivă prin acceptare și încredere. 

Protecție versus autonomie: o dilemă a părinților

Fiecare părinte își dorește să-și ajute copilul cât mai bine, să-l protejeze și să ia cele mai bune decizii pentru el. Atunci când copilul are o dizabilitate, aceste intenții se pot transforma, uneori, într-o grijă foarte intensă, chiar supraprotectoare. Din dorința de a-i feri de suferință, mulți părinți ajung să controleze prea mult sau să facă totul în locul copilului. „Pentru o dezvoltare sănătoasă, copiii au nevoie de spațiu pentru a învăța, a greși, a prinde încredere în sine. Părinții pot construi echilibrul, respectând două principii: sunt alături și oferă siguranță, încurajând simultan inițiativa. De exemplu, părintele poate întreba: «Cum ai vrea să facem asta împreună?» sau «Hai încearcă tu și eu voi fi aproape dacă ai nevoie»”, susține psihologa Cristina Balan-Jereghi. Aceasta explică că în acest mod i se oferă copilului  posibilitatea să încerce pe propria piele eșecul și reușita, să-și cunoască propriile forțe, susținând totodată dezvoltarea rezilienței, o capacitate esențială pentru a fi bine, chiar și după perioade de dificultăți. „De asemenea, uneori părinții evită complet discuțiile despre dizabilitate, din dorința de a «nu-l răni», dar copilul simte și are nevoie de adevăr spus cu blândețe. Ajutorul real este acela care îl sprijină să-și recunoască resursele, să aibă inițiativă și să-și înțeleagă frustrările”, adaugă specialista.

De ce este important să implicăm copilul în decizii

Un principiu esențial în susținerea copiilor cu dizabilități este implicarea lor în deciziile care îi privesc. Discuțiile trebuie purtate cu el și nu despre copil, adaptate vârstei și nivelului său de dezvoltare cognitivă și emoțională. „Implicarea în decizii îl vor face pe copil să se simtă valorizat și să capete senzația de control/responsabilitate asupra propriei vieți. Sunt utile întrebările simple: «Cum vezi tu situația asta?», «Ce haină vrei să îmbraci azi?», «Ce crezi că te-ar ajuta acum?». Părintele îi oferă informații și explicații despre lucrurile care se petrec și despre importanța luării unei decizii. Este important să se întrebe părerea copilului, oferindu-i-se spațiu sigur pentru discuție și dezbateri”, explică psihologa. Este important ca în acest proces, părintele/îngrijitorul să nu renunțe la rolul său de adult. Chiar și atunci când copilul nu este de acord, părintele îi poate valida emoțiile și explica ferm, dar empatic, de ce este nevoie ca lucrurile să se desfășoare într-un anumit mod.

Cum construim încrederea în sine și reziliența

Psihologa susține că încrederea în sine a unui copil cu dizabilitate se dezvoltă treptat, prin discuții, analize ale efortului făcut de către acesta și prin delegarea de sarcini pe care copilul le poate realiza, sărbătorind, ulterior, succesul. „Este important ca de fiecare dată să se țină cont de nivelul de dezvoltare cognitivă, emoțională și fizică a copilului, oferindu-i-se sarcini ușor provocatoare, dar care să nu-i depășească abilitățile prea mult”, spune aceasta. 

„Poți spune: «Am văzut cât de mult ai muncit. Am apreciat mai ales atunci când erai cât pe ce să te oprești, dar tu ai decis să continui. Sunt mândru de tine!» sau «Ce ți-a plăcut cel mai mult în acest proces?», «Ce te-a făcut să te simți bine?», «Când ai simțit că a fost cel mai dificil?». Prin astfel de întrebări nu doar îl învățăm pe copil să se bucure de proces și efortul susținut, dar îi și modelăm discursul interior: «A fost greu, dar am reușit!»”, explică Cristina Balan-Jereghi.

Părintele/îngrijitorul are un rol esențial în construirea unei imagini pozitive de sine la copilul cu dizabilitate. Atitudinea sa reflectă un model interiorizat de copil: dacă transmite acceptare, încredere și mândrie, copilul învață că este valoros așa cum este. În schimb, critica, rușinea sau comparațiile frecvente pot afecta profund stima de sine. „Părintele creează mediul copilului, îl ghidează în stabilirea obiectivelor zilnice și îl susține în învățarea din eșecuri. Toate acestea construiesc în timp stima de sine la copil și capacitatea de a se percepe adecvat, chiar dacă este diferit”, menționează psihologa.

Cum recunoaștem semnele de anxietate la copil

Anxietatea la copiii cu dizabilități se exprimă adesea prin comportamente, nu prin cuvinte. Potrivit specialistei, părinții trebuie să fie atenți la:

• evitarea anumitor locuri sau activități;
• crize de furie, agresivitate chiar și fără un motiv exact;
• simptome asociate cu infecțiile alimentare (dureri de burtă, senzația de vomă, amețeli).

De asemenea, dacă părintele/îngrijitorul își vede copilul mai încordat, mai irascibil, pot fi semnele unui disconfort emoțional. Este important ca părintele să observe aceste semnale și să le analizeze în context, ținând cont de mediul și situațiile în care apar, pentru a înțelege cauza din spatele lor.

Exprimarea emoțiilor și limbajul blândeții

Pentru copiii cu dizabilitate, exprimarea emoțiilor poate fi o provocare firească. Părintele joacă un rol important în identificarea stărilor copilului, observând cu atenție schimbările de comportament, mimica, gesturile sau tonusul corporal. 

