Articole

În Republica Moldova, copiii cu dizabilități au acces la diverse forme de educație, însă succesul incluziunii lor depinde de evaluarea corectă a potențialului lor, de adaptarea mediului școlar la nevoile individuale și de colaborarea strânsă dintre părinți, cadre didactice și specialiști. De asemenea, un model educațional adaptat nevoilor copilului poate face diferența dintre excludere și integrare, dintre stagnare și progres. 

Copiii cu dizabilități au nevoie de metode personalizate de predare-învățare și de profesori pregătiți să le înțeleagă și să le răspundă nevoilor reale. Potrivit Codului Educației al Republicii Moldova, învățământul destinat copiilor cu cerințe educaționale speciale este parte a sistemului educațional național și are ca obiectiv educarea, reabilitarea, recuperarea și incluziunea acestora pe plan educațional, social și profesional. Acest învățământ este gratuit și se desfășoară în instituțiile de învățământ general.

Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP), organizație publică cu rol strategic în promovarea educației incluzive, menționează că instituțiile de învățământ trebuie să asigure suport specializat pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv prin serviciile acordate de cadrele didactice de sprijin, psihologi, logopezi și psihopedagogi. Copiii cu dizabilități au acces la mai multe forme de educație, adaptate nevoilor lor: 

• Opțiunea prioritară este educația incluzivă în instituțiile de învățământ general, unde beneficiază de suport specializat. „Copilul învață să interacționeze cu o diversitate de colegi, îşi dezvoltă abilitățile sociale în contexte reale şi poate lega prietenii. Colegii, la rândul lor, învață despre acceptare şi diversitate”, precizează CRAP.
• Școlile speciale continuă să funcționeze pentru copiii cu dizabilități severe și pentru copiii cu deficiențe senzoriale, însă numărul acestora este în scădere. „Copilul se află printre colegi cu provocări similare, ceea ce poate reduce sentimentul de izolare şi poate creşte stima de sine”, specifică CRAP. Totuși, contactul redus cu colegi fără dizabilități îi privează de oportunitatea de a cunoaște diversitatea, le  poate afecta integrarea socială, iar riscul de stigmatizare și așteptări scăzute poate limita dezvoltarea copilului, constată CRAP.
• Pentru copiii cu probleme severe de dezvoltare și necesități complexe, se poate organiza învățământ la domiciliu, oferit de cadrele didactice ale școlii în care este înscris copilul. Învățământul la domiciliu este individualizat și adaptat nevoilor copilului, oferind un mediu protejat și flexibil. „Copilul este protejat de bullying, suprastimulare senzorială şi presiunea socială. Totodată, este de menţionat că, copilului îi lipseşte interacțiunea zilnică, spontană cu un grup de colegi, esențială pentru dezvoltarea abilităților sociale. Accesul la resurse educaționale poate fi limitat” menționează CRAP.

Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, învățământul la domiciliu permite elevului să promoveze anul de studii în curs şi să participe la evaluările naționale, asigurând coerenţă între mediul şcolar şi cel de învățare de la domiciliu. Pentru a crea un mediu eficient de învățare acasă, este important ca părinții să facă o serie de adaptări practice şi emoţionale, cum ar fi:

• crearea unui spațiu dedicat învățării, bine iluminat şi organizat, dotat cu birou, scaun confortabil, materiale didactice, calculator etc.; 
• stabilirea unui program zilnic cu o rutină bine definită (ora de începere a lecțiilor, pauze regulate etc.), agreat cu profesorii care predau la domiciliu, pentru a-i asigura copilului predictibilitate şi control; 
• susţinerea şi încurajarea copilului în toate activitățile, inclusiv cele de joc, în scopul consolidării competențelor sale generale şi transformarea activităților casnice în oportunități educaționale (gătitul, planificarea călătoriilor, stabilirea bugetului familiei etc.); 
• participarea directă la stabilirea orarului lecțiilor, care trebuie să fie coordonat cu ei înainte de a fi aprobat de conducerea şcolii. Aceasta permite adaptarea programului la nevoile medicale şi la ritmul copilului. 
• menţinerea unui dialog deschis cu profesorii care vin la domiciliu. Ei pot oferi informaţii valoroase despre starea copilului, despre progresele observate sau despre dificultățile întâmpinate. 

Menținerea motivației în cazul instruirii la domiciliu pentru copiii cu dizabilități poate fi dificilă, dar este posibilă prin crearea unui mediu sigur, pozitiv și încurajator. Recunoașterea progreselor sale sporesc stima de sine și motivația. În plus, „pentru a menține legătura cu semenii săi, elevul poate fi inclus în activități educaționale non-formale, inclusiv de socializare, care contribuie atât la dezvoltarea personală, cât şi la formarea abilităților de comunicare şi cooperare. Astfel de activități pot include participarea la ateliere creative, cercuri de lectură, cercuri sportive sau proiecte de voluntariat adaptate vârstei şi capacităților sale”, precizează CRAP.

Evaluarea potențialului și stilului de învățare al copilului cu dizabilitate este un proces structurat, multidisciplinar și centrat pe nevoile individuale. Se desfășoară în două etape: evaluarea inițială în instituția de învățământ și evaluarea complexă realizată de specialiştii din cadrul structurii teritoriale de asistență psihopedagogică, la solicitarea instituției de învăţământ sau a părintelui.

