Tatiana avea 27 de ani când a născut-o pe Sofia, primul și cel mai așteptat copil. A trecut mult timp până când Tatiana a fost capabilă să perceapă acea zi ca fiind una dintre cele mai frumoase din viața sa, parcurgând un drum lung în care și-a îmblânzit furia și negarea.
***
La doar câteva minute după naștere, medicul i-a spus, fără menajamente: „Suspectăm că fetița dumneavoastră are un sindrom”. Își amintește de acel moment ca și cum pământul i s-ar fi surpat de sub picioare. Tot ce simțea era o tonă de negare.
Primele luni au fost cele mai grele, își amintește Tatiana. Evita să vorbească despre diagnosticul Sofiei, ascunzându-și trăirile de ochii lumii, sperând că, la un moment dat, cineva îi va spune că totul a fost o greșeală.
„Am plâns, am țipat în perne, uneori simțeam că o iau razna. Cel mai grav era că o făceam în tăcere. Îmi era frică să vorbesc despre ce ne așteaptă cu ea în viitor, îmi era frică să caut mai multe informații despre sindromul Down pe Google, căci acolo lucrurile păreau foarte grave. Am văzut nașterea Sofiei ca pe cel mai urât moment din viața mea. Iar asta s-a întâmplat pentru că nu știam nimic despre sindromul Down.”
Încetul cu încetul, Tatiana a început să vadă câte un strop de lumină. A ajuns la psiholog doar după aproape 5 ani. În tot acest timp, a încercat să-și gestioneze emoțiile treptat, singură, fără a apela la vreun ajutor. Însă, a înțeles că în orice situație nu trebuie să-ți fie rușine să apelezi la ajutor. Cu timpul, a acceptat că Sofia este copilul ei și că, dincolo de diagnostic, fetița este un miracol care merită toată iubirea și grija din lume. A învățat să nu aibă așteptări prea mari și să se bucure de fiecare mic progres. A început să discute deschis despre sindromul Down cu familia și prietenii, iar acest lucru a ajutat-o să-și elibereze emoțiile, făcându-le mai ușor de gestionat.
În plus, a descoperit și alte metode care o ajută să rămână conectată cu sine însăși. Când simte că stările negative devin copleșitoare, își găsește liniștea în activități care îi aduc bucurie: cititul, scrisul, gătitul și momentele de joacă alături de fiica sa.
Ea știe că acceptarea situației și a copilului a fost primul pas către pacea interioară.
„Viața nu se termină aici; ea pur și simplu o ia pe un drum mai greu, dar cu multă muncă și dedicare, orice obstacol poate fi depășit. Comunicați cu cei dragi, oferiți-vă timp să vă odihniți și fără copil, măcar câteva ore pe săptămână. Și mereu amintiți-vă că în momentul în care s-a născut copilul, în casa voastră a intrat Soarele”.
