Articole

Comunicarea părinți–profesori: cheia unei educații incluzive
Comunicarea părinți–profesori: cheia unei educații incluzive

O relație deschisă și constructivă între părinți și școală joacă un rol esențial în dezvoltarea educațională a fiecărui elev, în special a celor cu cerințe educaționale speciale. Atunci când familia și profesorii colaborează constant, se creează un cadru educativ stabil, care asigură continuitatea între ceea ce se învață la școală și ceea ce este sprijinit acasă. „Părinții pot consolida acasă strategiile și obiectivele stabilite în școală prin Planul Educațional Individualizat, iar profesorii pot utiliza informațiile despre interesele și abilitățile copilului în mediul familial pentru a-i adapta mai bine procesul de învățare”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

De ce este importantă comunicarea părinți-școală și ce greșeli trebuie evitate?

Informațiile pe care părinții le oferă despre punctele forte, interesele și nevoile copilului permit cadrelor didactice să personalizeze curriculumul și să aplice metode adaptate, contribuind astfel la atingerea potențialului maxim al elevului. „Când părinții și cadrele didactice comunică deschis, se creează o cultură a încrederii și respectului, care contribuie la prevenirea discriminării și izolării elevilor cu cerințe educaționale speciale. Această abordare sprijină, totodată, formarea unei atitudini pozitive a tuturor elevilor față de diversitate”, menționează Centrul Republican. 

Uneori, există situații în care relația dintre părinți și școală este afectată de abordări greșite. Centrul Republican atrage atenția că refuzul de a accepta diagnosticul copilului, din teamă sau neîncredere, poate bloca accesul la sprijinul necesar. Alte greșeli frecvente includ lipsa de comunicare cu școala, furnizarea de informații incomplete sau chiar delegarea completă a responsabilității către profesori. „Părinții pot avea o atitudine negativă sau defensivă, considerând că școala îi blochează în loc să-i ajute, manifestând nemulțumiri neconstructive și acuzații, fără a căuta soluții comune. Toate aceste greșeli pot duce la un mediu de învățare ineficient și la dificultăți de adaptare pentru copil”, subliniază Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Potrivit acestuia, responsabilitatea educației aparține ambelor părți. În loc ca sarcina să revină exclusiv părinților sau profesorilor, colaborarea oferă un cadru echilibrat în care fiecare contribuie activ la dezvoltarea și succesul copilului.

Când comunicarea devine deficitară și ce soluții sunt

Când părinții și profesorii nu comunică eficient, copilul cu cerințe educaționale speciale are cel mai mult de suferit. „Poate simți tensiunea dintre părinți și profesor. El se poate simți prins la mijloc, temându-se că trebuie să ia o parte sau că este cauza conflictului. Acest stres emoțional poate duce la manifestări comportamentale negative, la o scădere a stimei de sine și la o aversiune față de școală”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. De asemenea, o comunicare slabă între părinți și profesori întârzie depistarea problemelor sau a noilor nevoi ale copilului. Profesorul nu află ce se întâmplă acasă, iar părintele nu înțelege dificultățile din clasă. Astfel, sprijinul necesar întârzie, iar dezvoltarea copilului are de suferit.

Pentru a evita tensiunile, părinții sunt încurajați să abordeze discuțiile cu profesorii într-un mod constructiv, punând accentul pe parteneriat, nu pe acuzații. „În loc să spună «Copilul meu nu învață nimic la școală», pot întreba: «Cum putem lucra împreună pentru a-l ajuta pe copilul nostru să progreseze la această materie?». Această abordare transformă problema într-un obiectiv comun, implicându-l pe profesor în procesul de soluționare. De asemenea, este important să folosească un limbaj al colaborării, utilizând formulări de genul: «Ce putem face împreună?» sau «Aș dori să înțeleg mai bine cum putem sprijini obiectivele din Planul Educațional Individualizat al copilului meu.»”, explică Centrul Republican. Părinții pot evidenția abilitățile copilului, apreciind eforturile profesorului și progresele, chiar și cele mici. De asemenea, este important să ofere informații utile despre starea și preferințele copilului, pentru a sprijini elaborarea unui Plan Educațional Individualizat eficient.

Cum pot profesorii încuraja deschiderea și implicarea părinților?

Pentru ca elevii cu cerințe educaționale speciale să aibă succes, profesorii trebuie să implice părinții ca parteneri egali în procesul educațional și să comunice cu ei clar și simplu, evitând termeni complicați și explicând bine obiectivele și metodele folosite. „Este recomandat să se stabilească o rutină de comunicare, fie prin mesaje scrise, apeluri telefonice sau întâlniri periodice, pentru a ține părinții la curent cu progresele și provocările copilului”, accentuează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Părinții pot oferi feedback despre cum aplică copilul, acasă sau în viața de zi cu zi, ceea ce învață la școală. De asemenea, aceștia pot fi implicați direct în procesul educațional prin activități concrete, cum ar fi exersarea unor abilități acasă sau participarea la activități de voluntariat la școală. „Aceasta le oferă un sentiment de control și implicare directă. Pe parcursul anilor de școală, profesorii trebuie să asigure o tranziție lină a implicării părinților: de la rolul direct de sprijin în teme la clasele mici, la un rol de partener în luarea deciziilor și în orientarea profesională la clasele mari”, explică Centrul Republican. Potrivit acestuia, profesorii ar trebui să asculte activ și să trateze cu seriozitate orice sugestie sau reclamație, asigurându-se că părinții nu se tem de consecințe negative.

Cum să reacționeze părinții când copilul povestește despre o situație neplăcută cu profesorul?

Când un copil cu cerințe educaționale speciale povestește o experiență neplăcută cu un profesor, părinții ar trebui să reacționeze calm și cu empatie. Este important să evite reacțiile impulsive, pentru a proteja bunăstarea emoțională a copilului. „Părintele trebuie să asculte povestea copilului fără a-l întrerupe, oferindu-i spațiul necesar pentru a se exprima complet. Este esențial să se valideze sentimentele copilului, folosind fraze precum «Îți înțeleg supărarea, sună foarte neplăcut ce s-a întâmplat» sau «E normal să te simți trist/supărat din cauza asta». Validarea emoțiilor nu înseamnă a fi de acord cu acuzația, ci pur și simplu a recunoaște și a respecta sentimentele copilului”, menționează Centrul Republican. Totodată, este important să se țină cont de particularitățile cerințelor educaționale speciale ale copilului, care pot influența percepția asupra evenimentelor, și să se pună întrebări deschise pentru a înțelege mai bine contextul.

După clarificarea situației, părintele ar trebui să contacteze profesorul într-un mod respectuos, evitând acuzațiile directe și exprimând dorința de colaborare. Dacă problema nu poate fi rezolvată cu profesorul, părintele se poate adresa echipei Planului Educațional Individualizat sau Comisiei Multidisciplinară Intrașcolară sau, dacă este necesar, conducerii școlii. 