Semne ale unui mediu educațional nepotrivit

Potrivit CRAP, există mai multe semne clare care ar putea indica faptul că un anumit mediu de învățare nu corespunde sau nu mai corespunde nevoilor unui copil cu dizabilitate. Printre acestea se enumeră:

• dificultăţi de adaptare şi incluziune socio-educațională la mediul şcolar; 
• dificultăți în a se adapta la regulile şi rutinele şcolii, dificultăți de orientare în spațiul educaţional; 
• dificultăți în înţelegerea mesajelor şi a instrucțiunilor sau în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe; 
• dificultăți în a se concentra pe sarcini, ceea ce îi afectează capacitatea de a participa la activităţi; 
• manifestarea unor comportamente provocatoare ( opoziționism, agresivitate) sau, dimpotrivă, de retragere socială, care pot fi expresia frustrării generate de un mediu perceput ca fiind ostil sau neadaptat; 
• lipsa interesului sau a implicării în procesul de învățare, refuzul de a participa la sarcini sau dezinteresul față de activități, care pot semnala că strategiile educaționale utilizate nu sunt adecvate profilului copilului; 
• dificultăți persistente în achiziționarea cunoştinţelor şi a competenţelor de bază, în ciuda intervențiilor pedagogice, care pot reflecta lipsa unor metode de predare diferențiate şi personalizate; 
• prezenţa unor simptome fizice frecvente (dureri de cap, dureri abdominale, tulburări ale somnului) fără o cauză medicală identificabilă, care poate semnala un stres psihologic asociat mediului educațional. 

„Pentru a determina dacă un mediu educațional este nepotrivit, este esențial ca analiza să se bazeze pe prezența concomitentă a mai multor indicatori relevanți, observați pe o perioadă extinsă”, precizează CRAP.

Colaborarea între părinți, cadre didactice și specialiști este esențială în procesul de incluziune educațională a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Potrivit CRAP, aceasta trebuie să se bazeze pe respect reciproc, comunicare deschisă și încredere. „Ca forme concrete de manifestare a parteneriatului, se pot organiza ședințe comune între părinţi, cadre didactice şi specialişti, cu scopul de a informa și sprijini părinții în înțelegerea nevoilor copilului, în aplicarea strategiilor educaționale și în facilitarea unui mediu familial favorabil dezvoltării” precizează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Deseori, societatea ne pune etichete despre cum trebuie să fim, cum să ne comportăm, ce să facem, ce să nu facem. Iar sub brazda acestora cade și rolul tatălui în familie.
În acest articol, psihologa Diana Postu ne ajută să înțelegem de ce implicarea tatălui este o parte firească a rolului de părinte, ce impact are un tată prezent în viața copilului, care sunt cele mai frecvente prejudecăți și, cel mai important, să descoperim lucruri noi despre ce înseamnă cu adevărat să fii un tată implicat.

Despre implicarea unui tată
În mare parte, este vorba despre responsabilitate, accesibilitate și interacțiune. Asta ar presupune faptul că un tată implicat oferă modele sănătoase, de exemplu, de relaționare, de gestionare a emoțiilor. Pe de altă parte, este cel care susține copilul și este vorba și de susținerea aceasta emoțională, prin faptul că este empatic, ascultă activ.
Dacă ne referim la sfera emoțională, putem să vorbim și despre validarea emoțiilor copilului. Ar mai fi un aspect legat de implicarea tatălui – este vorba de disponibilitate și, în faza aceasta, putem menționa faptul că un tată implicat este cel care este disponibil pentru a satisface nevoile copilului, atunci când acestea sunt exprimate sau când nu sunt împlinite. E vorba de responsabilitate comună.

De ce implicarea tatălui nu înseamnă „ajutor la creșterea copilului”, ci o parte firească din rolul de părinte
Un tată nu este doar cel care ajută, ci cel pentru care creșterea copiilor este o responsabilitate comună, adică nu e „tata de ocazie” sau „tata care a venit în ospeție”.
Părinții au roluri egale – sau, mai degrabă, responsabilități egale – în educația copilului. Stereotipul că mama este cea care poartă principala responsabilitate în educația și creșterea copilului, de fapt, perpetuează inegalitatea de gen. Copiii au nevoie de ambii părinți – atât în plan emoțional, cognitiv, cât și fizic, adică să aibă și corp, și minte, și suflet sănătoase.

Ce impact are implicarea tatălui asupra copilului
Am vorbit despre dezvoltare cognitivă, dezvoltare emoțională, dezvoltarea spirituală a copilului. Dacă se vorbește și despre anumite comportamente – în sensul acesta, copiii care construiesc relații bazate și pe respect, și pe comunicare cu tații lor – au relații sociale mai sănătoase. De asemenea, studiile ne arată că, în cazul taților implicați, există un risc scăzut de abandon școlar, delincvență sau tulburări, de exemplu, anxioase sau depresive.

În această ordine de idei, sunt reduse comportamentele dificile ale copiilor. Și, dacă se vorbește despre dezvoltarea cognitivă, conform studiilor din domeniu, copiii cu tați implicați au scoruri mai înalte la teste de inteligență generală, dar și de inteligență emoțională.

