Adaptarea emoțională a copiilor cu dizabilități la școală: Ghid pentru părinți

Se apropie începutul unui nou an școlar – un moment plin de emoții, întrebări, așteptări, atât pentru copii, cât și pentru părinți. Pentru unii este bucuria de a-și revedea colegii, pentru alții curiozitatea de a-și cunoaște noii prieteni, dar și profesorii. Însă, pentru părinții care au copii cu dizabilități, acest început vine cu și mai multe gânduri, griji și speranțe. Cum va fi primit copilul? Cum se va adapta? Va reuși să-și facă prieteni? Va fi oare înțeles și sprijinit? Integrarea într-un colectiv școlar poate fi un proces complicat, cu multe provocări, dar și cu multe oportunități de creștere și învățare. Cu răbdare, susținere și un parteneriat eficient între familie, cadre didactice și comunitate fiecare copil se poate dezvolta armonios.

Importanța unei rutine de dimineață pentru copilul cu dizabilități

Un sprijin important pentru a face față acestor provocări de la început de an școlar, îl reprezintă dezvoltarea unei rutine de dimineață bine stabilite. Pașii repetați – trezirea, îmbrăcatul, micul dejun – planificați cu răbdare și susținere, permit copilului să-și organizeze ziua în ritmul său propriu, oferindu-i autonomie și încredere. 

„O rutină dimineața le oferă copiilor predictibilitate și sentimentul de control într-o perioadă marcată de schimbări și nesiguranță, cum este începutul de an școlar. Rutina creată acționează ca un «cadru de sprijin» care permite copilului să rămână în contact cu sine și cu mediu într-un mod sigur și reglator”, explică psihologa Doina Chiosa. Potrivit acesteia, rutina reduce anxietatea, îmbunătățește adaptarea la medii noi și susține funcționarea executivă.

Psihologa explică faptul că o rutină eficientă de dimineață include elemente esențiale precum culcatul la ore fixe în fiecare seară, trezirea blândă, evitarea grabei și crearea unei conexiuni afective prin îmbrățișări sau cuvinte calde. De asemenea, este important ca pașii să fie clari și repetați zilnic. Implicarea copilului cu dizabilitate în activitățile de pregătire — cum ar fi alegerea hainelor sau aranjarea ghiozdanului – contribuie la dezvoltarea autonomiei și a sentimentului de competență. „Aceste elemente susțin autoreglarea și prezența conștientă, abilități esențiale în gestionarea emoțiilor”, afirmă specialista.

Semne ale anxietății de dimineață la copii și cum le recunoaștem

Potrivit psihologei, anxietatea de dimineață la copiii cu dizabilitate se poate manifesta prin semne diverse. Durerile de burtă sau de cap, lipsa poftei de mâncare, iritabilitatea, plânsul, agățarea de părinte sau refuzurile ferme „Nu vreau să merg!” sunt manifestări frecvente. În astfel de momente, este esențial ca părintele să rămână calm, să valideze emoțiile copilului – „Te înțeleg, e greu azi...” și să încurajeze exprimarea trăirilor, nu evitarea situației. „Încurajez trăirea emoțiilor fără a le respinge. Deseori, părinții, din grabă, nu validează trăirile copilului, care pentru el pot părea foarte dramatice, chiar dacă, pentru părinți, nu par a avea la fel de mult sens”, spune specialista.

Ce e de făcut când copilul refuză categoric să meargă la școală?

Doina Chiosa subliniază că, atunci când un copil refuză categoric să meargă la școală sau are o criză de plâns, primul pas esențial este ca părintele să-și regleze propriile emoții. Reacțiile bazate pe critică, amenințări sau graba de a rezolva situația pot intensifica anxietatea copilului. „E nevoie de o prezență calmă, ascultare empatică – «Ce anume e greu azi?». Mai ales în primii ani de viață, schimbările creează copiilor situații anxioase, iar părintele este «figura de suport» în momentele de criză, nu «controlorul»”, menționează aceasta. 