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Ce este o școală incluzivă și ce adaptări există pentru copiii cu CES
Ce este o școală incluzivă și ce adaptări există pentru copiii cu CES

Educația trebuie să țină cont de nevoile fiecărui copil. În acest sens, școala incluzivă devine o necesitate, un model care oferă șanse egale și sprijin tuturor elevilor. Prin adaptarea curriculumului, a metodelor de predare și a mediului de învățare, această abordare răspunde diversității din clasă, oferind sprijin personalizat, indiferent de abilități. „Incluziunea este un proces continuu de îmbunătățire, care necesită un parteneriat solid între autorități, școli, profesori, părinți și comunitate pentru a crea un sistem educațional echitabil și eficient pentru toți”, menționează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP).

Ce este o școală incluzivă?

O școală incluzivă reprezintă un mediu educațional adaptat pentru a răspunde nevoilor diverse ale tuturor elevilor, promovând egalitatea, respectul și participarea activă în procesul de învățare. Potrivit Centrului Republican, o instituție de învățământ poate fi considerată incluzivă, dacă îndeplinește următoarele criterii:
    •    o școală incluzivă adaptează mediul, curriculum-ul și metodele de predare pentru a se  potrivi fiecărui copil. Aceasta presupune un mediu de învățare flexibil, unde fiecare elev primește suportul necesar pentru a-și atinge potențialul, prin strategii didactice diferențiate și materiale personalizate. 
    •    școala privește diversitatea elevilor (dizabilități, origine etnică, mediu socio-economic sau  cultural) ca pe o sursă de îmbogățire. Prin această abordare, se promovează respectul reciproc și înțelegerea, contribuind la formarea unei societăți mai tolerante și mai unite. 
    •    pentru a asigura succesul fiecărui elev, școala furnizează resurse și sprijin specializat,  personalizat nevoilor fiecărui copil. Acesta poate include colaborarea cu cadre didactice de sprijin, utilizarea de tehnologii asistive sau elaborarea de Planuri Educaționale Individualizate. 
    •    fiecare elev simte că aparține comunității școlare și că este valorizat. Prin promovarea unui mediu sigur și protector, toți copiii sunt încurajați să participe activ la activitățile școlare și extrașcolare. 
    •    o școală incluzivă este fundamentată pe principiul respectării drepturilor fiecărui copil la educație de calitate. Accentul este pus pe echitate și pe asigurarea de șanse egale pentru toți elevii.

Adaptările în educație: ce înseamnă?

În sistemul educațional din Republica Moldova, adaptările reprezintă schimbări aduse procesului de predare pentru a sprijini elevii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv pe cei cu dizabilități. Scopul este ca fiecare copil să fie inclus în activitățile școlare și să își poată valorifica potențialul. Centrul Republican menționează că individualizarea procesului educațional se realizează prin două tipuri de curriculum adaptat la nevoile elevilor. În cazul Curriculumului general cu adaptări (CGA), elevul urmează programa școlară standard, însă beneficiază de metode de predare, învățare și evaluare personalizate, care țin cont de potențialul său. Atunci când elevul nu poate atinge obiectivele prevăzute în curriculumul general, se aplică Curriculumul modificat (CM) – o formă de individualizare ce presupune ajustarea conținuturilor și a obiectivelor educaționale, astfel încât procesul de învățare să corespundă nivelului său de dezvoltare, cu accent pe pregătirea pentru viață. „Adaptările se clasifică în trei categorii principale: adaptări psihopedagogice (modificări în metodele de predare-învățare), adaptări în materie de evaluare (schimbări în procedurile de evaluare) și adaptări ambientale (modificări ale mediului fizic din școală sau clasă pentru a asigura accesibilitatea și un cadru propice învățării)”, precizează Centrul Republican.

Cadrele didactice beneficiază de formări continue și complementare care le dezvoltă abilitățile de predare diferențiată. De asemenea, viitorii profesori urmează un modul obligatoriu de educație incluzivă, iar ulterior pot participa la stagii, seminare și activități de autoinstruire pentru a-și perfecționa competențele. Totodată, în școli pot activa și cadre didactice de sprijin, specializate în asistarea elevilor cu dizabilitate contribuind la integrarea și progresul acestora. „Atribuțiile principale ale unui cadru didactic de sprijin prevede participarea la elaborarea și realizarea Planului Educațional Individualizat și la monitorizarea progresului elevului. De asemenea, cadrul didactic de sprijin asistă elevul la lecții și în afara lor, realizează activități de asistență educațională și colaborează cu ceilalți profesori, specialiști și părinți” precizează Centrul Republican.

Provocări în implementarea educației incluzive

Aplicarea adaptărilor în sistemul educațional se confruntă cu mai multe provocări:

    •    Provocări atitudinale. Mulți profesori nu se simt pregătiți să lucreze cu elevi cu cerințe educaționale speciale, ceea ce generează frustrare și descurajare. „Părinții elevilor cu cerințe educaționale speciale evită uneori evaluările, de teama ca propriii copii să nu fie etichetați. La rândul lor, unii elevi refuză să participe la activitățile de sprijin, temându-se că vor fi „tachinați” de colegi. Totodată, persistă percepția că prezența copiilor cu dizabilități mintale ar perturba orele sau ar afecta negativ calitatea educației pentru ceilalți elevi”, menționează Centrul Republican.
    •    Provocări legate de resurse. Lipsa personalului specializat – cadre de sprijin, psihologi și logopezi – este resimțită mai ales în mediul rural. Fondurile alocate sunt considerate insuficiente pentru a acoperi salariile personalului de sprijin, precum și pentru materialele didactice și echipamentele necesare. În unele cazuri, funcțiile se cumulează, iar sprijinul oferit elevilor devine superficial și ineficient.
    •    Provocări curriculare și metodologice. Profesorii resimt presiunea de a parcurge programa standard, ceea ce le lasă puțin timp pentru adaptări individuale și pentru a lucra cu elevii cu cerințe speciale. De asemenea, cadrele didactice întâmpină dificultăți în elaborarea testelor și a criteriilor de evaluare personalizate și simt nevoia unui sprijin metodologic mai clar. Iar lipsa rezultatelor imediate din partea elevilor contribuie la demotivare și epuizare profesională.
Facilități pentru elevi cu cerințe educaționale speciale

Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, copiii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de o serie de facilități menite să le asigure o educație incluzivă și echitabilă. Acestea vizează atât sprijinul continuu în procesul de învățământ, cât și adaptări specifice pentru evaluarea finală și certificare. Elevii care urmează curriculum-ul general pot primi „timp suplimentar (60 de minute pentru lucrările scrise, 120 de minute pentru proba la limba străină, în special pentru elevii cu deficiențe neuro-motorii sau vizuale grave), adaptări de mediu (acces arhitectural, iluminare specială, separare de un grup mare), asistență personală (un asistent individual care transcrie răspunsurile la dictare) și echipamente specializate (pentru deficiențe vizuale grave)”. Totodată, cei imobilizați la pat pot susține examenul la domiciliu. Elevii care studiază după curriculum modificat susțin probe individualizate, adaptate nevoilor lor, aprobate de comisii speciale și primesc aceleași facilități la examene.