Ce obstacole întâmpină tații când vor să fie mai prezenți
Primul lucru care îmi vine în minte este legat de stereotipurile și prejudecățile de gen, precum și de judecata socială, care încă persistă în mediul în care trăim și activăm. Tații activi sau implicați sunt uneori percepuți ca fiind mai puțin conformi cu modelul tradițional de masculinitate, și pot fi luați în derâdere de alți bărbați.
Există o presiune reală generată de aceste stereotipuri, care promovează anumite așteptări – de exemplu, că tatăl ar trebui să fie mai degrabă implicat în asigurarea veniturilor, nu în creșterea copilului. Zicala „mama educă, tata muncește” provine tocmai din astfel de norme culturale și tipare de gândire, care, din păcate, pot descuraja implicarea reală a taților.


Un alt obstacol este legat de sprijinul instituțional. Chiar dacă există o lege privind concediul paternal, în practică pot lipsi dorința sau deschiderea din partea angajatorilor de a-l acorda efectiv. Tații nu sunt încurajați suficient să beneficieze de acest drept, iar fenomenul nu este mediatizat sau normalizat. Și aceasta devine, la rândul său, o piedică în calea implicării active a taților în viața copiilor lor.
Și cum îi putem susține? Simplu: fără rușine sau vină.

Lucrurile pe care le învață bărbatul despre sine când devine tată cu adevărat prezent
Primul lucru pe care îl învață, probabil, este legat de procesul acesta de conectare – învață să se conecteze cu copilul său prin grijă, prin empatie, și în sensul acesta înțelege, poate, că a fi puternic nu exclude exprimarea emoțiilor. Și, la fel, aceasta ar contribui și la o redefinire a identității masculine.

Pentru că, cumva, stereotipul de gen ne spune că masculinul este legat de performanță, autoritate. Dar, fiind în preajma unui copil și fiind implicat în creșterea lui, își descoperă o altă putere pe care o are – de a fi empatic, de a fi grijuliu, de a exprima emoțiile și de a se conecta. Astea ar fi niște momente foarte importante.

Poate un bărbat care este implicat și prezent în viața copilului are și posibilitatea aceasta de dezvoltare personală, dacă pot să spun așa – își identifică propriile nevoi, își identifică propriile limite. Poate deveni mai conștient de anumite procese și de anumite experiențe pe care le are sau le-a avut în propria copilărie. Pentru că, de multe ori, auzim că părinții și, în speță, dacă vorbim despre tați, spun: „Eu, când am fost copil, am avut experiența asta, dar nu mi-o doresc pentru copilul meu”, sau invers: „Vreau să o dezvolt în relația cu copilul meu.”

Ce înseamnă, de fapt, să fii un „tată bun”
În mare parte, este vorba despre un tată care este prezent în viața copilului, implicat, afectuos, disponibil și consecvent. Cred că am vorbit mai puțin despre acest aspect, dar este esențial ca un copil să știe că poate conta pe tatăl său, indiferent de situație, de context sau de ceea ce se întâmplă. O relație construită pe încredere îi oferă copilului sprijin emoțional real.

Asta înseamnă implicare. De aceea evit să folosesc eticheta de „tată bun”, pentru că termenul „bun” poate suna superficial și nu reflectă complexitatea relației. În fond, vorbim despre comportamente – unele pot fi constructive, altele distructive. Dar chiar și atunci, tatăl rămâne tatăl copilului.

A fi un tată implicat înseamnă că poți să te autoeduci, să te dezvolți, să înveți cum să te conectezi mai bine cu copilul tău. Și asta este, cu adevărat, un lucru valoros. Înseamnă că lucrurile pot fi diferite față de cum au fost până acum, iar această posibilitate aduce cu ea speranță.

Contributoare: Diana Postu, psihologă

Primii trei ani de viață sunt decisivi în dezvoltarea copilului, iar intervenția timpurie este esențială în special pentru copiii cu dizabilități sau întârzieri în dezvoltare, care necesită o atenție sporită și suport personalizat. În acest proces, specialiștii colaborează îndeaproape cu părinții, care sunt încurajați să se implice activ și să devină parte integrantă a echipei terapeutice. „În intervenția timpurie fiecare moment contează enorm. E nevoie să ajutăm copilul și familia AICI și ACUM, pentru că nu putem întoarce timpul înapoi”, susține Daniela Bordeianu, directoare a Centrului Național de Intervenție Timpurie în Copilărie „Voinicel” (INITC).

„Educația și intervenția în primii trei ani de viață ai oricărui copil reprezintă baza dezvoltării umane”

Fiecare copil are nevoie de dragoste, grijă și susținere pentru a crește într-un adult încrezător, echilibrat și capabil să-și atingă scopurile. În același timp, un mediu plin de afecțiune și sprijin îi oferă siguranța emoțională necesară pentru a se cunoaște pe sine, pentru a explora lumea și a-și construi propriul drum în viață. 

„Educația și intervenția în primii trei ani de viață ai oricărui copil reprezintă baza dezvoltării umane. Adică, timpul, activitățile, dragostea investită în primii ani de viață, determină rezultatele și succesele adultului de mâine”, susține Daniela Bordeianu. 

Aceasta subliniază că, deși copiii cu dizabilități învață după același tipar ca și cei cu dezvoltare tipică, ei au nevoie de o atenție sporită, mai multă grijă și timp dedicat procesului de învățare. În acest context, ea evidențiază importanța intervenției timpurii, considerând-o esențială pentru sprijinirea dezvoltării copiilor cu dizabilități sau întârzieri în dezvoltare. 