„Recomand întotdeauna părinților să creeze mult spațiu pentru comunicare creativă: să deseneze emoțiile, să numească emoțiile printr-o culoare, jocuri de rol cu păpușile, cartonașe cu diferite tipuri de situații în care copilul să-și recunoască propria experiență. De asemenea, le recomand părinților să folosească și verbalizări empatice: «Cred că ai fost trist că nu ai fost lăsat să participi... Ai simțit asta?» – chiar dacă nu răspunde, copilul învață limbajul emoțiilor. Părintele poate deveni oglinda prin care copilul începe să-și recunoască propriile trăiri”, susține specialista.

Demnitate, acceptare, rezistență în fața respingerii

Pentru a face față respingerii sau stigmatizării, copiii cu dizabilități au nevoie să fie învățați demnitatea de sine. Părintele/îngrijitorul joacă un rol esențial în acest proces, oferindu-i copilului mesaje clare despre propria valoare, indiferent de cum este perceput de ceilalți. „Copilul are nevoie de un mesaj clar: Valoarea ta nu scade pentru că cineva nu te înțelege sau nu te acceptă”, accentuează psihologa. Răspunsurile simple și afirmative, poveștile inspiraționale și discuțiile sincere despre diferențe pot fi de mare ajutor. Însă, cel mai puternic model rămâne chiar părintele: dacă acesta știe să-și gestioneze emoțiile, să se simtă valoros în pofida respingerii, atunci copilul va interioriza un comportament similar.

Validarea emoțiilor și învățarea prin empatie

Potrivit specialistei, este esențial să validăm emoția copilului și să o normalizăm:

1. „E normal să fii furios într-o astfel de situație.” Părintele îi vede emoția, o numește și enunță că oricine s-ar simți la fel într-o astfel de situație. Astfel, copilul își acceptă și el stările, simțindu-se în siguranță să discute despre ele sau să și le manifeste. Nici într-un caz nu minimizăm ceea ce simte copilul.

2. Următorul pas ar fi oferirea unui sens: „Ce îți spune emoția asta despre tine? Că ești obosit?”, „Ce putem face diferit data viitoare?”, „Ce învățăm din asta?”

Recomandările includ și tehnici simple de reglare emoțională, precum exerciții de respirație, spre exemplu: „întinde palma în față. Vezi cinci degete. Urmărind conturul fiecărui deget inspiri, expiri”. 

„Este important să înțelegem că cei mici învață cum să-și gestioneze emoțiile nu din morala pe care le-o ținem, ci din modul în care părintele le primește cu empatie și răbdare. La fel va face și el cu timpul”, conchide psihologa.

Fiecare pas mic spre autonomie și acceptare contează. Cu sprijin, încredere și răbdare, copilul cu dizabilitate poate deveni o persoană puternică, echilibrată emoțional și conștientă de propria valoare.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Un tată implicat nu înseamnă că „ajută” mama, ci că este prezent, activ și responsabil în creșterea copilului. Un tată implicat înseamnă că împărtășește aceleași griji, bucurii și responsabilități, într-un mod armonios, alături de mamă, în viața copilului.


Așadar, iată 5 idei de activități care pot consolida relația tată–copil, prin timp petrecut împreună, joacă, încredere și prezență:

• Reparați jucării împreună. Luați o jucărie stricată sau veche și încercați să o reparați împreună. Dacă nu reușiți complet, creați una nouă din piese vechi. E o activitate practică, prin care copilul învață că unele lucruri se repară, nu se aruncă.


• Aventură afară. Mergeți într-un parc, pădure sau curte cu o „misiune”. Să căutați frunze mari, să adunați pietre colorate, să fotografiați ceva ce vă atrage atenția.


• Desenați-vă unul pe altul. Tatăl desenează copilul, copilul îl desenează pe tată. Nu contează talentul, doar experiența în sine. E un mod creativ de vă privi unul pe celălalt și de a crea o amintire vizuală.

• Ziua de meșterit împreună. Construiți ceva simplu: o căsuță pentru păsări, o machetă din carton, o „mașină” din cutii de pantofi. Nu contează rezultatul, ci procesul. Copilul își exersează motricitatea, încrederea și curiozitatea, iar tatăl devine partener de explorare, nu instructor.


• Bucătărim împreună. Organizați o cină în care tata e responsabil de tot meniul, iar copilul e „asistentul de onoare”. Alegeți împreună rețetele, mergeți la cumpărături (sau pregătiți o listă ilustrată) și transformați gătitul într-o activitate comună, care dezvoltă autonomia copilului, simțul responsabilității și, cel mai important, legătura cu tatăl.

Petreceți cât mai mult timp calitativ împreună și nu uitați că rolul tatălui înseamnă mult mai mult decât a fi, pur și simplu, prezent fizic.

Să normalizam, deci, rolul taților implicați în viața familiei!

De ce eu? Cu ce am greșit? Cum pot schimba lucrurile? Ce o să zică lumea? Ce să fac? Sunt întrebările pe care și le pun părinții atunci când află că au un copil cu nevoi speciale. Dar cum pot trece peste acest sentiment de rușine și vinovăție, pentru a putea deveni pereți de sprijin pentru copiii lor? Am vorbit cu mai mulți părinți care au copii cu sindrom Down și am descâlcit sentimentele de rușine și vină cu psihoterapeuta Ana Niculaeș. 

Ludmila Voloșciuc a auzit despre sindromul copilului său chiar în sala de nașteri. „Am observat agitația medicilor și am auzit șoaptele lor. M-am uitat la Nicoleta și i-am văzut ochișorii, atât de asemănători cu cei ai vecinei din mahala, pe care părinții preferau să o țină doar în curtea casei”, povestește femeia. 