Conectarea afectivă este un pas esențial în gestionarea acestor momente tensionate. Potrivit psihologei, un gest simplu dimineața – cum ar fi o îmbrățișare sau un mesaj de sprijin precum „sunt aici cu tine” – are un efect de reglare asupra sistemului nervos și oferă copilului un „fundal de siguranță” pentru întreaga zi. Astfel de interacțiuni reduc nivelul hormonilor de stres și contribuie la formarea unui atașament sigur. „Contactul autentic este resursa principală care menține sănătatea relațională și emoțională atât la maturi, cât și la copii”, precizează ea .

Este important ca părintele să fie disponibil emoțional și să încerce să afle, cu răbdare, cauza refuzului. Dacă episoadele de opoziție sau plâns se repetă, este un semnal că la școală există un factor de stres – fie interacțiunile cu alți copii, fie atitudinea cadrului didactic. „Există o cauză mereu, chiar dacă nu pare evidentă”, afirmă specialista.

Obiceiuri de evitat și rutine care aduc echilibru

Psihologa Doina Chiosa recomandă părinților care au copii cu dizabilități câteva gesturi simple, dar esențiale, care îi pot ajuta să înceapă ziua cu calm, siguranță și încredere:

- Să se trezească cu suficient timp înainte, pentru a evita graba și tensiunea;
- Să ofere copilului conectare afectivă (prin atingere, privire, voce caldă);
- Să includă copilul în decizii simple – ceea ce crește sentimentul de control;
- Să normalizeze emoțiile („E firesc să simți emoții la început”);
- Să încheie plecarea cu o rutină constantă (ex.: o strângere de mână, o frază specială)

Psihologa atrage atenția că diminețile pot deveni rapid o sursă de stres pentru un copil cu dizabilitate dacă părintele recurge la comportamente precum critica – „Ești mereu lent”, etichetarea – „Ești leneș”, comparațiile cu alți copii sau graba în exces. De asemenea, schimbările bruște în rutină sau prezența emoțiilor negative neexprimate – cum sunt nervozitatea sau grijile adultului – pot fi „preluate” instinctiv de copil și pot amplifica starea de anxietate. „Este important de specificat că și părinții pot trăi multe momente de stres în această perioadă. De aceea, este necesar să-și creeze și ei o rutină, care să le ofere senzația că vor reuși tot ce și-au propus. Rutina poate părea plictisitoare, dar este exact ceea ce contribuie la diminuarea surselor de stres și susține dezvoltarea autonomiei copiilor cu dizabilități”, conchide specialista.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Dintotdeauna părinții au fost cei care au îmbinat voluntar sau involuntar mai multe roluri pentru copiii lor. n cazul copiilor cu dizabilități, aceste roluri apar mai des nu din alegere, ci din contextul unui sistem care încă nu răspunde suficient tuturor nevoilor. Într-un sistem care încă nu reușește să răspundă suficient nevoilor copiilor cu dizabilități, părinții preiau diverse roluri.

În pragul unui nou an școlar, apar și provocări inevitabile: adaptarea la un colectiv nou, învățarea unei noi rutine, gestionarea emoțiilor și a schimbărilor, și multe altele. Pentru mulți părinți, începutul școlii nu este doar despre achiziția rechizitelor, ci și despre negocieri, planuri individualizate, căutarea informațiilor și găsirea resurselor potrivite.

Astfel, din dorința de a oferi copilului șanse egale, mulți părinți ajung să lupte pentru drepturile lui, să învețe tehnici terapeutice sau educaționale și să organizeze fiecare detaliu. Toate acestea vin din iubire, dar și cu un cost emoțional greu: oboseală, presiune, epuizare.

Tocmai de aceea, în această mare de responsabilități, este important să înțelegem că este necesar și chiar sănătos să învățăm să cerem ajutor. Să încurajăm autonomia copilului, pentru ca el să capete încredere în propriile puteri. Să normalizăm vulnerabilitatea și să nu ne temem să spunem sincer „Am nevoie de susținere”.

Aceste lucruri sunt importante în primul rând pentru că echilibrul emoțional al unui părinte influențează profund calitatea relației cu copilul. A cere ajutor și sprijin nu este o dovadă de slăbiciune, ci de grijă – atât pentru tine/voi în calitate de părinți, cât și pentru copil.

Abilitare.md continuă să rămână pentru părinți și îngrijitori o resursă informațională și de sprijin, unde fiecare este auzit, înțeles și încurajat să ceară ajutor atunci când are nevoie. 