„La modul practic, orice mămică care a dat naștere unui copil, va fi informată și ghidată de către medicul specialist cum să gestioneze emoțiile și cum să îngrijească nou-născutul astfel, încât să fie într-o stare de echilibru și bunăstare. Însă, în cazul în care apar unele semne de întrebare cu referință la starea de sănătate a copilului sau apar unele riscuri importante în familia în care crește acest copil, specialistul în intervenția timpurie, determină riscul sau gradul de întârziere a dezvoltării copilului, informează familia și discută despre îngrijorările acestuia”, explică Daniela Bordeianu. 

De asemenea, pe baza evaluării, specialistul elaborează un plan personalizat de suport și intervenție, adaptat fiecărui copil și familiei sale. „Ideal este ca întârzierile sau tulburările de dezvoltare să fie identificate cât de precoce posibil, iar programul de suport și intervenție să fie lansat imediat după, inclusiv și la vârsta de o lună, dacă este necesar acest lucru”, accentuează specialista.

Directoarea INITC susține că toți copiii, indiferent de problemele de dezvoltare sau diagnostic, pot beneficia de servicii de intervenție timpurie. „Cel mai solicitat și valoros serviciu este consultul axat pe dezvoltarea copilului și identificarea tulburărilor de dezvoltare”. În funcție de nevoile fiecărui caz, familiile pot beneficia ulterior de terapii psihologice, individuale sau de grup, terapii ale tulburarilor de limbaj și comunicare, terapii ocupaționale, fizio și kinetoterapie, fiind aplicate diverse instrumente de evaluare și integrare senzorială, motor funcțională, cognitivă, emoțională, social comportamentală. Aceasta afirmă că serviciile de intervenție timpurie au un impact major asupra dezvoltării copiilor cu dizabilități și asupra calității vieții întregii familii. „Există, totuși, condiția ca aceste servicii să fie centrate pe familie, să dureze în timp, să fie coerente și constante, să fie de înaltă calitate, oferite de profesionisti dedicați”, adaugă directoarea. 

Lipsa unei evaluări sau terapii la timp, poate duce la agravarea tulburărilor de dezvoltare și chiar excluderea socială. „Acești copii, din păcate rămân în umbră, fiindu-le lezate drepturile fundamentale la sănătate, educație, integrare socială, apartenență, dezvoltare”, concluzionează directoarea INITC.

„În intervenția timpurie fiecare moment contează enorm”

Daniela Bordeianu evidențiază rolul esențial al părinților în procesul de intervenție, menționând că, de multe ori, aceștia nu conștientizează importanța implicării lor active. „Își doresc ca specialiștii «să repare copilul» sau să administreze «o pastilă magică care va rezolva totul ca prin minune». Din păcate, minunile nu se întâmplă fără muncă asiduă și dedicația părinților care sunt ghidați, instruiți și încurajați de către specialiști.” Aceasta menționează că serviciul de intervenție timpurie este centrat pe familie, iar beneficiile programului se reflectă în mod direct în familie, care trebuie să se implice activ, părinții devenind adesea co-terapeuți.

Deși există centre specializate și specialiști dedicați, Daniela Bordeianu consideră că accesul echitabil la servicii este încă o provocare majoră pentru copiii cu dizabilități și familiile sau îngrijitorii acestora. 

„Cu mare tristețe, cred că atât părinții, cât și copiii întâmpină încă extrem de mari și dificile încercări. Sprijinul și informarea acestora rămâne un subiect dureros, foarte important, necesar de explorat și fortificat”, subliniază directoarea. „În intervenția timpurie fiecare moment contează enorm. E nevoie să ajutăm copilul și familia AICI și ACUM, pentru că nu putem întoarce timpul înapoi”, conchide specialista.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

În această lună în care marcăm Ziua Taților, dedicăm o serie de articole taților care, adesea, ascunși după rolul asumat de „stâlpul familiei”, neglijează emoțiile și își ascund trăirile. Experiența de a fi părinte nu înseamnă doar de a oferi ceva constant, mai înseamnă să-ți fie auzite nevoile atunci când simți oboseală, teamă sau nesiguranță. 

Psihoterapeutul Sergiu Toma, în cele ce urmează, ne va ajuta să înțelegem ce înseamnă să fii suficient ca tată, ce emoții trăiesc tații dar adesea nu le exprimă, precum și cum pot construi o relație autentică cu copilul lor, fără presiunea perfecțiunii.

Ce înseamnă să fii suficient ca tată, când simți că nu faci destul

Înseamnă să nu mai alergi după o versiune imaginară a unui „tată ideal” care nu greșește niciodată. Să fii suficient nu înseamnă să le știi pe toate, ci să fii disponibil emoțional și sincer în relația cu copilul tău. Suficient e atunci când te întorci, când întrebi „Cum ești?”, când spui „Nu știu, dar vreau să învăț”. Suficient e un tată care simte și rămâne, chiar și când simte rușine sau neputință. 

Mituri despre rolul tatălui pe care ar trebui să le demontăm

Că tatăl trebuie să fie doar „furnizor”. Că e stânca fără emoții. Că nu trebuie să plângă, să se confeseze, să aibă îndoieli. Că „educația copiilor e treaba mamei”. Că un bărbat adevărat trebuie să controleze tot. Toate aceste mituri izolează, rușinează și ucid intimitatea din familie. Un tată sănătos e și ghid, și oglindă, și partener de joacă. Și vulnerabil. Și obosit uneori. Și viu.