Primele cinci zile petrecute pentru investigații la spital au fost cele mai grele. „Când rămâneam singură cu ea, aveam impresia că nu mă aude și nu se uită la mine. Nu știam că copiii nou-născuți nu reacționează cum reacționează peste o lună. Am bocit toate cinci zile, iar soțul îmi spunea să mă liniștesc, că mai sunt oameni cu așa copii”, își amintește Ludmila. Necunoașterea o făcea să sufere cel mai mult. „În urmă cu 17 ani, despre sindromul Down aproape că nu se vorbea deloc”, adaugă ea. Îi era frică și de ce vor zice oamenii, și ce va face dacă copilul ei va fi respins. „Mă simțeam vinovată și parcă nu îmi permiteam să accept acest diagnostic. Eu nici grupă (grad de dizabilitate) nu m-am dus să fac aproape doi ani, nu pentru că nu am acceptat-o pe ea ca copil, ci pentru că nu acceptam diagnosticul”, recunoaște femeia. 

Chiar și acum, spune ea, când Nicoleta o întreabă de ce a fost respinsă, Ludmila nu știe ce să-i răspundă. Cel mai mult o doare când vreun copil își întreabă părinții: „de ce fata asta e așa de urâtă?”. „Momentele acestea sunt, cumva, grele pentru părinți”, recunoaște Ludmila. 

„Am învățat să fiu mai empatic”

Beatrice este primul și mult așteptatul copil al lui Ghenadie Borcan. Când a apărut pe lume, Ghenadie avea 23 de ani. Despre diagnosticul fiicei a aflat în perioada sărbătorilor de iarnă.  „Când am auzit verdictul, știam prea puține despre acest sindrom. Iar când nu cunoști ești limitat în emoție și gândire. Țin minte cum mergeam în troleibuz în drum spre casă și căutam pe Google ce are copilul meu”, povestește bărbatul. Timp de trei luni, zi de zi, trăia sentimentul de vină, dar și de frică, pentru că informația părea prea împrăștiată. Apoi a citit mult, a petrecut timpul cu copilul său, a fost susținut de apropiați și a înțeles că lucrurile nu sunt atât de groaznice pe cât își imagina. „Nu punem niciodată dizabilitatea pe primul plan, iar astfel lucrurile devin mai simple. Betty este în primul rând un copil, cu necesitățile corespunzătoare. Alături de ea am învățat să fiu mai empatic. Iar sentimentul de rușine pe care poate îl simte părintele la început este o emoție cu două fețe, care poate fi foarte periculoasă. Rușinea vine la pachet cu multă anxietate, iar aceasta nu rezolvă problema. Etapa întrebărilor «de ce?», «de ce mi s-a întâmplat mie?» trebuie trecută cât mai repede. Iar dacă părintele simte că nu poate depăși acest sentiment, trebuie să apeleze la ajutor, mai ales al unui psiholog”, constată Ghenadie.  

„Problema nu e doar în societate”

Ala Burlacu o are pe Marusica, o fetiță de 7 ani cu sindromul Down. Când a luat-o prima dată în brațe, a văzut primele semne. „Am început să plâng, ca mai apoi să-mi spun că trebuie să-mi revin”, își amintește Ala. Acceptarea, spune ea, i-a luat jumătate de oră. „M-am întrebat ce voi schimba dacă am să plâng și nu am să-mi accept propriul copil?” La scurt timp după nașterea fiicei, Ala Burlacu a fondat Asociația Obștească „Sunshine”. Astăzi, Asociației i s-au alăturat peste 350 de părinți cu copii cu sindrom Down din toate regiunile țării.

„Problema nu e doar în societatea care privește urât sau ne jignește copiii, ci e și în noi, părinții. Pentru că dacă nu putem să ne acceptăm copiii și îi privim ca pe un copil cu dizabilitate, fix așa îi vor privi și cei din jur. Asta le spun părinților care ni se adresează și a căror primă întrebare este: «de ce eu și ce pot să fac?»”, constată femeia. 

Cum trec părinții peste rușine

Psihoterapeuta Ana Niculaeș spune că sentimentul de vină și de rușine pe care-l trăiesc părinții când află diagnosticul copilului este o reacție firească. „Orice părinte vrea ca copilul să fie cel mai bun, sănătos și acceptat de societate. Iar dacă acest lucru nu e tocmai așa, atunci durerea este mult mai mare, în special pentru părinții care vor să se autoafirme prin copilul lor”, explică specialista. 

Etapele doliului emoțional:

Negarea - Nu vreau să accept acest diagnostic
Furia - De ce mi se întâmplă asta?
Negocierea - Ce-aș fi putut să fac diferit?
Depresia - Sunt trist și sufăr
Acceptarea - Trebuie să mișc lucrurile

Întrebată ce ar putea să facă părinții, când află diagnosticul copilului lor, psihoterapeuta afirmă că e nevoie să trăiască doliul emoțional și toate etapele acestuia. „Ca mai apoi să ajungă la acceptarea situației. De multe ori, oamenii consideră că a accepta înseamnă a fi de acord, dar nu este despre asta, ci este să accepți că e în afara controlului tău. Poate să nu-ți placă ploaia, dar tu accepți că plouă, pentru că e în afara controlului tău. Exact așa e și în cazul părinților copiilor cu nevoi speciale. Este foarte important ca ei să treacă prin aceste etape, iar asta îi va face ulterior mult mai puternici în cazul în care vor simți că societatea este mai dură cu copilul lor”, subliniază psihoterapeuta. 