În această perioadă, am lansat campania „Pregătiți de școală, împreună”, cu resurse utile și practice, menite să transforme începutul de an școlar într-un moment de sprijin – pentru părinți, profesori și copii deopotrivă.
 

240 de milioane din copiii din întreaga lume trăiesc cu o formă de dizabilitate. Mulți dintre ei se confruntă cu prejudecăți și marginalizare, iar probleme lor rămân deseori nespuse și neobservate de cei din jur. Copiii și adolescenții cu nevoi speciale prezintă un risc de până la patru ori mai mare de a suferi de violență fizică și sexuală. Iar în cadrul fenomenului de bullying, copiii și adolescenții cu nevoi speciale au de trei ori mai multe șanse de a fi hărțuiți, în comparație cu alți colegi. În plus, femeile și fetele cu dizabilități se confruntă cu o discriminare dublă, ceea ce le expune la un risc mai mare de violență în bază de gen, abuz sexual, neglijare, maltratare și exploatare.

Am discutat cu părinții copiilor cu dizabilități, dar și cu psihologul Sergiu Toma, pentru descoperi efectele violenței asupra copiilor cu nevoi speciale, dar și care sunt soluțiile pentru a preveni acest fenomen. 

„Dașa se poate apăra, dar pentru mine frica încă persistă”

Aurica Atonov a adus-o pe lume pe Daria în 1986, la 21 de ani, când despre sindromul Down se vorbea și se cunoștea puțin. Când Daria a mai crescut, Aurica a dus-o la grădiniță. Însă ceilalți părinți au fost împotrivă ca Daria să fie alături de copiii lor. Astfel, Aurica a decis să-și educe fiica acasă. 

„Odată, când Dașa avea șase anișori, a mers la terenul de joacă, iar eu eram alături și o supravegheam. Într-un moment am observat că copiii aruncă cu pietre în ea. A început să arunce o fetiță, iar alții s-au alăturat”, povestește femeia. Chiar dacă a mers la părinții fetei și a încercat să discute despre comportamentul ei, aceștia nu s-au arătat alarmați. „Mi-au spus că astfel de copii trebuie ținuți în casă, nu au ce căuta afară”, își amintește femeia. 

Aurica adaugă că violența și bullying-ul persistă nu doar asupra copiilor și adolescenților cu nevoi speciale, însă aceștia par să fie o „țintă” mai ușoară. 

„Ea acum are 38 de ani, dar noi continuăm să mergem pe stradă de mână. Mă tem că cineva se va uita urât la ea sau îi va spune ceva urât. Acum nu mai este copil și se poate apăra, dar pentru mine frica încă persistă”, mărturisește femeia. 
 
Din păcate maturii și copiii cu sindromul Down se confruntă cu hărțuirea, în special verbală și în zile de azi. „Cu ceva timp în urmă mergeam în troleibuz cu Daria și alți doi copii cu sindromul Down și părinții lor, iar câțiva tineri, de 16-17 ani, au început să râdă de ei, să zică cuvinte jignitoare. Dașa a scos telefonul și a început să-i filmeze, iar ei au început să râdă mai tare”, povestește femeia. Atunci Dașa a izbucnit în plâns, iar mama ei a trebuit să-i explice că nu este vina ei, de vină este lipsa de educație și înțelegere a tinerilor. 

Aurica spune că, chiar dacă a încercat să explice tinerilor din troleibuz că nu se comportă adecvat, înțelege că asta nu este suficient pentru a schimba ceva. „Mai eficient ar fi dacă copiii și tinerii ar fi implicați în activități alături de persoane cu nevoie speciale, pentru a înțelege că sunt la fel ca ei, să învețe să fie mai empatici.”

Părinții copiilor și maturilor cu sindromul Down încearcă să fie mereu alături de ei, pentru că aceștia nu dispun de suficiente mecanisme pentru a se proteja sau reproșa atunci când sunt hărțuiți.  

„Atunci când mergem pe drum și cineva se uită insistent la Dașa și ea întreabă de ce, eu îi spun că ea este vedetă, iar oamenii o cunosc pentru că au văzut-o la TV. Iar dacă cineva o supără, îi spun că el nu înțelege nimic, nu e vina ta, asta nu ar trebui să te întristeze", explică Aurica. 