Emoțiile pe care trăiesc tații, dar nu le exprimă

Frica de a eșua. Rușinea că nu știu cum să iubească altfel decât prin „a face”. Neputința când nu-și pot „salva” familia. Dorul de propriul tată – chiar și dacă nu l-au avut. Și mai ales: furia. Furia care maschează frica și tristețea. Nu le exprimă pentru că nimeni nu le-a arătat cum. Și pentru că încă simt că dacă ar plânge sau s-ar opri, totul s-ar destrăma.

Mulți tați vor „să rezolve” problema și se simt neputincioși când nu pot

Asta e rana nevăzută a bărbatului: dacă nu pot repara, înseamnă că nu contez. Mulți tați se retrag sau se închid emoțional tocmai pentru că nu știu să stea cu suferința altora fără să aibă o soluție. Dar uneori copilul sau partenera nu vor o soluție. Vor prezență. O îmbrățișare. O confirmare: „e greu, sunt aici”. Neputința nu e slăbiciune. E poarta prin care poate începe o relație reală.

Cum se poate lucra cu presiunea de a fi „stâlpul familiei”

Împărțind greutatea cu altcineva. Îndrăznind să spui „Am și eu nevoie de sprijin”.

Stâlpul nu e cel care ține totul singur, ci cel care știe să-și ancoreze și familia, și pe sine în ceva mai mare: o comunitate, un frate, un terapeut, un sens. Uneori, cel mai puternic lucru pe care îl poate face un tată este să recunoască că nu mai poate. Și să ceară ajutor. Nu din slăbiciune, ci din curaj.

Ce înseamnă un tată prezent în familie, dincolo de ajutorul practic

Înseamnă un bărbat care se uită în ochii copilului său zilnic, îl îmbrățișează, sărută și spune „Mi-e dor, hai să ne jucăm”. Care nu doar duce, face, construiește, dar și ascultă, întreabă. Care spune: „Îmi pare rău”. Care poate sta în emoții inconfortabile fără să le respingă sau să le corecteze. Un tată prezent nu e un super-erou. E un bărbat care nu fuge de sine, de copil, de responsabilitate, de vulnerabilitate.

Mesaj pentru tații care simt că „nu fac destul”

Că poate nu faci destul – dar asta nu înseamnă că nu ești destul. Că valoarea ta nu stă doar în ce faci, ci în cine alegi să fii. Că, uneori, copilul tău are mai multă nevoie de 10 minute de prezență autentică decât de 10 ani de sacrificii invizibile. Că durerea asta, că „nu e suficient”, e uneori o voce veche – poate chiar vocea tatălui tău. Nu trebuie să o crezi. Poți scrie altă poveste. Și ai dreptul să o scrii.

Contributor: Segiu Toma, psihoterapeut de familie și cuplu
 

Acum șase ani, Ghenadie a devenit tată pentru prima oară. Viața i s-a schimbat complet odată cu venirea pe lume a Beatricei, o fetiță diagnosticată cu sindromul Down. Cu multă răbdare și iubire, el a creat un mediu sigur și plin de susținere, în care Beatrice crește și se dezvoltă în propriul ritm. 
***
Implicarea lui în viața Beatricei a început mult înainte ca ea să vină pe lume. Încă din perioada când se afla în burtica mamei, Ghenadie era mereu acolo, atent și curios la fiecare detaliu. Discuta cu ea în fiecare seară și chiar aveau o tradiție înainte de somn: „ne dădeam câte un «cinci»”. Aceste momente au croit începutul unei legături profunde între tată și fiică. 

Pentru Ghenadie, a fi un tată implicat înseamnă mult mai mult decât simpla prezență fizică. Este despre crearea unui mediu în care copilul să se simtă încurajat și iubit. Această abordare a influențat pozitiv nu doar dezvoltarea Beatriciei, ci și dinamica relației cu soția sa.

El știe că prezența sa a avut un impact semnificativ asupra stării emoționale și psihologice a fiicei sale, care se simte confortabil și în siguranță, fie că este cu mama, fie că este cu tata.  

În cei șase ani de când Beatrice a apărut în viața lor, Ghenadie spune că a trecut și el prin numeroase etape de transformare, învățând despre sine mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată. 

„Am descoperit o capacitate profundă de a iubi necondiționat și de a fi răbdător în fața provocărilor. Am învățat să-mi redefinesc așteptările și să apreciez progresul, oricât de mic ar fi el. Am învățat să mă adaptez la lucrurile pe care nu le pot schimba și să accept asta. Am înțeles din practică ce înseamnă empatia – să fii empatic cu cei din jur, să înțeleg că toți suntem diferiți, dar în același timp egali”. 

Toate aceste experiențe i-au conturat scopul și sensul vieții, definindu-i clar valorile personale. Cu alte cuvinte, dizabilitatea Beatricei a venit cu o evoluție a sinelui. 

Ghenadie împărtășește câteva observații care l-au ajutat pe el să îmbrățișeze dizabilitatea fiicei sale. El crede cu tărie că discuțiile deschise cu partenerul despre dizabilitate sunt ca temelia unei case. Comunicarea sinceră și deschisă le-a întărit relația de cuplu și, în general, simte că, „în doi, totul este mult mai ușor”.

Un alt aspect pe care îl consideră important este să ai grijă de tine însuți. Ghenadie a înțeles că nu este egoist să ai nevoie de timp doar pentru tine. A descoperit că alergatul și timpul petrecut în liniște l-au făcut să fie mai conectat cu sine și l-au ajutat să fie un tată mai prezent în viața copilului. 

