Articole

În fiecare an, pe 2 aprilie marcăm Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului – un eveniment important, în care putem vorbi repetat și deschis, fără prejudecăți, despre Tulburarea de Spectru Autist (TSA). 

Pentru mulți dintre noi, autismul rămâne neînțeles, fiind acoperit în mituri, idei greșite alimentate de necunoaștere. Tocmai de aceea, acest material vine să ne ajute să înțelegem despre ce este, dar cel mai important – despre ce nu este autismul și cum putem demonta împreună mituri și convingeri eronate despre persoanele cu TSA.

Mit: Vaccinurile provoacă autism
Adevăr: Nu există nicio dovadă științifică validă care să confirme această ipoteză. Studiile care au răspândit această idee au fost retrase, iar autorii lor – discriminați în mediul academic. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, la nivel global, aproximativ 1 din 100 de copii este diagnosticat cu o formă de autism, iar cauza exactă a TSA este încă necunoscută. Ce se știe cu certitudine este că nu vaccinurile sunt de vină, ci mai degrabă o combinație de factori genetici și biologici.

Mit: Autismul se vindecă
Adevăr: Autismul nu este o boală, ci o tulburare neurologică, din acest motiv diagnosticul nu poate fi pus prin analize de sânge, analize ADN sau alte investigații clinice. Autismul nu dispare, dar copiii cu TSA pot face progrese semnificative cu ajutorul terapiei și al susținerii din partea familiei și a comunității. 

Mit: Copiii cu autism nu simt emoții
Adevăr: Copiii cu TSA simt iubirea, tristețea, frustrarea și empatia, doar că le pot exprima diferit. Ei au un alt mod de a interpreta limbajul non-verbal sau contextul social, dar emoțiile lor sunt la fel. 

Mit: Copiii cu autism sunt agresivi
Adevăr: Agresivitatea nu este o trăsătură definitorie a autismului. Comportamentele provocatoare apar adesea din frustrare, suprastimulare sau dificultăți de comunicare. Cu înțelegere și sprijin, ele pot fi prevenite și gestionate eficient.

Mit: Autismul înseamnă retard mintal
Adevăr: TSA nu este același lucru cu dizabilitatea intelectuală. Deși unii copii pot avea dificultăți cognitive, mulți au o inteligență normală sau chiar peste medie. Fiecare copil este unic și se dezvoltă în propriul ritm.

Mit: Autismul arată la fel la toți copiii
Adevăr: Autismul este un spectru larg, tocmai de aceea și se numește „Tulburare de Spectru Autist”. Unii copii pot avea abilități remarcabile, alții pot avea nevoie de suport în activitățile zilnice, de aceea, este important să vedem persoana și nu eticheta.

Și spre final, atunci când vorbim despre autism, nu vorbim despre o limitare, ci despre o altă formă de a percepe și a interacționa cu lumea. Nicio dizabilitate sau tulburare de dezvoltare, precum este autismul, nu ar trebui să devină un stigmat sau un motiv pentru care o persoană să fie lipsită de dreptul la educație, la sprijin individualizat sau la o viață demnă, în comunitate.
 

Ziua de 21 martie este încă un prilej de a ne aminti că diversitatea ne face mai uniți, iar iubirea mai empatici. Ziua Mondială a Sindromul Down nu este doar o dată în calendar, ci o reamintire a faptului că viața este despre șanse și drepturi egale. 

Pentru părinții care cresc un copil cu Sindrom Down, această zi are o însemnătate aparte. Nu doar pentru că își doresc o lume mai incluzivă copiii lor, ci și pentru că e o călătorie pe care nu au ales-o, dar pe care au îmbrățișat-o cu toată ființa. Iar de atunci, zi de zi, luptă pentru acceptare, educă prin exemplul propriu și schimbă, pas cu pas, percepția societății privind copiii cu dizabilități. 

Am stat de vorbă cu trei mame care trăiesc această realitate și ne-au povestit ce înseamnă pentru ele data de 21 martie, cum le-a schimbat viața copilul lor și care sunt cele mai importante lecții pe care le-au învățat.

„În lume sunt milioane de familii ca a noastră”

„Pentru mine, Ziua Mondială a Sindromului Down e ca sunetul unui clopoțel care atrage atenția oamenilor,” spune Elena Șaran, mama Loredanei. „Este o ocazie de a combate prejudecățile, de a informa publicul că aceste persoane au aceleași drepturi, de a ne reaminti tuturor să fim mai empatici, toleranți și iubitori”.