Elevii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de sprijin continuu prin Planul Educațional Individualizat și serviciile oferite de Centrele de Resurse pentru Educația Incluzivă. Aceste centre, amenajate în școli și grădinițe, oferă asistență educațională și terapii specializate, coordonate de cadre didactice de sprijin.

Educația incluzivă sprijină dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor, nu doar a celor cu dizabilități. Prin interacțiunea cu elevi diferiți, aceștia învață respectul, empatia și colaborarea, devenind mai toleranți și mai deschiși. „Iar pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, incluziunea le oferă acces la educație, îi ajută să se simtă parte a comunității școlare și previne izolarea. Învățând alături de ceilalți copii, aceștia beneficiază de un mediu stimulativ care îi sprijină să își atingă potențialul, să obțină rezultate mai bune și să se pregătească pentru o viață independentă și o integrare mai ușoară pe piața muncii”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Drepturi prevăzute de lege pentru părinți și copii în sistemul de învățământ
Drepturi prevăzute de lege pentru părinți și copii în sistemul de învățământ

În Republica Moldova, Codul Educației și Legea nr. 60/2012 recunosc explicit educația incluzivă ca parte a dreptului la educație. Acest lucru înseamnă că fiecare copil are șanse egale de a învăța în medii comune, adaptate nevoilor lor. 

Dar ce înseamnă exact acest lucru pentru părinți și copii?

Mai jos am sintetizat principalele drepturi prevăzute de legislație, așa încât fiecare părinte să cunoască cum poate solicita sprijinul necesar și asigura copilului acces echitabil la educație.

Drepturile copiilor:
–  să urmeze învățământ gratuit, organizat în instituții de învățământ general, în școli speciale sau, la nevoie, prin învățământ la domiciliu;
– să beneficieze de condiții adaptate (de mediu și de învățare), precum și servicii educaționale în funcție de nevoile sale;
– să aibă acces la mijloace de comunicare și formare adaptate, precum alfabetul Braille, limbajul mimico-gestual, forme alternative de scriere și comunicare, orientare și dezvoltarea aptitudinilor de mobilitate;
– să primească sprijin suplimentar (cadru didactic de sprijin, asistent personal), în caz că este necesar;
– să aibă un Plan Educațional Individualizat (PEI), în funcție de necesitățile sale;
– să beneficieze de manuale, alimentație, transport și asistență medicală, conform legii;
– să beneficieze de protecție și asistență socială și medicală.

Drepturile părinților:

– să aleagă instituția de învățământ pentru copilul lor;
– să participe la întocmirea programului de activitate al instituţiei de învățământ;
– să solicite respectarea drepturilor şi libertăţilor copilului în instituţia de învățământ;
– să primească informații despre conținutul învățământului și rezultatele evaluării;
– să participe în structurile consultative sau administrative ale instituției;
– să inițieze și să adere la asociații de părinți pentru sprijinirea școlii.

Dreptul la educație incluzivă nu ține doar de interpretarea legii, ci de modul în care părinții, profesorii și întreaga comunitate, transformă școala într-un mediu sănătos și prietenos, unde fiecare copil își poate realiza potențialul. 
 

8 întrebări pe care le poți adresa la prima întâlnire cu învățătorul/învățătoarea
8 întrebări pe care le poți adresa la prima întâlnire cu învățătorul/învățătoarea

În lume trăiesc aproximativ 240 de milioane de copii cu dizabilități – adică 1 din 10 copii. La fel ca toți ceilalți, copiii cu necesități speciale au drepturi egale la educație și șansa de a-și atinge potențialul. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de o colaborare între familie și școală.

Prima întâlnire dintre părinți și profesori, înainte de anul școlar, nu este doar o formalitate, ci un moment foarte important unde se stabilesc pașii de lucru pentru ca adaptarea copilului la școală să fie cât mai ușoară. 

În acest context, am pregătit 8 întrebări pe care părinții le pot adresa la prima întâlnire cu învățătorul/învățătoarea. Aceste întrebări vă vor ajuta să întemeiați o colaborare sănătoasă cu cadrul didactic și să creați un mediu incluziv în care copilul să se simtă acceptat și sprijinit. 

    1    Ați mai avut elevi cu dizabilități în clasă? Ne-ar ajuta să înțelegem experiența dvs. cu educația incluzivă și ce abordări ați folosit.
    2    Există aspecte ale comportamentului sau dezvoltării copilului pe care doriți să le discutăm de la început?
    3    Cum intenționați să adaptați curriculumul și metodele de predare pentru a răspunde necesităților copilului nostru?
    4    Ne puteți descrie cum va arăta o zi obișnuită pentru copilul nostru, astfel încât să înțelegem rutina și activitățile din clasă?
    5    Cum putem susține și acasă obiectivele din planul educațional individualizat (PEI)?
    6    Cine altcineva va lucra cu copilul nostru? (logoped, cadrul didactic de sprijin)
    7    Cum va fi evaluat progresul școlar, ținând cont de nevoile lui speciale? 
    8    Care este cea mai bună modalitate de a vă contacta atunci când avem întrebări?

Nu vă fie teamă să adresați întrebări. E important să faceți acest lucru pentru ca nevoile copilului să fie înțelese, iar relația cu profesorul să fie una deschisă și bazată pe încredere.

Notă! Cadrul didactic de sprijin (CDS) este specialistul care acordă asistenţă psihopedagogică și educațională copiilor cu cerințe educaționale speciale. Scopul principal al unui CDS este sprijinirea integrării școlare a copiilor cu CES, prin elaborarea și aplicarea planurilor educaționale individualizate, adaptarea activităților și oferirea suportului necesar pentru depășirea dificultăților și dezvoltarea competențelor.

Adaptarea emoțională a copiilor cu dizabilități la școală: Ghid pentru părinți
Adaptarea emoțională a copiilor cu dizabilități la școală: Ghid pentru părinți

Începutul unui nou an școlar nu înseamnă doar rechizite, cărți noi și hăinuțe pregătite cu grijă, dar și o avalanșă de emoții pentru întreaga familie. Atât copiii, cât și părinții simt entuziasm, neliniște și curiozitate. Iar pentru copiii cu dizabilități și familiile lor, provocările sunt adesea mai mari. Părinții simt presiunea de a oferi siguranță, sprijin și încredere, în timp ce încearcă să-și gestioneze propriile îngrijorări. Copiii, la rândul lor, pot trece prin anxietate, schimbări de comportament sau tulburări de somn.

Cum își gestionează părinții emoțiile 

Emoțiile părinților la începutul anului școlar sunt firești, întrucât schimbarea afectează întreaga familie, nu doar copilul. Grijile legate de adaptarea și acceptarea copilului cu dizabilitate sunt frecvente, însă părinții se pot pregăti emoțional recunoscându-și trăirile, fără a le nega sau a se învinovăți. 