Ghenadie știe cât de greu este pentru bărbați să vorbească despre emoții sau frici. Însă, din propria lui experiență, a descoperit că atunci când și-a permis să fie vulnerabil, a observat că „acceptarea fricilor și imperfecțiunilor duce la o conexiune mai profundă cu sine”.

Școala, pe lângă faptul că este un spațiul de învățare, mai este și un mediu în care copiii, dar și părinții acestora trebuie să găsească sprijin și acceptare, indiferent de particularitățile sau nevoile fiecăruia. Iar cadrele didactice de sprijin joacă un rol foarte important în acest proces, fiind acei specialiști care oferă suport educațional și contribuie la incluziunea copiilor cu cerințe educaționale speciale.



Pentru ca sprijinul oferit să fie cât mai eficient, cadrul didactic de sprijin lucrează împreună cu părinții, profesorii de la clasă și alți specialiști, pentru a găsi cele mai potrivite metode de lucru, adaptate nevoilor copilului.



Pornind de la această realitate, A.O Prietena mea, în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării și UNICEF Moldova, va lansa un program dedicat părinților și dezvoltat împreună cu cadrele didactice de sprijin din cele 30 de școli model din Republica Moldova.



Aceste instituții model, pe lângă rolul lor educațional de bază, pun accent pe dezvoltarea unui mediu educațional incluziv, iar unul dintre principiile-cheie este consolidarea parteneriatelor între școli, familii și comunitate, precum și încurajarea diversității culturale, cultivarea toleranței și a responsabilității globale. 



În acest context, Asociația „Prietena mea” susține eforturile MEC prin dezvoltarea unui program de formare care sprijină cadrele didactice să înțeleagă mai bine provocările părinților și să-i sprijine în crearea unui mediu de susținere și integrare socială pentru copiii lor.



Ce presupune acest program?


Programul de formare pentru cadrele didactice de sprijin a fost construit pornind de la un studiu amplu realizat în cadrul platformei abilitare.md, care a analizat percepțiile, experiențele și provocările trăite de părinții copiilor cu dizabilități. 

Astfel, în baza rezultatelor studiului, au fost identificate patru arii tematice care ar putea oferi răspunsuri la mai frecvente întrebări și dileme. Reieșind din asta, am structurat programul de formare în patru module interconectate, care abordează subiecte pentru sprijinul emoțional, educațional și social al părinților și copiilor.



Modulul 1 – Eu (ca mamă/tată): se concentrează pe dezvoltarea personală a părinților, ajutându-i să înțeleagă și să accepte diversitatea și nevoile copiilor cu dizabilități

Modulul 2 – Eu (ca mamă/tată) + copilul meu: pune accent pe consolidarea relației părinte-copil, dezvoltând abilități de comunicare și sprijinirea părinților în înțelegerea nevoilor emoționale ale copiilor lor.

Modulul 3 – Eu (ca mamă/tată) + familia mea: abordează dinamica familială, oferind strategii pentru gestionarea stresului parental și crearea unui mediu armonios în familie. 
Modulul 4 – Eu (ca mamă/tată) + societatea: se concentrează pe integrarea socială și advocacy, formând cadrele didactice pentru a sprijini părinții în interacțiunile cu comunitatea și pentru a promova educația incluzivă și drepturile copiilor cu dizabilități.

Ce s-a întâmplat până acum?

În perioada noiembrie 2024 – februarie 2025, am organizat opt sesiuni de formare, fiecare concentrată pe o tematică specifică. De la înțelegerea propriilor emoții, la aprofundarea noțiunilor despre dizabilitate, la relația părinte-copil și până la activități practice, ateliere, dezbateri și discuții despre rolul părinților în comunitate.

Tematicile au fost construite pornind de la provocările părinților, iar la fiecare sesiune am abordat subiecte pentru sprijinul emoțional, educațional și social al familiilor.

S-a discutat despre:

• dezvoltarea personală a părinților/îngrijitorilor copiilor cu dizabilități;

• dezvoltarea auto-conștientizării și abilităților de comunicare;

• înțelegerea dizabilităților și a stadiilor de dezvoltare ale copiilor;

• inteligența emoțională și reziliența la stres;

• rolul părinților în comunitate;

• importanța integrării sociale și a advocacy-ului și multe alte aspecte importante. 



Toate aceste întâlniri au avut scopul de a echipa cadrele didactice de sprijin, pe lângă cunoștințele pe care le posedă, cu instrumente practice, dar și cu o înțelegere mai profundă a provocărilor cu care se confruntă părinții copiilor cu dizabilități.

Totodată aceste sesiuni nu au fost doar instruiri, ci un proces de co-creare a programului de parenting pentru părinți și îngrijitori ai copiilor cu nevoi speciale, în care cadrele didactice au contribuit activ la dezvoltarea conținutului.
 

Ce urmează?

Suntem în etapa de elaborare a acestui program, care va sta la baza sesiunilor viitoare destinate părinților. În paralel, mergem prin școlile implicate, unde, alături de cadrele didactice de sprijin, prezentăm părinților platforma abilitate.md. Până acum, am ajuns în 6 dintre cele 30 de instituții selectate, iar fiecare întâlnire ne aduce mai aproape de ceea ce urmează.