Aceeași idee o împărtășește și Veronica, mama Sofiei, care consideră că această zi îi ajută să nu se mai simtă singuri. „Ziua Mondială a Sindromului Down îmi amintește că în lume sunt milioane de familii ca a noastră. Este important să celebrăm această zi, pentru ca lumea să cunoască și să învețe despre empatie și toleranță”.

În același gând este și mama lui Ernest, Elena Guțu, pentru care data de 21 martie nu este ca oricare, ci o zi în care ne amintim că „fiecare persoană este unică și valoroasă, iar diversitatea ne face mai puternici ca societate”.

„Am devenit cea mai puternică voce pentru copilul meu”

 
Niciuna dintre aceste mame nu a fost pregătită pentru schimbarea care a venit odată cu nașterea copilului. De exemplu Elena Șaran își amintește că „a durat ceva timp acceptarea” până și-a schimbat perspectiva asupra vieții. 

„Inițial a fost destul de dur. Iar ulterior, mi-am spus că voi urma modelul social standard: concediu de maternitate, grădiniță și apoi întoarcerea la serviciu. Dar lucrurile s-au schimbat când am decis că fetița mea trebuie să meargă la o școală de masă incluzivă. Am renunțat la serviciu ca să-i fiu alături. Mi-a afectat starea financiară, dar mi-a adus și o viață nouă, complet diferită – mai conștientă, mai intensă și mai plăcută”, mărturisește Elena Șaran, mama Loredanei. 

Pentru Veronica, maternitatea a fost un drum lung, cu un ocean de emoții de procesat. „Odată cu venirea fiicei mele pe lume, prioritar am devenit mamă. Mi-a luat timp să las deoparte rușinea, vinovăția și frustrarea. Știam că aceste emoții nu trebuie să-și aibă locul în familia noastră.”

Mama lui Ernest, la rândul ei, vorbește despre o călătorie pe care nu a ales-o, dar pe care a îmbrățișat-o cu toată inima. „Odată cu venirea pe lume a lui Ernest, viața mea a fost marcată de un amestec profund de iubire, provocări și reziliență. Am devenit cea mai puternică voce pentru copilul meu”.

„Lângă mine crește o persoană sensibilă și iubitoare”

Când vine vorba de ce mai frumoase amintiri, mamele celebrează cu mândrie chiar și cele mai mici reușite ale copiilor. 
Pentru Elena Guțu, de exemplu, cel mai frumos moment a fost când și-a văzut fiul participând la primul campionat de Taekwondo adaptat nevoilor lui. „A fost prima lui medalie, oferită pentru străduința depusă la antrenamente. Nu pot descrie acea bucurie și sentimentul de mândrie pentru copilul meu!”

Elena Șaran, mama Loredanei, își amintește că momentul care i-a schimbat percepția despre Sindromul Down a fost primul zâmbet al fetiței sale: „La un moment dat, mi-a zâmbit. Țin minte și astăzi acea senzație de reîntoarcere la viață, de ieșire din șocul trăit inițial. A fost ca o adresare în care-mi zicea: «Eu mă simt bine și mă bucur de viață. Tu de ce ești tristă?»”.

Iar pentru Veronica, fiecare zi aduce un moment de neprețuit. „Mă topesc când îmi spune: «Mam’, te iubesc!», sau îmi arată inimă din mâini, sau mă întreabă: «Ești bine?» Ce mi-aș putea dori mai mult? Lângă mine crește o persoană sensibilă și iubitoare, care din păcate, încă nu își găsește locul cu semenii și societatea”. 

„Să ne iubim reciproc este sarcina supremă”

Mamele acestor copii cred că adevărata schimbare trebuie să înceapă în primul rând de la fiecare dintre noi.

„Persoanele cu Sindrom Down reflectă iubirea și bunătatea celor care îi înconjoară,” spune Elena Șaran. „Fiți binevoitori, oferiți-le sprijin și împreună vom construi o lume mai frumoasă”, continuă ea.

Elena Guțu ne amintește că „Lupta nu e doar a părinților. E și a societății. Este nevoie de voce și curaj pentru a schimba mentalitatea și pentru a-i oferi copilului un loc demn în lume”.

Iar Veronica rezumă totul într-un mesaj simplu, dar puternic: „Să ne iubim reciproc este sarcina supremă. Nu contează câți cromozomi avem”. 