„Poate vorbi cu un alt părinte care a trecut deja prin această etapă, cu un cadru didactic sau cu cineva de încredere din familie. Dar, totodată, este important ca părintele să nu se compare cu alții și să nu se critice pentru ceea ce simte. De asemenea, organizarea din timp, de la acte, rechizite, până la planificarea rutinei zilnice, aduce un sentiment de control care contribuie la reducerea anxietății”, explică psihologa Cristina Dolinschi. 

Aceasta recomandă ca, în pregătirea pentru începutul anului școlar, părinții să își îndrepte atenția spre ceea ce funcționează deja bine în comportamentul copilului și spre punctele sale forte, nu doar spre posibilele dificultăți. De asemenea, este important ca zilele dinaintea începerii/revenirii la școală să fie cât mai liniștite, cu o rutină stabilă: ore regulate de somn, mese echilibrate și momente scurte de relaxare care să reducă stresul și să ofere un sentiment de siguranță.

Cristina Dolinschi subliniază că este esențial ca părinții, în special cei ai copiilor cu dizabilități, să-și gestioneze propriile emoții înainte de începerea școlii. Copiii resimt intens starea emoțională a părintelui, iar o atitudine calmă și organizată le oferă un sentiment de siguranță și pregătire. 

„Nu înseamnă că părintele nu poate avea emoții, ci că poate învăța să le gestioneze și să le modeleze pentru copil: «Sunt puțin emoționat și eu, dar știu că ne vom descurca». Această autenticitate combinată cu încredere transmite stabilitate”, explică psihologa.

Schimbările emoționale la copiii cu dizabilități

Specialista atrage atenția că, înainte de începerea școlii, copiii cu dizabilități pot manifesta emoții intense precum frica, nesiguranța sau neliniștea. Unii copii devin mai retrași, vorbesc mai puțin, se izolează de ceilalți sau evită activități pe care înainte le făceau cu plăcere. Pe când alți copii, potrivit acesteia, pot deveni agitați, sensibili, pot avea accese de furie, tulburări de somn sau coșmaruri. De asemenea, pot apărea forme de regres, cum ar fi refuzul de a merge singuri la toaletă sau nevoia constantă de a fi aproape de părinți. 

„Părinții trebuie să fie atenți la orice modificare bruscă în comportament: dacă copilul mănâncă mult mai puțin sau din contra, mănâncă compulsiv, dacă este mai obosit ca de obicei, dacă plânge frecvent sau nu mai vrea să iasă din casă. De asemenea, comportamentele agresive față de sine (lovituri, mușcături, automutilare ușoară) sau față de alții sunt un semnal de alarmă”, subliniază psihologa. Dacă aceste manifestări emoționale persistă mai mult de două săptămâni, se intensifică sau afectează viața de zi cu zi a copilului, Cristina Dolinschi recomandă ca părinții să ceară sprijin de specialitate.

Pregătirea emoțională a copilului cu dizabilitate pentru prima zi de școală

Psihologa subliniază că adaptarea copilului cu dizabilitate la școală începe cu familiarizarea. Este important ca părintele să discute calm și realist despre ce urmează, fără a crea temeri. Vizita la școală, întâlnirea cu învățătoarea și cunoașterea mediului pot reduce frica de necunoscut. De asemenea, o rutină zilnică asemănătoare celei școlare ajută copilul cu dizabilitate să înțeleagă ce urmează și să se simtă mai în siguranță. 

„Jocul de rol este un instrument simplu și eficient: părintele poate juca împreună cu copilul o zi de școală, pentru ca frica de necunoscut să scadă și copilul să se obișnuiască cu situația. O altă activitate utilă este teatrul cu jucării: părintele și copilul folosesc plușuri sau figurine pentru a simula scenarii școlare, cum ar fi întâlnirea cu învățătoarea sau pauza. Astfel, copilul are control asupra poveștii și poate exprima, indirect, ce îl sperie”, recomandă psihologa. 

Un ritual de dimineață creat împreună de părinte și copil – fie că este vorba despre o îmbrățișare specială, un cântec sau o urare secretă – poate deveni un sprijin emoțional important în perioada de început de școală. Repetat zilnic, acest gest simplu oferă copilului stabilitate și încredere, ajutându-l să facă față mai ușor emoțiilor dinaintea plecării. 

„Este foarte important ca părintele să-i arate încredere și sprijin, spunându-i lucruri simple, clare și încurajatoare, precum: «Știu că ești curajos», «Vom reuși împreună», «Oricând ai nevoie, poți să-mi spui», «La școală vei cunoaște prieteni noi». Aceste cuvinte aduc copilului liniște și curaj”, explică specialista.

Cum pot părinții să gestioneze anxietatea copilului legată de școală

Psihologa recomandă ca părinții să sprijine copiii, în special pe cei cu dizabilități, să gestioneze anxietatea legată de începutul școlii prin activități simple pe care le pot face acasă. Printre acestea se numără crearea unei „cutiuțe a siguranței/curajului” în care copilul să pună obiecte care îl fac să se simtă bine și îl liniștesc: o jucărie mică, o fotografie, o notiță cu o frază încurajatoare. 

„Ascultarea împreună a poveștilor audio sau vizionarea desenelor animate cu teme despre școală și prietenie poate schimba percepția copilului asupra școlii, transformând-o într-un loc mai primitor și plin de aventuri frumoase. Pentru a motiva copilul și a-l face să asocieze școala cu lucruri plăcute, puteți stabili un mic ritual de „răsplată” pentru fiecare zi de școală, cum ar fi o poveste în plus, o îmbrățișare sau o gustare preferată. De asemenea, crearea unei „cutii cu amintiri” în care copilul păstrează desene, poze sau obiecte din primele zile de școală îl ajută să simtă că fiecare pas făcut este o realizare importantă”, recomandă psihologa. Aceasta subliniază că răbdarea și înțelegerea sunt esențiale pentru a sprijini copilul cu dizabilitate în această perioadă dificilă.

Echilibrul între controlul părintelui și autonomia copilului cu dizabilitate

Cristina Dolinschi atrage atenția că echilibrul dintre controlul părintelui și autonomia copilului este esențial, mai ales în cazul copiilor cu dizabilități. Părinții sunt încurajați să le ofere copiilor opțiuni simple, prin care aceștia să poată lua decizii. „De exemplu, puteți stabili împreună ora la care se trezește, iar el să aleagă ce fruct își ia la gustare. Astfel, copilul știe la ce să se aștepte, dar are și posibilitatea să-și exprime preferințele. Încurajați-l să ia decizii simple, oferindu-i opțiuni concrete, cum ar fi: «Vrei să porți tricoul albastru sau pe cel verde?» «Vrei să începi cu matematica sau cu limba română?». Este important să recunoașteți și să apreciați eforturile copilului, chiar dacă rezultatul nu este perfect. Încurajările și validarea încercării îi cresc încrederea în sine și îl motivează să încerce din nou”, explică psihologa.