Ce pot face părinții, ca să treacă peste doliul emoțional: 

- stați de vorbă cu alți părinți care se confruntă cu aceeași problemă;
- încercați să înțelegeți cum alții au depășit astfel de probleme; 
- discutați cu rudele și prietenii, care vă susțin;
- vorbiți despre propriile frici, pentru a suporta mai ușor emoțiile negative;
- gândiți-vă la resursele pozitive din viață: familia, prietenii și alte persoane care v-au sprijinit în situații dificile;  
- implicați-vă în activități care vă aduc satisfacție; 
- deși viitorul copilului vă îngrijorează, gândiți-vă la fiecare problemă în parte, nu la toate odată; 
- căutați cât mai multe informații care v-ar putea fi de ajutor în îngrijirea copilului; 
- încercați să priviți situația cu care vă confruntați ca pe un lucru care vă face mai puternici, mai uniți. 

În Republica Moldova, copiii cu dizabilități au acces la diverse forme de educație, însă succesul incluziunii lor depinde de evaluarea corectă a potențialului lor, de adaptarea mediului școlar la nevoile individuale și de colaborarea strânsă dintre părinți, cadre didactice și specialiști. De asemenea, un model educațional adaptat nevoilor copilului poate face diferența dintre excludere și integrare, dintre stagnare și progres. 

Copiii cu dizabilități au nevoie de metode personalizate de predare-învățare și de profesori pregătiți să le înțeleagă și să le răspundă nevoilor reale. Potrivit Codului Educației al Republicii Moldova, învățământul destinat copiilor cu cerințe educaționale speciale este parte a sistemului educațional național și are ca obiectiv educarea, reabilitarea, recuperarea și incluziunea acestora pe plan educațional, social și profesional. Acest învățământ este gratuit și se desfășoară în instituțiile de învățământ general.

Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP), organizație publică cu rol strategic în promovarea educației incluzive, menționează că instituțiile de învățământ trebuie să asigure suport specializat pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv prin serviciile acordate de cadrele didactice de sprijin, psihologi, logopezi și psihopedagogi. Copiii cu dizabilități au acces la mai multe forme de educație, adaptate nevoilor lor: 

• Opțiunea prioritară este educația incluzivă în instituțiile de învățământ general, unde beneficiază de suport specializat. „Copilul învață să interacționeze cu o diversitate de colegi, îşi dezvoltă abilitățile sociale în contexte reale şi poate lega prietenii. Colegii, la rândul lor, învață despre acceptare şi diversitate”, precizează CRAP.
• Școlile speciale continuă să funcționeze pentru copiii cu dizabilități severe și pentru copiii cu deficiențe senzoriale, însă numărul acestora este în scădere. „Copilul se află printre colegi cu provocări similare, ceea ce poate reduce sentimentul de izolare şi poate creşte stima de sine”, specifică CRAP. Totuși, contactul redus cu colegi fără dizabilități îi privează de oportunitatea de a cunoaște diversitatea, le  poate afecta integrarea socială, iar riscul de stigmatizare și așteptări scăzute poate limita dezvoltarea copilului, constată CRAP.
• Pentru copiii cu probleme severe de dezvoltare și necesități complexe, se poate organiza învățământ la domiciliu, oferit de cadrele didactice ale școlii în care este înscris copilul. Învățământul la domiciliu este individualizat și adaptat nevoilor copilului, oferind un mediu protejat și flexibil. „Copilul este protejat de bullying, suprastimulare senzorială şi presiunea socială. Totodată, este de menţionat că, copilului îi lipseşte interacțiunea zilnică, spontană cu un grup de colegi, esențială pentru dezvoltarea abilităților sociale. Accesul la resurse educaționale poate fi limitat” menționează CRAP.

Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, învățământul la domiciliu permite elevului să promoveze anul de studii în curs şi să participe la evaluările naționale, asigurând coerenţă între mediul şcolar şi cel de învățare de la domiciliu. Pentru a crea un mediu eficient de învățare acasă, este important ca părinții să facă o serie de adaptări practice şi emoţionale, cum ar fi:

• crearea unui spațiu dedicat învățării, bine iluminat şi organizat, dotat cu birou, scaun confortabil, materiale didactice, calculator etc.; 
• stabilirea unui program zilnic cu o rutină bine definită (ora de începere a lecțiilor, pauze regulate etc.), agreat cu profesorii care predau la domiciliu, pentru a-i asigura copilului predictibilitate şi control; 
• susţinerea şi încurajarea copilului în toate activitățile, inclusiv cele de joc, în scopul consolidării competențelor sale generale şi transformarea activităților casnice în oportunități educaționale (gătitul, planificarea călătoriilor, stabilirea bugetului familiei etc.); 
• participarea directă la stabilirea orarului lecțiilor, care trebuie să fie coordonat cu ei înainte de a fi aprobat de conducerea şcolii. Aceasta permite adaptarea programului la nevoile medicale şi la ritmul copilului. 
• menţinerea unui dialog deschis cu profesorii care vin la domiciliu. Ei pot oferi informaţii valoroase despre starea copilului, despre progresele observate sau despre dificultățile întâmpinate. 

Menținerea motivației în cazul instruirii la domiciliu pentru copiii cu dizabilități poate fi dificilă, dar este posibilă prin crearea unui mediu sigur, pozitiv și încurajator. Recunoașterea progreselor sale sporesc stima de sine și motivația. În plus, „pentru a menține legătura cu semenii săi, elevul poate fi inclus în activități educaționale non-formale, inclusiv de socializare, care contribuie atât la dezvoltarea personală, cât şi la formarea abilităților de comunicare şi cooperare. Astfel de activități pot include participarea la ateliere creative, cercuri de lectură, cercuri sportive sau proiecte de voluntariat adaptate vârstei şi capacităților sale”, precizează CRAP.