Fiți parte din schimbare

„Purtați astăzi șosete desperecheate ca simbol al diversității și transmiteți un mesaj de susținere și iubire pentru toți cei care fac lumea mai frumoasă prin zâmbetul și bunătatea lor!” îndeamnă Elena Guțu.
 

Fiecare dintre noi poate contribui la o lume mai deschisă și mai incluzivă. Totul începe cu un strop de iubire și acceptare!

Maternitatea te schimbă profund, dar nu te definește în totalitate. Cu toate că, în grija constantă pentru ceilalți, e ușor să te pierzi pe tine. În acest context, este foarte important ca societatea să încurajeze modele educație și politici, care permit persoanelor, indiferent de gen, să-și găsească echilibrul între viața de familie și dezvoltarea personală sau profesională, fără a fi limitați de stereotipurile legate de maternitate sau alte roluri tradiționale.

Tocmai de aceea, prin acest articol vrem să-ți reamintim că tu contezi și că ai voie, ba chiar trebuie să înveți să-ți oferi timp pentru tine. Că nu e egoism să ai loc pentru tine în timp ce împarți rolul de mamă sau alte zeci de roluri. Că iubirea și grija pe care o oferi merită să se întoarcă spre tine. Că nu există căi greșite sau corecte. Iar ceea ce contează cu adevărat ești chiar tu, și binele tău fizic și psihic.

Explicăm auto-identificarea cu copilul: înțelegerea legăturii emoționale și psihologice

La început, atunci când află că au un copil cu dizabilitate, mulți părinți, în special mamele, simt un sentiment puternic de vinovăție. Acest lucru le determină adesea să se dedice aproape în totalitate îngrijirii copilului, având în vedere că aceștia necesită o atenție constantă, activități adaptate nevoilor lor specifice și sprijin suplimentar.

Pe măsură ce responsabilitățile cresc, mamele ajung să se identifice tot mai mult cu copilul lor sau cu rolul de îngrijitor. La modul practic, nevoile copilului devin prioritate, iar propria identitate începe să se dilueze în acest rol, astfel încât timpul pentru sine devine tot mai limitat. 

Dacă nu există un sprijin suficient din partea partenerului, familiei extinse sau comunității, femeile ajung să ducă totul pe umerii lor, ceea ce accentuează și mai mult auto identificarea, toate astea ducând ulterior la epuizare fizică și emoțională.

Cum poți găsi echilibru între maternitate și dezvoltare personală/profesională

Găsirea echilibrului între maternitate și dezvoltare personală sau profesională, nu este întotdeauna un drum ușor, dar este ceva ce odată parcurs, îți va face bine. 

Începe prin a înțelege că nevoile tale sunt la fel de importante ca ale copilului tău și că, având grijă de tine, vei reuși să-l sprijini mai bine și pe el. În plus, niciun copil nu își dorește ca părintele să se sacrifice pentru el!

Organizează-ți timpul realist, în funcție de posibilitățile pe care le ai, implică partenerul sau familia extinsă și cel mai important – renunță la dorința de a face totul perfect și de una singură. Deleagă, cere ajutor și nu-ți fie frică să te alegi, măcar uneori, pe tine.

Dincolo de rolul de mamă, însemni multe alte lucruri

Dacă abia te adaptezi noii tale realități sau dacă trăiești deja în ea, dar nu poți vedea dincolo de diagnostic - iată câteva lucruri simple pe care le poți face pentru tine:

• oferă-ți zilnic 5 - 10 minute doar pentru tine, fie că este o pauză liniștită, un exercițiu de respirație sau o sesiune de meditație;
• descoperă sau reia un hobby care îți face plăcere (pictură, scris, origami, dans etc.);
• plimbă-te în aer liber, chiar și pentru 20 de minute pe zi;
• încearcă un exercițiu vizual: desenează o floare cu mai multe petale și notează pe fiecare dintre ele rolurile pe care le ai. Pune această foaie la vedere pentru a-ți reaminti zilnic că ești mult mai mult decât un singur rol;
• alege un curs online sau un tutorial despre ceva ce ai vrut întotdeauna să înveți, cum ar fi fotografia, limbi străine, gătitul sau chiar o artizanat;
• fă-ți timp pentru  o discuție deschisă și sinceră cu partenerul, în care să împărtășești cum te simți, ce nevoi ai și ce te preocupă;
• privește cursul despre etapele acceptarii, pe care îl găsești chiar aici.

Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumim pentru asta! Ești un om absolut minunat și meriți să primești grijă, sprijin și iubire!

Contributoare: Marcelina Uncu, psihologă cliniciană

Emoțiile sunt un element de neclintit în procesul de dezvoltare al copilului, iar furia și frustrarea nu fac excepție. Cu toate acestea, atunci când aceste emoții se manifestă prin comportamente agresive, părinții sau îngrijitorii se pot confrunta cu neputință sau vinovăție. De aceea, este foarte important să înțelegem că agresivitatea la copii, mai ales în cazul celor cu nevoi speciale, nu este nicidecum despre răutate, ci o formă de a reacționa atunci când copilul simte disconfort emoțional.

În acest articol, vom încerca să înțelegem împreună cum putem acționa atunci când copiii se confruntă cu stări agresive și cum îi putem ajuta. 

Cum putem sprijini copilul în momentele de furie și agresivitate?

Copiii pot avea dificultăți în a-și exprima furia într-un mod pașnic și vor izbucni în comportamente agresive din cauza frustrărilor pe care le simt în acel moment. 

Comportamentul agresiv al copilului este un semn că este supărat, speriat sau copleșit de anumite momente. Este important să vă apropiați cu calm de copilul care manifestă comportament agresiv, arătându-i intenția de a-l sprijini să facă față acestor emoții intense. De exemplu:

• să-i oferiți timpul necesar, fiindcă acesta are nevoie să fie văzut, ascultat și înțeles;
• să evitați pedeapsa, deoarece nu va fi utilă ci dimpotrivă, va crește sentimentul de furie și va bloca orice etapă de învățare ulterioară;
• să-l acceptați necondiționat, acest lucru nu înseamnă acceptarea comportamentului, ci acceptarea copilului care se comportă în acest mod, știind că încă are nevoie să-și formeze mecanismele pentru a reacționa altfel.

Acceptarea înseamnă să transmiteți copilului că e firesc să aibă propriile nevoi și percepții, convingeri și opinii. Cea mai utilă întrebare pe care ați putea să v-o adresați în astfel de situații este: „Care este nevoia copilului în acest moment?” În așa mod vă veți concentra pe nevoile copilului, apoi veți identifica pași de învățare sau diminuare a unui comportament, când copilul se va calma.

Cum își poate gestiona un părinte/îngrijitor propriile emoții în momentele dificile?

Când copilul manifestă comportament agresiv este posibil ca și voi, părinții, să simțiți furie sau să considerați că ați eșuat în rolul de părinte. Dacă acționați cu furie și răzbunare când copilul manifestă comportament agresiv, atunci copilul nu va învăța cum să se calmeze și să rezolve problema. Recomandăm:

• să vă străduiți ca să acționați cu calm, să abordați situația cu intenția de a înțelege și a ghida;
• să stabiliți limite, acestea creează siguranță. Modul în care se acționați este mult mai important decât cuvintele.

Gestionarea comportamentelor agresive la copii nu este un proces ușor, dar cu răbdare și empatie, copilul va învăța să-și exprime emoțiile într-un mod sănătos. Dar cel mai important e ca în momentele de supărare, să vă concentrați pe a menține calmul. Acționând ferm și calm, fără furie, veți ajuta copilul să se simtă în siguranță, atât fizic, cât și emoțional.

La acest articol au contribuit specialiștii de la Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică 
 

Dragostea este cel mai universal sentiment pe care îl pot nutri oamenii – nu cere confirmări și nu așteaptă nimic în schimb. În casa familiei Muntean, acest sentiment a schimbat percepția asupra iubirii acum opt ani, când pe lume a venit fetița lor. Elisabet, diagnosticată sindromul Down, le-a arătat tuturor ce înseamnă dragostea necondiționată, fără teamă și fără așteptări. 

Când a venit pe lume, Elisabet, le-a dăruit părinților săi filtrul oamenilor buni și i-a făcut să descopere dragostea, în cea mai pură și sinceră formă: „Ea a făcut o selecție a tuturor persoanelor din cercul nostru, lăsându-ne să mergem prin viață cu oamenii adevărați. Ne-a schimbat valorile și a făcut să descoperim dragostea, mai exact, cele mai sensibile vibrații ale acestui frumos sentiment”.