Aceasta recomandă ca părinții să ofere sprijin la teme prin prezență și îndrumare, dar să evite să le facă în locul lui. Întrebările și sugestiile ajută copilul cu dizabilitate să-și dezvolte autonomia și gândirea critică. „Încurajați-l să pregătească la finalul zilei ghiozdanul și verificați împreună ce teme are pentru a doua zi. Puteți face din această activitate un ritual, care îl ajută să-și dezvolte planificarea și să nu uite nimic important”, spune Cristina Dolinschi.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Epuizarea părinților care îngrijesc copii cu dizabilități: cum recunoști burnout-ul parental și ce poți face
Epuizarea părinților care îngrijesc copii cu dizabilități: cum recunoști burnout-ul parental și ce poți face

Burnout-ul parental afectează în special părinții care îngrijesc copii cu dizabilități, pentru care responsabilitatea este neîntreruptă, atât fizic, cât și emoțional. Solicitările zilnice, lipsa somnului, birocrația, izolarea și lipsa unui sprijin duc, în timp, la o epuizare profundă, care nu dispare cu o simplă odihnă. Pentru ca un părinte să poată fi prezent, conectat și sprijin real pentru copil, este esențial să aibă grijă și de propria sănătate – fizică, mentală și emoțională. 

Ce este burnout-ul parental?

Timp de mulți ani, burnout-ul a fost asociat cu mediul profesional. Termenul de burnout înseamnă „ardere”, o epuizare profundă a resurselor fizice și emoționale. Spre deosebire de stres care presupune o reacție acută, dar temporară la o situație dificilă, burnout-ul apare când stresul și oboseala devin cronice. Stresul dispare, de regulă, odată cu eliminarea factorul declanșator și, potrivit psihologăi Cristina Balan-Jereghi, de cele mai multe ori ne mobilizează – avem un flux mărit de energie, suntem activi și orientați spre soluție. În cazul burnout-ului, însă, persoana afectată nu mai are energie, este apatică și obosită permanent. Spre deosebire de oboseala obișnuită, care trece după odihnă, burnout-ul persistă și necesită schimbări profunde în stilul de viață pentru a fi depășit.

De ce apare burnout-ul parental

În cazul părinților, burnout-ul apare frecvent, mai ales atunci când nu beneficiază de sprijin. Ei pot ajunge să se simtă copleșiți, extenuați și incapabili să mai răspundă cerințelor zilnice. În formele grave, burnout-ul poate duce și la probleme de sănătate. „Părinții pot trăi burnout-ul prin distanțare emoțională față de copil. Deși îl iubesc, ei nu mai pot fi prezenți sau conectați la emoțiile lui, iar aceasta adaugă și mult sentiment de vinovăție”, precizează psihologa. Printre cauzele frecvente ale burnout-ului se numără lipsa unui somn odihnitor, solicitările constante ale copilului, absența unui sprijin și izolarea socială, adesea cauzată de reducerea comunicării cu alți adulți. Psihologa susține că, în cazul părinților care cresc un copil cu dizabilități, riscul de burnout apare mai devreme, este mai frecvent și tinde să se manifeste într-o formă mult mai intensă. 

„Anxietatea crescută cauzată de procesul de integrare a copilului în comunitate, fricile, îngrijirea constantă, dificultățile în accesarea serviciilor specializate, problemele de sănătate uneori asociate cu dizabilitatea – toate facilitează apariția și agravarea rapidă a nivelului de epuizare la părinții copiilor cu dizabilități”, explică aceasta.

Potrivit Cristinei Balan-Jereghi, una dintre principalele cauze ale epuizării în rândul părinților care au copii cu dizabilități este izolarea socială și lipsa unui sprijin real din partea celor apropiați. Adesea, acești părinți se retrag pentru a evita privirile insistente, întrebările incomode sau stigmatul care încă însoțește dizabilitatea. În aceste condiții, ajung să preia întreaga responsabilitate pentru sănătatea și siguranța copilului, fără posibilitatea unor momente de odihnă. Un alt factor al burnout-ului în rândul acestor părinți este birocrația și dificultatea accesării serviciilor de sprijin. „Devine obositoare nevoia de a bate la diverse uși pentru a obține sprijin, respectarea tuturor drepturilor copilului, integrarea în comunitate”, explică psihologa. Dizabilitatea este adesea însoțită de probleme de sănătate, tratamente și vizite medicale frecvente, care cresc nivelul de stres și favorizează apariția burnout-ului. 

„Lucrurile se agravează când părinții sunt nevoiți să părăsească și locul de muncă pentru a putea acoperi nevoile speciale ale copilului, fapt ce pune presiune pe situația financiară a familiei. Deci, e aproape un cerc vicios pe care acești părinți trebuie să îl parcurgă din nou și din nou, în timp ce epuizarea devine tot mai profundă”, adaugă aceasta.

Cum poți recunoaște semnele timpurii ale burnout-ului?

Burnout-ul nu apare brusc. De cele mai multe ori, semnalele sunt subtile la început. Iată câteva dintre ele:

  • Emoționale: iritabilitate crescută, senzație de blocaj, copleșire. „Putem auzi părinții spunând că se simt depășiți de situație, de lucrurile necesare de făcut, de parcă nu ar mai exista lumină la capătul tunelului”, spune Cristina Balan-Jereghi.
  • Comportamentale: tendința de izolare, funcționare pe „pilot automat”, consum excesiv de rețele sociale. „Trebuie să fim atenți când preferăm compania telefoanelor și a rețelelor sociale, decât a oamenilor reali. Tendința de izolare e cu adevărat periculoasă, or nu vom avea cum să încărcăm «bateriile sociale» fără interacțiune. Uneori putem auzi acești părinți povestind că «Sunt atât de obosit, că nici nu am forță să mă duc la culcare. Mai bine fac scroll pe telefon», comportament pe care îl considerăm alarmant”, menționează psihologa.
  • Fiziologice: senzație permanentă de oboseală, somn necalitativ și orice alt simptom asemănător intoxicațiilor alimentare (probleme digestive, fluctuație în greutate, scăderea poftei de mâncare, amețeli).

„Cu cât mai devreme observăm aceste simptome, cu atât mai rapide și eficiente vor fi metodele de prevenire a burnout-ului”, atenționează psihologa. Un părinte care are în grijă un copil cu dizabilitate trebuie să ceară ajutor, deoarece sprijinul din partea altora nu doar că îi oferă momente necesare pentru odihnă și refacere, dar contribuie și la menținerea echilibrului emoțional și a capacității de a oferi îngrijire pe termen lung, fără a ajunge la epuizare. „Igiena somnului, respectarea pauzelor de masă și de odihnă, respectarea unui regim alimentar echilibrat, adresarea la timp la medic atunci când există riscul unei probleme de sănătate – toate vor contribui la prevenirea burnout-ului”, adaugă aceasta.

De ce este importantă grija de sine?

Potrivit specialistei, pentru un părinte care își împarte ziua între terapii, drumuri, hârtii, crize emoționale și îngrijorări continue, grija de sine trebuie să fie simplă:

  • să aibă 15 minute doar pentru sine, în care să respire adânc, să tacă, să bea ceaiul cald până la capăt;
  • să vorbească cu cineva care îl ascultă, să aibă prieteni cu care să se vadă regulat;
  • să-și asculte corpul: dacă îi e somn, să doarmă; dacă are nevoie să schimbe mediul – să o facă;
  • să-și planifice timp pentru activitățile care îi plac, chiar dacă alții le consideră neimportante.