Evaluarea potențialului și stilului de învățare al copilului cu dizabilitate este un proces structurat, multidisciplinar și centrat pe nevoile individuale. Se desfășoară în două etape: evaluarea inițială în instituția de învățământ și evaluarea complexă realizată de specialiştii din cadrul structurii teritoriale de asistență psihopedagogică, la solicitarea instituției de învăţământ sau a părintelui.

Semne ale unui mediu educațional nepotrivit

Potrivit CRAP, există mai multe semne clare care ar putea indica faptul că un anumit mediu de învățare nu corespunde sau nu mai corespunde nevoilor unui copil cu dizabilitate. Printre acestea se enumeră:

• dificultăţi de adaptare şi incluziune socio-educațională la mediul şcolar; 
• dificultăți în a se adapta la regulile şi rutinele şcolii, dificultăți de orientare în spațiul educaţional; 
• dificultăți în înţelegerea mesajelor şi a instrucțiunilor sau în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe; 
• dificultăți în a se concentra pe sarcini, ceea ce îi afectează capacitatea de a participa la activităţi; 
• manifestarea unor comportamente provocatoare ( opoziționism, agresivitate) sau, dimpotrivă, de retragere socială, care pot fi expresia frustrării generate de un mediu perceput ca fiind ostil sau neadaptat; 
• lipsa interesului sau a implicării în procesul de învățare, refuzul de a participa la sarcini sau dezinteresul față de activități, care pot semnala că strategiile educaționale utilizate nu sunt adecvate profilului copilului; 
• dificultăți persistente în achiziționarea cunoştinţelor şi a competenţelor de bază, în ciuda intervențiilor pedagogice, care pot reflecta lipsa unor metode de predare diferențiate şi personalizate; 
• prezenţa unor simptome fizice frecvente (dureri de cap, dureri abdominale, tulburări ale somnului) fără o cauză medicală identificabilă, care poate semnala un stres psihologic asociat mediului educațional. 

„Pentru a determina dacă un mediu educațional este nepotrivit, este esențial ca analiza să se bazeze pe prezența concomitentă a mai multor indicatori relevanți, observați pe o perioadă extinsă”, precizează CRAP.

Colaborarea între părinți, cadre didactice și specialiști este esențială în procesul de incluziune educațională a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Potrivit CRAP, aceasta trebuie să se bazeze pe respect reciproc, comunicare deschisă și încredere. „Ca forme concrete de manifestare a parteneriatului, se pot organiza ședințe comune între părinţi, cadre didactice şi specialişti, cu scopul de a informa și sprijini părinții în înțelegerea nevoilor copilului, în aplicarea strategiilor educaționale și în facilitarea unui mediu familial favorabil dezvoltării” precizează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Deseori, societatea ne pune etichete despre cum trebuie să fim, cum să ne comportăm, ce să facem, ce să nu facem. Iar sub brazda acestora cade și rolul tatălui în familie.
În acest articol, psihologa Diana Postu ne ajută să înțelegem de ce implicarea tatălui este o parte firească a rolului de părinte, ce impact are un tată prezent în viața copilului, care sunt cele mai frecvente prejudecăți și, cel mai important, să descoperim lucruri noi despre ce înseamnă cu adevărat să fii un tată implicat.

Despre implicarea unui tată
În mare parte, este vorba despre responsabilitate, accesibilitate și interacțiune. Asta ar presupune faptul că un tată implicat oferă modele sănătoase, de exemplu, de relaționare, de gestionare a emoțiilor. Pe de altă parte, este cel care susține copilul și este vorba și de susținerea aceasta emoțională, prin faptul că este empatic, ascultă activ.
Dacă ne referim la sfera emoțională, putem să vorbim și despre validarea emoțiilor copilului. Ar mai fi un aspect legat de implicarea tatălui – este vorba de disponibilitate și, în faza aceasta, putem menționa faptul că un tată implicat este cel care este disponibil pentru a satisface nevoile copilului, atunci când acestea sunt exprimate sau când nu sunt împlinite. E vorba de responsabilitate comună.

De ce implicarea tatălui nu înseamnă „ajutor la creșterea copilului”, ci o parte firească din rolul de părinte
Un tată nu este doar cel care ajută, ci cel pentru care creșterea copiilor este o responsabilitate comună, adică nu e „tata de ocazie” sau „tata care a venit în ospeție”.
Părinții au roluri egale – sau, mai degrabă, responsabilități egale – în educația copilului. Stereotipul că mama este cea care poartă principala responsabilitate în educația și creșterea copilului, de fapt, perpetuează inegalitatea de gen. Copiii au nevoie de ambii părinți – atât în plan emoțional, cognitiv, cât și fizic, adică să aibă și corp, și minte, și suflet sănătoase.

Ce impact are implicarea tatălui asupra copilului
Am vorbit despre dezvoltare cognitivă, dezvoltare emoțională, dezvoltarea spirituală a copilului. Dacă se vorbește și despre anumite comportamente – în sensul acesta, copiii care construiesc relații bazate și pe respect, și pe comunicare cu tații lor – au relații sociale mai sănătoase. De asemenea, studiile ne arată că, în cazul taților implicați, există un risc scăzut de abandon școlar, delincvență sau tulburări, de exemplu, anxioase sau depresive.

În această ordine de idei, sunt reduse comportamentele dificile ale copiilor. Și, dacă se vorbește despre dezvoltarea cognitivă, conform studiilor din domeniu, copiii cu tați implicați au scoruri mai înalte la teste de inteligență generală, dar și de inteligență emoțională.