„Îmi spuneau că Bogdan nu este «cum trebuie» și chiar îl numeau debil”

Bogdan are 13 ani și este primul copil al Xeniei Telechi și al soțului ei. Cuplul mai are doi copii, Maria-Elena de 11 ani și Ana-Ioana de doi ani. Locuiesc în satul Peresecina, Orhei. La început Bogdan părea un copil sănătos, însă, pe măsură ce creștea, familia a început să-și pună semne de întrebare. Când băiatul avea doi ani și jumătate, după multe vizite la doctori și diagnoze neconfirmate, medicii s-au oprit la autism. 

Încă de la grădiniță Bogdan s-a confruntat cu violența verbală și inacceptare. „Era deseori neglijat de educatori, lăsat să stea singur într-un colț. Eucatorii ne spuneau că Bogdan nu este un copil cum trebuie și chiar îl numeau debil”, povestește Xenia. 

Femeia recunoaște că atunci era tânără, nu știa prea multe despre diagnoza fiului ei sau cum să reacționeze în astfel de situații. A ajuns să se certe cu educatoarele, iar cuvintele urâte au curs și asupra copilului, dar și asupra ei.

„Nu doar educatoarele nu îl acceptau pe Bogdan, ci și ceilalți copii din grupă. Copiii spuneau: dați-vă într-o parte, nu vă jucați cu Bogdan, el nu este ca noi”, povestește Xenia. Nici educatorii, nici instituția nu erau pregătiți să lucreze corect cu Bogdan. De cele mai multe ori el era pur și simplu lăsat într-o parte, singur. Atunci când era mic, Bogdan nu înțelegea ce se întâmplă în jurul său, nu înțelegea că colegii și educatorii nu îl acceptă. 

„Nu știu cum este la oraș, dar la sat copiii sunt etichetați. Totul începe de la grădiniță, dacă copilul este etichetat la grădiniță, merge cu aceeași etichetă și la școală”, afirmă Xenia. 

Totuși, când Bogdan a mers în clasele primare, alături de un asistent personal, adică sora Xeniei, lucrurile păreau să se fi îmbunătățit. „Profesoara pe care o aveam în clasele primare le spunea mereu colegilor că Bogdan este un copil mai deosebit, dar este un copil ca și ceilalți”, povestește Xenia. Însă, începând cu clasa V-a lucrurile s-au schimbat, colegii au început să-l ocolească pe Bogdan, uneori râd de el sau îl arată cu degetul. Chiar dacă vârsta biologică a lui Bogdan este de 13 ani, mintal el este la nivelul unui copil 2-4 ani. „Atunci când se întâmpla ca cineva să-l bruscheze, el izbucnește în lacrimi și vine la mine să mă cuprindă, spunând mama”, povestește Xenia. 

Se întâmplă ca și în stradă Bogdan să fie bruscat de trecători. Iar unii dintre vecini i-au spus Xeniei că ar trebui să-l țină pe fiul ei închis în casă. „În aceste momente am un sentiment de vină, că nu am putut să fac mai multe pentru copilul meu. Simt că suntem singuri, iar cei din jur sunt ostili față de copilul meu și familia noastră”, mărturisește Xenia. 

Cum prevenim violența și bullying-ul asupra copiilor cu nevoi speciale 

Psihologul Sergiu Toma spune că violența și hărțuirea împotriva copiilor și adolescenților cu dizabilități poate fi explicată prin lipsa experienței de conviețuire alături de ei. „Drept rezultat, ceilalți copiii tind să se comporte cum știu sau cum le vine. Este mai complicat pentru ei, pentru că de multe ori comportamentul copiilor cu nevoi speciale nu este clar pentru ei.” Psihologul adaugă că în această situație, pentru copii este firesc să se retragă, să nu interacționeze, pentru că nu știu cum să o facă. 

Sergiu Toma spune că, de cele mai multe ori, copiii cu dizabilități sunt crescuți într-un mediu protectiv, iar atunci când ies în afara acestuia, unde nu au parte de aceeași protecție din partea celor din jur, șocul este și mai mare, iar copiii pot fi mai vulnerabili din cauza dizabilității. 