„Grija de sine înseamnă, uneori, să recunoști că și tu ai nevoie de ajutor, că și tu ai dreptul să fii ținut în brațe, văzut, susținut, și poate chiar să îți acorzi permisiunea de a spune cu voce tare: sunt vulnerabil și am nevoie de ajutor”, susține psihologa. Potrivit acesteia, neglijarea propriilor nevoi pe termen lung poate cauza probleme de sănătate, de la scăderea imunității la dezechilibre hormonale și boli autoimune, crescând riscul depresiei și anxietății, adesea amplificate de vinovăție și sentimentul de eșec parental. Totodată, sănătatea părintelui este esențială pentru siguranța și îngrijirea adecvată a copilului cu dizabilități. „Pentru că nu poți fi eficient, conectat și util atunci când propriul rezervor este gol. Un părinte epuizat nu poate fi prezent. Nu poate răspunde cu răbdare. Nu poate susține pe cineva care are nevoie de siguranță emoțională, iar noi știm câtă siguranță trebuie să le oferim copiilor pentru o dezvoltare sănătoasă”, subliniază Cristina Balan-Jereghi.

„Totodată, țin să accentuez că este profund important ca părintele unui copil cu dizabilități să aibă grijă de sine nu doar pentru a fi un sprijin mai bun pentru copil, ci pentru sine însuși, ca persoană completă și valoroasă în afara rolului de părinte. Oricât de mult și-ar iubi un părinte copilul, identitatea sa nu trebuie să se reducă doar la – părinte de copil cu dizabilitate. Emoțiile, visele, dorințele – toate își au locul în viața părintelui și satisfacerea lor poate servi chiar drept un exemplu pozitiv pentru copil. Dragă părinte, a trăi doar pentru celălalt înseamnă, treptat, a te dizolva, în timp ce grija de sine este o formă de a-ți păstra autonomia, demnitatea și sensul vieții”, conchide psihologa.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).


 

Cum îți susții copilul cu dizabilitate să devină independent și echilibrat emoțional
Cum îți susții copilul cu dizabilitate să devină independent și echilibrat emoțional

Părinții copiilor cu dizabilități se confruntă deseori cu dilema dintre protecție și autonomie. Deși intențiile sunt întotdeauna bune, grijile pot deveni copleșitoare și pot limita dezvoltarea copilului. Psihologa Cristina Balan-Jereghi susține că un copil cu dizabilitate are nevoie de sprijin, nu de control, iar părinții trebuie să încurajeze autonomia, să implice copilul în decizii, să valideze emoțiile și să construiască o imagine de sine pozitivă prin acceptare și încredere. 

Protecție versus autonomie: o dilemă a părinților

Fiecare părinte își dorește să-și ajute copilul cât mai bine, să-l protejeze și să ia cele mai bune decizii pentru el. Atunci când copilul are o dizabilitate, aceste intenții se pot transforma, uneori, într-o grijă foarte intensă, chiar supraprotectoare. Din dorința de a-i feri de suferință, mulți părinți ajung să controleze prea mult sau să facă totul în locul copilului. „Pentru o dezvoltare sănătoasă, copiii au nevoie de spațiu pentru a învăța, a greși, a prinde încredere în sine. Părinții pot construi echilibrul, respectând două principii: sunt alături și oferă siguranță, încurajând simultan inițiativa. De exemplu, părintele poate întreba: «Cum ai vrea să facem asta împreună?» sau «Hai încearcă tu și eu voi fi aproape dacă ai nevoie»”, susține psihologa Cristina Balan-Jereghi. Aceasta explică că în acest mod i se oferă copilului  posibilitatea să încerce pe propria piele eșecul și reușita, să-și cunoască propriile forțe, susținând totodată dezvoltarea rezilienței, o capacitate esențială pentru a fi bine, chiar și după perioade de dificultăți. „De asemenea, uneori părinții evită complet discuțiile despre dizabilitate, din dorința de a «nu-l răni», dar copilul simte și are nevoie de adevăr spus cu blândețe. Ajutorul real este acela care îl sprijină să-și recunoască resursele, să aibă inițiativă și să-și înțeleagă frustrările”, adaugă specialista.

De ce este important să implicăm copilul în decizii

Un principiu esențial în susținerea copiilor cu dizabilități este implicarea lor în deciziile care îi privesc. Discuțiile trebuie purtate cu el și nu despre copil, adaptate vârstei și nivelului său de dezvoltare cognitivă și emoțională. „Implicarea în decizii îl vor face pe copil să se simtă valorizat și să capete senzația de control/responsabilitate asupra propriei vieți. Sunt utile întrebările simple: «Cum vezi tu situația asta?», «Ce haină vrei să îmbraci azi?», «Ce crezi că te-ar ajuta acum?». Părintele îi oferă informații și explicații despre lucrurile care se petrec și despre importanța luării unei decizii. Este important să se întrebe părerea copilului, oferindu-i-se spațiu sigur pentru discuție și dezbateri”, explică psihologa. Este important ca în acest proces, părintele/îngrijitorul să nu renunțe la rolul său de adult. Chiar și atunci când copilul nu este de acord, părintele îi poate valida emoțiile și explica ferm, dar empatic, de ce este nevoie ca lucrurile să se desfășoare într-un anumit mod.

Cum construim încrederea în sine și reziliența

Psihologa susține că încrederea în sine a unui copil cu dizabilitate se dezvoltă treptat, prin discuții, analize ale efortului făcut de către acesta și prin delegarea de sarcini pe care copilul le poate realiza, sărbătorind, ulterior, succesul. „Este important ca de fiecare dată să se țină cont de nivelul de dezvoltare cognitivă, emoțională și fizică a copilului, oferindu-i-se sarcini ușor provocatoare, dar care să nu-i depășească abilitățile prea mult”, spune aceasta. 

„Poți spune: «Am văzut cât de mult ai muncit. Am apreciat mai ales atunci când erai cât pe ce să te oprești, dar tu ai decis să continui. Sunt mândru de tine!» sau «Ce ți-a plăcut cel mai mult în acest proces?», «Ce te-a făcut să te simți bine?», «Când ai simțit că a fost cel mai dificil?». Prin astfel de întrebări nu doar îl învățăm pe copil să se bucure de proces și efortul susținut, dar îi și modelăm discursul interior: «A fost greu, dar am reușit!»”, explică Cristina Balan-Jereghi.

Părintele/îngrijitorul are un rol esențial în construirea unei imagini pozitive de sine la copilul cu dizabilitate. Atitudinea sa reflectă un model interiorizat de copil: dacă transmite acceptare, încredere și mândrie, copilul învață că este valoros așa cum este. În schimb, critica, rușinea sau comparațiile frecvente pot afecta profund stima de sine. „Părintele creează mediul copilului, îl ghidează în stabilirea obiectivelor zilnice și îl susține în învățarea din eșecuri. Toate acestea construiesc în timp stima de sine la copil și capacitatea de a se percepe adecvat, chiar dacă este diferit”, menționează psihologa.