Ce obstacole întâmpină tații când vor să fie mai prezenți
Primul lucru care îmi vine în minte este legat de stereotipurile și prejudecățile de gen, precum și de judecata socială, care încă persistă în mediul în care trăim și activăm. Tații activi sau implicați sunt uneori percepuți ca fiind mai puțin conformi cu modelul tradițional de masculinitate, și pot fi luați în derâdere de alți bărbați.
Există o presiune reală generată de aceste stereotipuri, care promovează anumite așteptări – de exemplu, că tatăl ar trebui să fie mai degrabă implicat în asigurarea veniturilor, nu în creșterea copilului. Zicala „mama educă, tata muncește” provine tocmai din astfel de norme culturale și tipare de gândire, care, din păcate, pot descuraja implicarea reală a taților.


Un alt obstacol este legat de sprijinul instituțional. Chiar dacă există o lege privind concediul paternal, în practică pot lipsi dorința sau deschiderea din partea angajatorilor de a-l acorda efectiv. Tații nu sunt încurajați suficient să beneficieze de acest drept, iar fenomenul nu este mediatizat sau normalizat. Și aceasta devine, la rândul său, o piedică în calea implicării active a taților în viața copiilor lor.
Și cum îi putem susține? Simplu: fără rușine sau vină.

Lucrurile pe care le învață bărbatul despre sine când devine tată cu adevărat prezent
Primul lucru pe care îl învață, probabil, este legat de procesul acesta de conectare – învață să se conecteze cu copilul său prin grijă, prin empatie, și în sensul acesta înțelege, poate, că a fi puternic nu exclude exprimarea emoțiilor. Și, la fel, aceasta ar contribui și la o redefinire a identității masculine.

Pentru că, cumva, stereotipul de gen ne spune că masculinul este legat de performanță, autoritate. Dar, fiind în preajma unui copil și fiind implicat în creșterea lui, își descoperă o altă putere pe care o are – de a fi empatic, de a fi grijuliu, de a exprima emoțiile și de a se conecta. Astea ar fi niște momente foarte importante.

Poate un bărbat care este implicat și prezent în viața copilului are și posibilitatea aceasta de dezvoltare personală, dacă pot să spun așa – își identifică propriile nevoi, își identifică propriile limite. Poate deveni mai conștient de anumite procese și de anumite experiențe pe care le are sau le-a avut în propria copilărie. Pentru că, de multe ori, auzim că părinții și, în speță, dacă vorbim despre tați, spun: „Eu, când am fost copil, am avut experiența asta, dar nu mi-o doresc pentru copilul meu”, sau invers: „Vreau să o dezvolt în relația cu copilul meu.”

Ce înseamnă, de fapt, să fii un „tată bun”
În mare parte, este vorba despre un tată care este prezent în viața copilului, implicat, afectuos, disponibil și consecvent. Cred că am vorbit mai puțin despre acest aspect, dar este esențial ca un copil să știe că poate conta pe tatăl său, indiferent de situație, de context sau de ceea ce se întâmplă. O relație construită pe încredere îi oferă copilului sprijin emoțional real.

Asta înseamnă implicare. De aceea evit să folosesc eticheta de „tată bun”, pentru că termenul „bun” poate suna superficial și nu reflectă complexitatea relației. În fond, vorbim despre comportamente – unele pot fi constructive, altele distructive. Dar chiar și atunci, tatăl rămâne tatăl copilului.

A fi un tată implicat înseamnă că poți să te autoeduci, să te dezvolți, să înveți cum să te conectezi mai bine cu copilul tău. Și asta este, cu adevărat, un lucru valoros. Înseamnă că lucrurile pot fi diferite față de cum au fost până acum, iar această posibilitate aduce cu ea speranță.

Contributoare: Diana Postu, psihologă

Primii trei ani de viață sunt decisivi în dezvoltarea copilului, iar intervenția timpurie este esențială în special pentru copiii cu dizabilități sau întârzieri în dezvoltare, care necesită o atenție sporită și suport personalizat. În acest proces, specialiștii colaborează îndeaproape cu părinții, care sunt încurajați să se implice activ și să devină parte integrantă a echipei terapeutice. „În intervenția timpurie fiecare moment contează enorm. E nevoie să ajutăm copilul și familia AICI și ACUM, pentru că nu putem întoarce timpul înapoi”, susține Daniela Bordeianu, directoare a Centrului Național de Intervenție Timpurie în Copilărie „Voinicel” (INITC).

„Educația și intervenția în primii trei ani de viață ai oricărui copil reprezintă baza dezvoltării umane”

Fiecare copil are nevoie de dragoste, grijă și susținere pentru a crește într-un adult încrezător, echilibrat și capabil să-și atingă scopurile. În același timp, un mediu plin de afecțiune și sprijin îi oferă siguranța emoțională necesară pentru a se cunoaște pe sine, pentru a explora lumea și a-și construi propriul drum în viață. 

„Educația și intervenția în primii trei ani de viață ai oricărui copil reprezintă baza dezvoltării umane. Adică, timpul, activitățile, dragostea investită în primii ani de viață, determină rezultatele și succesele adultului de mâine”, susține Daniela Bordeianu. 

Aceasta subliniază că, deși copiii cu dizabilități învață după același tipar ca și cei cu dezvoltare tipică, ei au nevoie de o atenție sporită, mai multă grijă și timp dedicat procesului de învățare. În acest context, ea evidențiază importanța intervenției timpurii, considerând-o esențială pentru sprijinirea dezvoltării copiilor cu dizabilități sau întârzieri în dezvoltare. 

„La modul practic, orice mămică care a dat naștere unui copil, va fi informată și ghidată de către medicul specialist cum să gestioneze emoțiile și cum să îngrijească nou-născutul astfel, încât să fie într-o stare de echilibru și bunăstare. Însă, în cazul în care apar unele semne de întrebare cu referință la starea de sănătate a copilului sau apar unele riscuri importante în familia în care crește acest copil, specialistul în intervenția timpurie, determină riscul sau gradul de întârziere a dezvoltării copilului, informează familia și discută despre îngrijorările acestuia”, explică Daniela Bordeianu. 