În R. Moldova funcționează mai multe centre de zi care oferă gratuit servicii esențiale pentru dezvoltarea și reabilitarea copiilor cu nevoi speciale. Acestea sunt asigurate de specialiști calificați în domenii precum psihologie, logopedie, terapie ocupațională sau kinetoterapie.

Pentru copiii cu dizabilități, fiecare zi în care beneficiază de sprijin specializat este o șansă la dezvoltare, recuperare și integrare socială. Frecventarea constantă a centrelor de zi specializate este o necesitate — aici, copiii învață să comunice, să se miște, să relaționeze, și, mai ales, să-și formeze și dezvolte abilități într-un mediu sigur, adaptat nevoilor individuale. 

Potrivit social.gov.md, „Respiro” este un tip de serviciu social specializat destinat persoanelor cu dizabilități severe, care oferă asistență timp de 24 de ore, pentru o perioadă maximum 30 de zile pe an. Scopul principal al acestui serviciu este de a oferi părinților, rudelor sau îngrijitorilor acestora un repaus temporar. În cadrul acestui serviciu, persoanele beneficiază de cazare și alimentație, de îngrijire personală și supraveghere a stării de sănătate, dezvoltarea abilităților de autoservire și autonomie. De asemenea, se oferă consiliere psiho-socială părinților și îngrijitorilor copiilor cu dizabilități. De asigurarea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități prin implicarea acestora în diferite activități de dezvoltare a abilităților se ocupă și serviciul social „Centrul de zi pentru copii cu dizabilități”. 

„Serviciul social „Echipa mobilă” este un serviciu social specializat, destinat persoanelor cu dizabilităţi medii sau severe, inclusiv copiilor cu dizabilităţi, care oferă asistenţă socială şi suport la domiciliul beneficiarului, în baza nevoilor identificate ale acestuia, cât şi consiliere şi suport persoanelor care îl îngrijesc pe acesta, în vederea creşterii independenţei şi integrării lui sociale”, menționează Ministerul Muncii și Protecției Sociale (MMPS). Acest tip de serviciu este disponibil în fiecare raion din țară, inclusiv în municipiul Chișinău.

Conform reprezentanților MMPS, pentru ca beneficiarii – copiii cu dizabilități și părinții/îngrijitorii acestora să poată accesa serviciile sociale gratuite oferite de centrele din R. Moldova, este important să se adreseze la structura teritorială asistență socială sau asistentul social comunitar.

Centre din Chișinău care oferă gratuit servicii specializate copiilor cu dizabilități

IMSP Centrul Republican de Reabilitare pentru copii (IMSP CRRC) este o instituție subordonată ministerului Sănătății din R. Moldova, care  oferă servicii pentru copiii cu dizabilități neuro-psiho-motorii, inclusiv pentru cei cu tulburări ale spectrului autist. Instituția oferă servicii tuturor copiilor din R. Moldova, indiferent de regiunea din care provin, asigurând acces egal la tratamente, terapii și suport specializat. Serviciile centrului includ evaluare multidisciplinară, terapie logopedică, ocupațională, psihologică, kinetoterapii și consilieri pentru integrarea socială. Internarea în cadrul centrului se face pe baza unei îndreptări eliberate de medicul de familie sau de un medic specialist, și cu o programare în prealabil.

Organizația non-profit, non-guvernamentală, „Voinicel”, oferă servicii de intervenție timpurie copiilor cu vârsta între 0 și 3 ani, cu diverse tulburări de dezvoltare, precum autism, sindrom Down, tulburări de comunicare. De asemenea, este disponibilă și evaluarea dezvoltării copilului, consilierea pentru părinți, logopedie, kinetoterapie. 

Centrul de zi pentru copii cu boli rare și autism „Fluturele Albastru” se numără printre centrele municipale care prestează gratuit servicii specializate pentru copiii cu dizabilități, inclusiv copiilor cu autism. Un alt centru din Chișinău, care oferă servicii de recuperare multifuncțională, precum logopedie, autonomie personală, kinetoterapie, educație, este Centrul de reabilitare pentru copii cu dizabilități „Casa Speranței”. 

De asemenea, părinții copiilor cu dizabilități sau îngrijitorii acestora, se pot adresa la Centrul de recuperare activă și reintegrare socială a copiilor și tinerilor „Traian”, unde vor beneficia de activități care vor stimula și asigura incluziunea socială. Beneficiarii Centrului de reabilitare pentru copii cu dizabilități „Atenție”, pot fi persoanele care au vârsta între 3 și 18, cu dizabilități de ordin senzorial, fizic/locomotor, mintal, psihic și de comportament. Părinții pot contacta direct centrul pentru a obține informații despre procedura de înregistrare, programul de activități și condițiile de eligibilitate. De asemenea, pentru a beneficia de aceste servicii, persoanele se pot adresa și Direcției Generale pentru Protecția Drepturilor Copilului, care oferă suport în orientarea către instituțiile specializate.

Un alt tip de serviciu social este „Casa Comunitară”, destinat persoanelor cu dizabilități severe, inclusiv copii, care nu pot fi îngrijite în familie sau nu beneficiază de un sprijin familial adecvat. Scopul principal al serviciului este de a oferi îngrijire permanentă, de a dezvolta aptitudini în activitățile zilnice (cum ar fi igienă, alimentație), de a le oferi beneficiarilor suport educațional și psihologic pentru a facilita reintegrarea acestora în familie și societate.