Însă începutul nu a fost tocmai cel mai ușor. Acceptarea unui nou rol - acela de părinți ai unui copil soare - a fost prima mare provocare. 

„Odată ce am depășit etapele acceptării, restul provocărilor au fost ca niște exerciții care trebuiau rezolvate din mers. Nu a fost ușor, dar atitudinea Elisei față de viață și oameni ne-a motivat să facem totul ce ne stă în puteri ca lucrurile să meargă bine”, mărturisește Rodica, mama fetei.  

Viața alături de un copil cu nevoi speciale nu înseamnă un drum parcurs împreună cu răbdare și încredere. Familia Muntean spune că e o muncă de echipă și depun zilnic efort pentru a trăi fericiți și fără regrete. 

„Noi tare vrem ca Elisabet să fie fericită, iar ea este fericită când suntem și noi. Evident, asta asta nu înseamnă că nu ne certăm sau nu avem pusee de creștere, dar copilul acesta are atâta armonie și puritate, încât nu ai cum să renunți din drum. Iar toate restul trec pe plan secundar și te bucuri de ceea ce e cu adevărat important”, spune Rodica. 

Chiar și atunci când lumea nu este blândă sau înțelegătoare, familia Muntean a învățat să-și găsească puterea în iubire. Iar cea mai prețioasă lecție pe care le-a oferit-o Elisabet a fost aceea de a iubi fără a aștepta nimic în schimb.

Cel mai preferat moment al zilei în familia lor este seara, când după o zi plină de activități, se întorc acasă și: „Ne împărțim cu bunele și relele din timpul zilei și facem planul pentru a doua zi. Trăim intens ziua de azi, ca mâine s-o trăim și mai bine.”

Iar mai presus de toate, familia Muntean încearcă să vadă lumea prin ochii Elisabetei – cu mai puține frici și mai multă iubire. „Trăim sentimentul dragostei profund, necondiționat și recunoscător și încercăm să privim lumea prin ochii și sufletul Elisei, pentru că, atâta puritate poate avea doar ea”. 

Acum cinci ani, familia Frătescu a început o etapă nouă, odată cu venirea pe lume a Arianei. De atunci, fiecare zi a devenit o ocazie de a învăța, de a crește împreună și de a descoperi bucuria lucrurilor simple. Cu iubire, răbdare și sprijin reciproc, Livia și soțul ei au găsit curajul să se bucure de cele mai mici lucruri pe care le oferă viața.

„Venirea pe lume a copilului nostru a adus o transformare foarte mare în viața noastră. Fiecare zi era o nouă provocare pentru noi”, își amintește Livia despre etapa de adaptare prin care a trecut împreună cu soțul, atunci când s-a născut micuța Ariana, diagnosticată cu sindromul Down.

Noile roluri, schimbările din dinamica familiei și responsabilitățile au fost pe alocuri copleșitoare, însă în mijlocul acestui val de lucruri neîntâlnite până atunci, cuplul au învățat că doar împreună, prin dragoste și sprijin reciproc, vor depăși orice obstacol.

„Am depășit aceste provocări prin comunicare deschisă cu soțul și sprijinul lui, pe care mi l-a oferit la momentul potrivit și până în prezent”, mărturisește Livia.

Cu fiecare zi alături de Ariana, familia a descoperit o forță pe care nici nu bănuiau că o au: „Copilul nostru ne-a învățat să fim mai puternici, mai răbdători și să apreciem cele mai mici lucruri din viață”.

Iar cel mai puternic sentiment care a fortificat familia a fost iubirea, oferindu-le abilitatea de a se bucura de momentul prezent și încrederea de a merge împreună prin viață. 

Acum, iubirea este pretutindeni în casa familiei Frătescu: în îmbrățișările călduroase de dimineață, în timpul petrecut împreună sau în momentele în care celebrează micile succese ale Arianei. 

„Dragostea dintre mine și copilul meu este profundă și infinită,” spune Livia, amintindu-ne tuturor de puterea necondiționată a acestui sentiment, care merită să fie împărtășit cu cei dragi, zi de zi, fără unități de măsură. 

Iubirea este mult mai complexă decât romantismul despre care ni se vorbește în ajun de sărbătorile comerciale. Iubirea poate fi exprimată în mii de feluri și este în primul rând despre conexiuni umane profunde, despre empatie, bunătate, acceptare, siguranță, apoi – este despre toate restul. 