De asemenea, pe baza evaluării, specialistul elaborează un plan personalizat de suport și intervenție, adaptat fiecărui copil și familiei sale. „Ideal este ca întârzierile sau tulburările de dezvoltare să fie identificate cât de precoce posibil, iar programul de suport și intervenție să fie lansat imediat după, inclusiv și la vârsta de o lună, dacă este necesar acest lucru”, accentuează specialista.

Directoarea INITC susține că toți copiii, indiferent de problemele de dezvoltare sau diagnostic, pot beneficia de servicii de intervenție timpurie. „Cel mai solicitat și valoros serviciu este consultul axat pe dezvoltarea copilului și identificarea tulburărilor de dezvoltare”. În funcție de nevoile fiecărui caz, familiile pot beneficia ulterior de terapii psihologice, individuale sau de grup, terapii ale tulburarilor de limbaj și comunicare, terapii ocupaționale, fizio și kinetoterapie, fiind aplicate diverse instrumente de evaluare și integrare senzorială, motor funcțională, cognitivă, emoțională, social comportamentală. Aceasta afirmă că serviciile de intervenție timpurie au un impact major asupra dezvoltării copiilor cu dizabilități și asupra calității vieții întregii familii. „Există, totuși, condiția ca aceste servicii să fie centrate pe familie, să dureze în timp, să fie coerente și constante, să fie de înaltă calitate, oferite de profesionisti dedicați”, adaugă directoarea. 

Lipsa unei evaluări sau terapii la timp, poate duce la agravarea tulburărilor de dezvoltare și chiar excluderea socială. „Acești copii, din păcate rămân în umbră, fiindu-le lezate drepturile fundamentale la sănătate, educație, integrare socială, apartenență, dezvoltare”, concluzionează directoarea INITC.

„În intervenția timpurie fiecare moment contează enorm”

Daniela Bordeianu evidențiază rolul esențial al părinților în procesul de intervenție, menționând că, de multe ori, aceștia nu conștientizează importanța implicării lor active. „Își doresc ca specialiștii «să repare copilul» sau să administreze «o pastilă magică care va rezolva totul ca prin minune». Din păcate, minunile nu se întâmplă fără muncă asiduă și dedicația părinților care sunt ghidați, instruiți și încurajați de către specialiști.” Aceasta menționează că serviciul de intervenție timpurie este centrat pe familie, iar beneficiile programului se reflectă în mod direct în familie, care trebuie să se implice activ, părinții devenind adesea co-terapeuți.

Deși există centre specializate și specialiști dedicați, Daniela Bordeianu consideră că accesul echitabil la servicii este încă o provocare majoră pentru copiii cu dizabilități și familiile sau îngrijitorii acestora. 

„Cu mare tristețe, cred că atât părinții, cât și copiii întâmpină încă extrem de mari și dificile încercări. Sprijinul și informarea acestora rămâne un subiect dureros, foarte important, necesar de explorat și fortificat”, subliniază directoarea. „În intervenția timpurie fiecare moment contează enorm. E nevoie să ajutăm copilul și familia AICI și ACUM, pentru că nu putem întoarce timpul înapoi”, conchide specialista.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

În anul 2022 peste 3248 de copii din Republica Moldova au rămas fără ocrotire părintească, iar peste 100 dintre aceștia au o dizabilitate. 300 dintre aceștia au fost luați de la părinți, pentru că exista un pericol pentru viața și sănătatea lor. 
În acest context, asistența parentală profesionistă (APP) oferă copiilor rămași fără ocrotire părintească, posibilitatea de a avea parte de îngrijire în mediul familial. Pentru a afla ce presupune asistența parentală, dar și cum schimbă viața copiilor cu necesități speciale, am discutat cu Rodica și Mihai Musteață, asistenți parentali profesioniști de opt ani.

„Noi nu alegem copiii”

Rodica și Mihai Musteață locuiesc în Drochia. Când cei doi copii ai cuplului au întemeiat propriile familii și au plecat peste hotare, Rodica și Mihai au înțeles că vor să ofere dragostea lor părintească și altor copii. Așa au decis să devină asistenți parentali profesioniști. 

Asistentul parental profesionist (APP) este persoana care oferă îngrijire temporară în familia sa unui copil aflat în situație de risc. El încurajează și asigură păstrarea relațiilor copilului cu părinții săi, dacă acest lucru este posibil. 

Rodica și Mihai au devenit asistenți parentali profesioniști în 2015. Atunci în familia lor au apărut trei copii, ai căror părinți biologici au refuzat sau nu au putut avea grijă de ei. Pe frații Vera și Mișa, Rodica i-a luat din Centrul de plasament pentru copii de la Bălți. Pe atunci Vera avea doar trei ani, iar Mișa un an jumătate.

Apoi, în familia Musteață a apărut Alexandra, care avea doar doi ani jumătate. „La început, nu am știut că copiii au o dizabilitate, dar asta nu a fost niciodată o problemă pentru noi”, povestește  Rodica. Mișa a fost diagnosticat cu rahitism în primii ani de viață, iar mai târziu a obținut un grad de dizabilitate. Alexandra are deficiențe de auz. Fetița aude doar cu o singură ureche, mai puțin de 60%. 

„Noi ne-am înțeles cu soțul că nu alegem copiii. Noi ne-am asumat să luăm în familie copii care au nevoie de mai multă grijă și pentru a-i învăța să se integreze în societate”, spune Rodica Musteață. Peste șase ani, cuplul a decis să-i adopte pe cei trei copii, care au devenit pe deplin membri ai familiei Musteață. 