Reziliența sau rezistența la factorii de stres din jur se formează din primii ani de viață ai copiilor și este un proces treptat. „Indiferent dacă vorbim despre un copil cu nevoi speciale, sau nu, rolul părinților este să-i explice că în lume există, simplu vorbind, și oameni buni, și oameni răi. Astfel, el trebuie să fie pregătit că cineva poate să nu-l accepte sau să se comporte urât cu el”, afirmă psihologul. 

Iată și câteva sugestii de la Sergiu Toma pentru părinți.

Cum îmi ajut copilul să reacționeze la hărțuire:

• Explicați copilului că unele persoane pe care le va întâlni sau va interacționa pot manifesta un comportament ostil sau violent față de el, iar motivul nu este dizabilitatea sa, ci lipsa de înțelegere și empatie a persoanei. 
• Analizați cu copilul diverse situații în care poate fi hărțuit, atunci când nu veți fi alături: la școală, la terenul de joacă, în stradă. 
• Explicați copilului că este normal să-i fie frică sau să plângă. 
• Învățați copilul că trebuie să ceară ajutor atunci când nu face față.
• Spune-ți copilului la cine poate apela în diverse situații: la unul din părinți, frați sau rude, profesori, etc. 
• Violența în mediul școlar

Desigur, nu doar părinții copiilor cu dizabilități trebuie să ducă povara creării unei societăți mai tolerante. Sergiu Toma spune că prezența în clasă și în școală a unui copil cu nevoi speciale este un factor de risc de apariție a bullying-ului. Rolul cadrelor didactice este să pregătească terenul, să explice elevilor că orice manifestare violentă nu va fi tolerată. Profesorii trebuie să ajute copiii să creeze un mediu în care există respect reciproc și în care elevii știu că pot apela la cadrele didactice atunci când cineva se comportă urât sau există situații neclare pentru ei. Astfel, se construiește cultura de conviețuire în comun. 

„Trebuie să înțelegem că prevenirea comportamentelor violente nu înseamnă să faci ca ele să nu apară niciodată. Dar înseamnă să creezi un mediu în care există alte modalități prin care copiii și adolescenții pot să se afirme, să soluționeze o problemă, să-și exprime nemulțumirea, fără a apela la vreo formă de violență”.  

Cum școala poate preveni violența? Recomandările psihologului:

• Supravegherea spațiilor unde pot apărea comportamente violente: terenurile de joacă, culoarele unde elevii petrec pauzele, spațiile după școală, clasele atunci când nici un matur nu este prezent. 
• Profesorul trebuie să-și exprime foarte ferm atitudinea negativă față de orice formă de bullying și să nu manifeste astfel de comportamente față de elevi. 
• Instruirea cadrelor didactice, pentru a preveni comportamente inadecvate sau hărțuirea față de copiii cu nevoi speciale. 
• Copiii cu nevoi speciale și ceilalți copii trebuie să știe că pot avea încredere în cadrele didactice atunci când apare o neînțelegere, ei fiind prima instanță la care ar trebui să apeleze după ajutor. 

Psihologul Sergiu Toma spune că atunci când vorbim despre asistența copiilor care s-au confruntat cu diverse forme de bullying, indiferent dacă sunt cu nevoi speciale sau nu, e necesară o abordare multidirecțională. „Trebuie să lucrăm nu doar cu copilul care s-a confruntat cu bullying-ul, ci și cu părinții, copiii care au manifestat un astfel de comportament, profesorii și cu oricine altcineva care a fost implicat. Astfel, putem înțelege mai bine situația și găsi soluții.” 

Date de contact pentru servicii de suport gratuit și confidențial:
Telefonul de Încredere pentru femei și fete 0 8008 8008
Telefonul Copilului 116 111
Serviciul de asistență telefonică gratuită pentru persoanele cu dizabilități 080010808

Aceste produse sunt realizate în cadrul unei campanii organizate de UNICEF Moldova în parteneriat cu A.O Prietena Mea: „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi”, care are scopul de a schimba atitudini și a îmbunătăți oportunitățile pe care le au copiii și adolescenții cu dizabilități, dar și părinții sau îngrijitorii acestora.