Cu cât intervenția este mai timpurie, cu atât sunt mai mari șansele ca un copil cu dizabilitate să se dezvolte armonios și să ducă o viață cât mai independentă, iar accesul gratuit la servicii specializate joacă un rol important în acest proces.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea” cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Vara, dar mai ales vacanța de vară, e perioada în care putem petrece mai mult timp în familie, putem dedica mai multă atenție activităților și, cel mai important, toate astea să întâmplă fără grabă.

Dar cum umplem timpul copilului cu sens, dar fără presiune? Cum păstrăm ritmul blând, dar oferim și stimulare? Cum continuăm să lucrăm la încredere, autonomie și înțelegere? Cum facem ca vacanța să se simtă vacanță?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, am pregătit cinci idei de activități simple, dar utile, care îmbină jocul, conectarea și învățarea în propriul ritm. 

• Exerciții de autonomie prin joc

Amenajați un spațiu mic în casă sau afară (un raft, o cutie, o tavă) unde copilul să aibă activități pregătite special pentru el, în funcție de ce poate face fără ajutor: să ude o plantă, să sorteze obiecte, să deschidă o carte senzorială etc. Repetarea acestor sarcini simple construiește încredere și autonomie.

• Faceți din lectură un tabiet 

Puteți începe cu ABC-darul Egalității, un abecedar altfel, nu despre litere, ci despre ceea ce numim noi, oamenii mari, valori. Iar copiii le simt mai întâi cu inima, prin gesturi și emoții, înainte să le înțeleagă cu mintea. Poveștile scurte și imaginile colorate vorbesc despre prietenie, curaj, empatie pe limba celor mici. E o carte bună de citit împreună, de căutat răspunsuri la întrebări și de explorat imaginația.

• Gătiți din ce oferă vara

Folosiți legumele și fructele de sezon pentru a găti împreună. Lăsați copilul să spele roșii, să rupă frunze de salată, să guste, să miroasă, să aleagă culori. Nu contează cât durează sau cât de corect iese, ci că aveți o activitate împreună, mai ales că astfel se dezvoltă și motricitatea fină, și încrederea în propriile forțe.

• Albumul cu amintiri 

Creați împreună un album de vacanță cu fotografii, desene sau colaje.  Lipiți imagini cu activitățile preferate, scrieți (sau dictați) câteva cuvinte despre ce a plăcut și ce nu. Pentru copiii care nu comunică verbal, puteți folosi stickere cu fețe vesele/triste sau pictograme. Această activitată e un bun exercițiu de a construi narațiuni și de a înțelege mai bine emoțiile. 

• Zi tematică acasă

Alegeți o temă pentru o zi: zi de animale, zi de culori, zi de pădure, zi de apă. Puteți adapta totul în jurul acelei idei, cu activități simple așa încât să stârniți curiozitatea copilului. 

De exemplu, în ziua pădurii puteți asculta sunete din natură, construi un „copac” din carton, aduna frunze sau, pur și simplu, explora ce aveți prin curte sau parc, ca niște mici exploratori.

Și spre final, rețineți că nu există zile sau activități perfecte. Dar există acțiuni mici care pot oferi copilului un spațiu unde să se simtă încurajat, văzut și conectat. Iar noi vă încurajăm să experimentați, să observați și să vă bucurați de timp petrecut împreună, fără presiune. 

Să înceapă vacanța!

Atunci când rostim 1 iunie cel mai probabil în fața ochilor ne răsare vată dulce, înghețată, picturi pe față, baloane de săpun și copiii, care trăiesc cu sinceritate momentul, așa cum, deseori, noi maturii nu putem.

Dar dincolo de sărbătoare, spectacole și activități, Ziua Copilului este despre a recunoaște și celebra drepturile copiilor și pentru a ne reaminti cât de important este să le asigurăm un mediu în care să se simtă iubiți, protejați și acceptați.

Cuvintele contează. Mai ales când sunt rostite cu blândețe, cu empatie și fără comparații. Așadar, azi, de 1 iunie, lăsăm aici 6 mesaje pe care fiecare copil merită să le audă, fie că merge, vorbește sau simte altfel decât „majoritatea”.

Ești suficient(ă) așa cum ești. Nu trebuie să fii ca ceilalți. „Nu trebuie să dovedești nimic ca să fii iubit(ă). Valoarea ta nu depinde de cât de multe ai reușit să faci.”

Ai voie să greșești. Greșelile nu te definesc, ele doar arată că încerci.

Toate emoțiile tale sunt firești. E în regulă să fii fericit(ă), supărat(ă), confuz(ă) sau furios/furioasă. Nimic din ce simți nu e greșit.
Poți spune nu și mereu poți cere ajutor. Tu ai dreptul să te aperi, să te exprimi și să fii respectat. Chiar dacă ești mic. Chiar dacă nu poți spune tot în cuvinte.

În lume există loc pentru tine și visurile tale. Poate nu întotdeauna e ușor. Dar tu ai un loc important aici. Nu trebuie să-l ceri, el pur și simplu, îți aparține.
Ne bucurăm că exiști în viața noastră. Fără așteptări și proiectări asupra ta. Pur și simplu, ne bucurăm că ești și îți suntem recunoscători pentru asta. 

Repetați copiilor cât de mult îi iubiți. Oferiți-le atenție, grijă și prezență. Uneori, asta valorează mai mult decât orice cadou.