„Ne-a ghidat dragostea noastră”  

În 2016, Rodica și Mihai au devenit asistenți parentali pentru Dumitrița, când ea avea 4 luni. Mama fetiței are probleme de sănătate și nu o poate îngriji, iar tatăl nu este implicat. Fără îngrijirea corespunzătoare, copila petrecea mai mult timp în spital decât acasă. Medicii i-au spus Rodicăi din start că Dumitrița are o dizabilitate intelectuală. „Avem atâta dragoste pentru acești copii, încât nu o percep pe Dumitrița ca pe un copil cu dizabilitate”, spune Rodica. 

Femeia mărturisește că în primul an, când Dumitrița a venit în familia lor, s-au confruntat cu multe greutăți, pentru că nu știau pe deplin la ce să se aștepte și cum vor reuși să o educe. Cuplul a înțeles că răbdarea și atenția sunt cruciale. „Când vezi că toți îți zâmbesc, îți spun mama și tata, când te cuprind, vezi rezultatul muncii tale”, spune Rodica, îmbrățișând-o pe Dumitrița. 
Acum fetița are 7 ani și este în clasa I. Este foarte activă și, chiar dacă nu vorbește foarte bine, cuplul și ceilalți copii o înțeleg din jumătate de cuvânt.  

„Aș vrea să fim un exemplu pentru oamenii din țară” 

În 2021, soții Musteață au luat în plasament alți doi copii. Frații Codrina de 12 ani și Danu de 9 ani au fost luați de la părinți neglijenți. „Ambii nu au fost niciodată la școală. A urmat o perioadă grea pentru noi, în care timp de câteva luni i-am învățat să scrie, să citească, să facă exerciții matematice, ca să poată merge la școală”, povestește Rodica. 

Femeia spune că decizia de a adopta și lua în îngrijire copii a fost mereu susținută de copiii mai mari. Aceștia sunt foarte atașați de cei mici și, chiar dacă sunt peste hotare, vorbesc cu ei la telefon și le trimit des cadouri. „Sunt într-adevăr niște frați mai mari. Copiii noștri ne-au spus că vor fi mereu lângă noi și ne vor susține”, adaugă Rodica. 

Având șase copii, dintre care trei în plasament, cuplul a trecut de la asistenți parentali profesioniști la Casă de copii de tip familial, fiind considerați părinți-educatori. Rodica recunoaște că și-ar dori să-i adopte pe toți copiii pe care îi are în îngrijire, însă nu își permit financiar, iar părinții copiilor încă își păstrează drepturile părintești. „Aș vrea să îndemn oamenii care au posibilitatea să ofere o familie, să o facă pentru un copil cu dizabilitate, pentru că ei încă nu sunt pe deplin acceptați de societate”, spune Rodica.

Pentru îngrijirea fiecărui copil care este în plasament, cuplul primește de la stat câte 1400 de lei lunar. De asemenea, pentru îngrijirea copiilor, Rodica primește salariu. „Acești bani nu sunt suficienți, dar cu ajutorul soțului și având o gospodărie, reușim să ne descurcăm”, recunoaște femeia. 

Pentru a deveni asistenți parentali, Rodica și soțul ei au avut parte de mai multe ore de instruire, atât la Drochia, cât și la Chișinău. „Eu am nevoie să-mi reînnoiesc mereu cunoștințele, astfel merg des la traininguri, care mă ajută în îngrijirea copiilor”, afirmă Rodica. 

Ce spune legea

Asistența parentală profesionistă există în țara noastră din 2001 și a apărut ca o soluție pentru copiii care, din diverse motive, au fost separați de familiile biologice. Asistent parental este o profesie, iar persoanele care obțin acest statut sunt angajate în câmpul muncii, având un contract individual de muncă, primesc un salariu lunar din partea statului și beneficiază de toate garanțiile sociale și medicale. 

În Asistența Parentală Profesionistă nu pot fi luați copiii care sunt rude cu asistentul. În familia asistentului parental profesionist pot fi plasați simultan până la trei copii, cu excepția cazului când aceștia sunt frați și surori. Atunci numărul maxim ajunge la patru copii. În alte cazuri, se poate apela la un alt serviciu, Casa de copii de tip familial (CCTF). În acest serviciu sunt plasați copiii în situații de risc sau care sunt separați de părinți. Numărul copiilor plasați în case de tip familial nu poate depăși șapte persoane. În  CCTF dar și în APP copiii pot fi plasați de urgență (între 72 de ore și 45 de zile), dacă viața sau sănătatea copilului sunt într-un pericol iminent. 

În Moldova în 2022 – 276 de copii au fost plasați în serviciu de asistență parentală, iar 93 de copii – în Case de copii de tip familial. 

Cum poți deveni Asistent Parental Profesionist:

Poți consulta structura teritorială de asistență socială din raionul în care locuiești sau Direcția generală pentru protecția drepturilor copilului (DGPDC), dacă te afli în Chișinău, care te va informa despre acest serviciu.  

• Trebuie să depui o cerere la structura teritorială de asistență socială din raion, sau la DGPDC în Chișinău, în care comunici autorităților că vrei să devii APP.
• Împreună cu cererea, vei prezenta și un set de acte despre starea de sănătate, componența familiei, venitul familiei, spațiul locativ de care dispuneți, etc. 
• După depunerea cererii, asistentul social din responsabil de serviciu va face o evaluare la domiciliul tău. Apoi, în baza actelor depuse și evaluării, o comisie specializată va lua decizia finală.
• Pentru a deveni asistent parental va trebui să parcurgi mai multe etape: informarea, instruirea, evaluarea, aprobarea, potrivirea cu copiii și plasarea copiilor.