Cum recunoaștem semnele de anxietate la copil

Anxietatea la copiii cu dizabilități se exprimă adesea prin comportamente, nu prin cuvinte. Potrivit specialistei, părinții trebuie să fie atenți la:

  • evitarea anumitor locuri sau activități;
  • crize de furie, agresivitate chiar și fără un motiv exact;
  • simptome asociate cu infecțiile alimentare (dureri de burtă, senzația de vomă, amețeli).

De asemenea, dacă părintele/îngrijitorul își vede copilul mai încordat, mai irascibil, pot fi semnele unui disconfort emoțional. Este important ca părintele să observe aceste semnale și să le analizeze în context, ținând cont de mediul și situațiile în care apar, pentru a înțelege cauza din spatele lor.

Exprimarea emoțiilor și limbajul blândeții

Pentru copiii cu dizabilitate, exprimarea emoțiilor poate fi o provocare firească. Părintele joacă un rol important în identificarea stărilor copilului, observând cu atenție schimbările de comportament, mimica, gesturile sau tonusul corporal. 

„Recomand întotdeauna părinților să creeze mult spațiu pentru comunicare creativă: să deseneze emoțiile, să numească emoțiile printr-o culoare, jocuri de rol cu păpușile, cartonașe cu diferite tipuri de situații în care copilul să-și recunoască propria experiență. De asemenea, le recomand părinților să folosească și verbalizări empatice: «Cred că ai fost trist că nu ai fost lăsat să participi... Ai simțit asta?» – chiar dacă nu răspunde, copilul învață limbajul emoțiilor. Părintele poate deveni oglinda prin care copilul începe să-și recunoască propriile trăiri”, susține specialista.

Demnitate, acceptare, rezistență în fața respingerii

Pentru a face față respingerii sau stigmatizării, copiii cu dizabilități au nevoie să fie învățați demnitatea de sine. Părintele/îngrijitorul joacă un rol esențial în acest proces, oferindu-i copilului mesaje clare despre propria valoare, indiferent de cum este perceput de ceilalți. „Copilul are nevoie de un mesaj clar: Valoarea ta nu scade pentru că cineva nu te înțelege sau nu te acceptă”, accentuează psihologa. Răspunsurile simple și afirmative, poveștile inspiraționale și discuțiile sincere despre diferențe pot fi de mare ajutor. Însă, cel mai puternic model rămâne chiar părintele: dacă acesta știe să-și gestioneze emoțiile, să se simtă valoros în pofida respingerii, atunci copilul va interioriza un comportament similar.

Validarea emoțiilor și învățarea prin empatie

Potrivit specialistei, este esențial să validăm emoția copilului și să o normalizăm:

1. „E normal să fii furios într-o astfel de situație.” Părintele îi vede emoția, o numește și enunță că oricine s-ar simți la fel într-o astfel de situație. Astfel, copilul își acceptă și el stările, simțindu-se în siguranță să discute despre ele sau să și le manifeste. Nici într-un caz nu minimizăm ceea ce simte copilul.

2. Următorul pas ar fi oferirea unui sens: „Ce îți spune emoția asta despre tine? Că ești obosit?”, „Ce putem face diferit data viitoare?”, „Ce învățăm din asta?”

Recomandările includ și tehnici simple de reglare emoțională, precum exerciții de respirație, spre exemplu: „întinde palma în față. Vezi cinci degete. Urmărind conturul fiecărui deget inspiri, expiri”. 

„Este important să înțelegem că cei mici învață cum să-și gestioneze emoțiile nu din morala pe care le-o ținem, ci din modul în care părintele le primește cu empatie și răbdare. La fel va face și el cu timpul”, conchide psihologa.

Fiecare pas mic spre autonomie și acceptare contează. Cu sprijin, încredere și răbdare, copilul cu dizabilitate poate deveni o persoană puternică, echilibrată emoțional și conștientă de propria valoare.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Timpul cu tata contează. Cinci idei de activități care apropie
Timpul cu tata contează. Cinci idei de activități care apropie

Un tată implicat nu înseamnă că „ajută” mama, ci că este prezent, activ și responsabil în creșterea copilului. Un tată implicat înseamnă că împărtășește aceleași griji, bucurii și responsabilități, într-un mod armonios, alături de mamă, în viața copilului.


Așadar, iată 5 idei de activități care pot consolida relația tată–copil, prin timp petrecut împreună, joacă, încredere și prezență:

  • Reparați jucării împreună. Luați o jucărie stricată sau veche și încercați să o reparați împreună. Dacă nu reușiți complet, creați una nouă din piese vechi. E o activitate practică, prin care copilul învață că unele lucruri se repară, nu se aruncă.


  • Aventură afară. Mergeți într-un parc, pădure sau curte cu o „misiune”. Să căutați frunze mari, să adunați pietre colorate, să fotografiați ceva ce vă atrage atenția.


  • Desenați-vă unul pe altul. Tatăl desenează copilul, copilul îl desenează pe tată. Nu contează talentul, doar experiența în sine. E un mod creativ de vă privi unul pe celălalt și de a crea o amintire vizuală.

  • Ziua de meșterit împreună. Construiți ceva simplu: o căsuță pentru păsări, o machetă din carton, o „mașină” din cutii de pantofi. Nu contează rezultatul, ci procesul. Copilul își exersează motricitatea, încrederea și curiozitatea, iar tatăl devine partener de explorare, nu instructor.


  • Bucătărim împreună. Organizați o cină în care tata e responsabil de tot meniul, iar copilul e „asistentul de onoare”. Alegeți împreună rețetele, mergeți la cumpărături (sau pregătiți o listă ilustrată) și transformați gătitul într-o activitate comună, care dezvoltă autonomia copilului, simțul responsabilității și, cel mai important, legătura cu tatăl.

Petreceți cât mai mult timp calitativ împreună și nu uitați că rolul tatălui înseamnă mult mai mult decât a fi, pur și simplu, prezent fizic.

Să normalizam, deci, rolul taților implicați în viața familiei!

Educația copiilor cu dizabilități în Republica Moldova: ce opțiuni există și cum o alegem pe cea mai potrivită?
Educația copiilor cu dizabilități în Republica Moldova: ce opțiuni există și cum o alegem pe cea mai potrivită?

În Republica Moldova, copiii cu dizabilități au acces la diverse forme de educație, însă succesul incluziunii lor depinde de evaluarea corectă a potențialului lor, de adaptarea mediului școlar la nevoile individuale și de colaborarea strânsă dintre părinți, cadre didactice și specialiști. De asemenea, un model educațional adaptat nevoilor copilului poate face diferența dintre excludere și integrare, dintre stagnare și progres. 

Copiii cu dizabilități au nevoie de metode personalizate de predare-învățare și de profesori pregătiți să le înțeleagă și să le răspundă nevoilor reale. Potrivit Codului Educației al Republicii Moldova, învățământul destinat copiilor cu cerințe educaționale speciale este parte a sistemului educațional național și are ca obiectiv educarea, reabilitarea, recuperarea și incluziunea acestora pe plan educațional, social și profesional. Acest învățământ este gratuit și se desfășoară în instituțiile de învățământ general.

Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP), organizație publică cu rol strategic în promovarea educației incluzive, menționează că instituțiile de învățământ trebuie să asigure suport specializat pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv prin serviciile acordate de cadrele didactice de sprijin, psihologi, logopezi și psihopedagogi. Copiii cu dizabilități au acces la mai multe forme de educație, adaptate nevoilor lor: 

  • Opțiunea prioritară este educația incluzivă în instituțiile de învățământ general, unde beneficiază de suport specializat. „Copilul învață să interacționeze cu o diversitate de colegi, îşi dezvoltă abilitățile sociale în contexte reale şi poate lega prietenii. Colegii, la rândul lor, învață despre acceptare şi diversitate”, precizează CRAP.
  • Școlile speciale continuă să funcționeze pentru copiii cu dizabilități severe și pentru copiii cu deficiențe senzoriale, însă numărul acestora este în scădere. „Copilul se află printre colegi cu provocări similare, ceea ce poate reduce sentimentul de izolare şi poate creşte stima de sine”, specifică CRAP. Totuși, contactul redus cu colegi fără dizabilități îi privează de oportunitatea de a cunoaște diversitatea, le  poate afecta integrarea socială, iar riscul de stigmatizare și așteptări scăzute poate limita dezvoltarea copilului, constată CRAP.
  • Pentru copiii cu probleme severe de dezvoltare și necesități complexe, se poate organiza învățământ la domiciliu, oferit de cadrele didactice ale școlii în care este înscris copilul. Învățământul la domiciliu este individualizat și adaptat nevoilor copilului, oferind un mediu protejat și flexibil. „Copilul este protejat de bullying, suprastimulare senzorială şi presiunea socială. Totodată, este de menţionat că, copilului îi lipseşte interacțiunea zilnică, spontană cu un grup de colegi, esențială pentru dezvoltarea abilităților sociale. Accesul la resurse educaționale poate fi limitat” menționează CRAP.

Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, învățământul la domiciliu permite elevului să promoveze anul de studii în curs şi să participe la evaluările naționale, asigurând coerenţă între mediul şcolar şi cel de învățare de la domiciliu. Pentru a crea un mediu eficient de învățare acasă, este important ca părinții să facă o serie de adaptări practice şi emoţionale, cum ar fi:

  • crearea unui spațiu dedicat învățării, bine iluminat şi organizat, dotat cu birou, scaun confortabil, materiale didactice, calculator etc.; 
  • stabilirea unui program zilnic cu o rutină bine definită (ora de începere a lecțiilor, pauze regulate etc.), agreat cu profesorii care predau la domiciliu, pentru a-i asigura copilului predictibilitate şi control; 
  • susţinerea şi încurajarea copilului în toate activitățile, inclusiv cele de joc, în scopul consolidării competențelor sale generale şi transformarea activităților casnice în oportunități educaționale (gătitul, planificarea călătoriilor, stabilirea bugetului familiei etc.); 
  • participarea directă la stabilirea orarului lecțiilor, care trebuie să fie coordonat cu ei înainte de a fi aprobat de conducerea şcolii. Aceasta permite adaptarea programului la nevoile medicale şi la ritmul copilului. 
  • menţinerea unui dialog deschis cu profesorii care vin la domiciliu. Ei pot oferi informaţii valoroase despre starea copilului, despre progresele observate sau despre dificultățile întâmpinate. 

Menținerea motivației în cazul instruirii la domiciliu pentru copiii cu dizabilități poate fi dificilă, dar este posibilă prin crearea unui mediu sigur, pozitiv și încurajator. Recunoașterea progreselor sale sporesc stima de sine și motivația. În plus, „pentru a menține legătura cu semenii săi, elevul poate fi inclus în activități educaționale non-formale, inclusiv de socializare, care contribuie atât la dezvoltarea personală, cât şi la formarea abilităților de comunicare şi cooperare. Astfel de activități pot include participarea la ateliere creative, cercuri de lectură, cercuri sportive sau proiecte de voluntariat adaptate vârstei şi capacităților sale”, precizează CRAP.

Evaluarea potențialului și stilului de învățare al copilului cu dizabilitate este un proces structurat, multidisciplinar și centrat pe nevoile individuale. Se desfășoară în două etape: evaluarea inițială în instituția de învățământ și evaluarea complexă realizată de specialiştii din cadrul structurii teritoriale de asistență psihopedagogică, la solicitarea instituției de învăţământ sau a părintelui.

Semne ale unui mediu educațional nepotrivit

Potrivit CRAP, există mai multe semne clare care ar putea indica faptul că un anumit mediu de învățare nu corespunde sau nu mai corespunde nevoilor unui copil cu dizabilitate. Printre acestea se enumeră:

  • dificultăţi de adaptare şi incluziune socio-educațională la mediul şcolar; 
  • dificultăți în a se adapta la regulile şi rutinele şcolii, dificultăți de orientare în spațiul educaţional; 
  • dificultăți în înţelegerea mesajelor şi a instrucțiunilor sau în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe; 
  • dificultăți în a se concentra pe sarcini, ceea ce îi afectează capacitatea de a participa la activităţi; 
  • manifestarea unor comportamente provocatoare ( opoziționism, agresivitate) sau, dimpotrivă, de retragere socială, care pot fi expresia frustrării generate de un mediu perceput ca fiind ostil sau neadaptat; 
  • lipsa interesului sau a implicării în procesul de învățare, refuzul de a participa la sarcini sau dezinteresul față de activități, care pot semnala că strategiile educaționale utilizate nu sunt adecvate profilului copilului; 
  • dificultăți persistente în achiziționarea cunoştinţelor şi a competenţelor de bază, în ciuda intervențiilor pedagogice, care pot reflecta lipsa unor metode de predare diferențiate şi personalizate; 
  • prezenţa unor simptome fizice frecvente (dureri de cap, dureri abdominale, tulburări ale somnului) fără o cauză medicală identificabilă, care poate semnala un stres psihologic asociat mediului educațional. 

„Pentru a determina dacă un mediu educațional este nepotrivit, este esențial ca analiza să se bazeze pe prezența concomitentă a mai multor indicatori relevanți, observați pe o perioadă extinsă”, precizează CRAP.

Colaborarea între părinți, cadre didactice și specialiști este esențială în procesul de incluziune educațională a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Potrivit CRAP, aceasta trebuie să se bazeze pe respect reciproc, comunicare deschisă și încredere. „Ca forme concrete de manifestare a parteneriatului, se pot organiza ședințe comune între părinţi, cadre didactice şi specialişti, cu scopul de a informa și sprijini părinții în înțelegerea nevoilor copilului, în aplicarea strategiilor educaționale și în facilitarea unui mediu familial favorabil dezvoltării” precizează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).