În contextul lunii iubirii, pe care o vedem ca un limbaj universal al trăirilor umane, vrem să împărtășim cu voi o serie de filme care reflectă iubirea în toate formele ei.

Filmul Wonder (2017) este o ecranizare emoționantă despre iubirea în familie, empatie, curaj și acceptare. Acesta este bazat pe romanul cu același nume și spune povestea lui Auggie, un băiat născut cu o malformație facială care începe să meargă la o școală obișnuită pentru prima dată, acolo unde se ciocnește cu o altfel de realitate. Recomandăm din suflet acest film care vine să ne arate cât de important este să vedem dincolo de aparențe.

O altă recomandare este documentarul Crip Camp (2020), care este o poveste reală despre drepturile persoanelor cu dizabilități. Filmul urmărește un grup de tineri cu dizabilități care au participat la o tabără revoluționară în anii ’70 și care ulterior au devenit activiști pentru drepturile lor. Documentarul reflectă o istorie impresionantă despre comunitate, independență și schimbare socială.

În lista de recomandări ajunge și The Sound of Metal (2019), o dramă despre pierderea auzului și descoperirea vieții din nou. Filmul îl are în centrul său pe un baterist, care descoperă că își pierde auzul și trebuie să învețe să trăiască într-un mod complet diferit. Ecranizarea abordează temele adaptării, comunității și acceptării noilor realități cu sprijinul celor din jur.

Și, bineînțeles, recomandăm filmul Wonderstruck (2017), care ne arată două povești paralele despre copii surzi. Este un film emoționant despre modul în care copiii cu deficiențe de auz își găsesc locul în lume și cum conexiunile umane, pline de iubire, depășesc limitele impuse de dizabilitate. 
 

Astea fiind recomandate – vă dorim multă iubire, în forma pe care alegeți voi să o simțiți și să o împărtășiți.

Fiecare familie își construiește propriul drum, în propriul ritm, iar uneori, unele drumuri sunt mai șerpuite decât altele. Însă tocmai acestea scot la iveală puterea interioară și speranța că, într-un final, totul va fi bine. Așa este și povestea familiei Barcaru. O poveste despre curaj, acceptare și, mai presus de toate, despre dragoste necondiționată.

Dorina Barcaru este mama a trei copii. Când al doilea copil al familiei, Nicoleta, s-a născut, viața s-a schimbat într-un mod la care nimeni nu se aștepta. La naștere, Dorina, a simțit imediat că ceva nu era în regulă. Privirile confuze ale cadrelor medicale și replicile lor neclare au lăsat-o pe gânduri. „Am simțit o frică și multe semne de întrebare. Nu-mi venea să cred că asta mi se întâmplă mie”, povestește ea. 

Suspiciunea că fetița ar avea Sindromul Down a fost o realitate greu de acceptat, iar șocul inițial a fost urmat de luni întregi de negare. „Am avut nevoie de aproape jumătate de an să realizez ce se întâmplă cu noi.” 
În toată această întindere de trăiri, cel care i-a fost aproape a fost soțul ei, repetându-i constant că împreună vor trece peste orice. Astfel, au început să-și accepte noua viață, puțin câte puțin: „Viața noastră a devenit diferită, fiecare zi are culoarea ei.” 

Nicoleta i-a învățat ce înseamnă fericirea și puritatea sufletului, calități care caracterizează copiii cu Sindromul Down. Deși a fost greu uneori, sprijinul și ajutorul reciproc dintre ea și soțul ei i-au ajutat să nu cedeze.

Mai mult de atât, familia Barcaru au lucrat cu numeroși specialiști din diverse domenii, pentru a-i oferi Nicoletei, dar și lor ca și cuplu, sprijinul necesar. Iar acum, la distanță de ani, Dorina vorbește cu mândrie și recunoștință despre micile victorii ale fiicei sale și despre cât de importante sunt aceste progrese: „Mă bucur enorm de lucrurile mărunte și succesele ei.”

Astăzi, Dorina știe că a fi părintele unui copil cu Sindromul Down nu înseamnă doar provocări. Este și o experiență plină de iubire și momente speciale.

„A fi părinte al unui copil cu Sindromul Down poate fi o experiență complexă, dar plină de iubire, răbdare și momente de bucurie unice.”

Subiectul nonviolenței în școală este foarte important, mai ales dacă, ne gândim la impactul profund pe care violența îl poate avea asupra dezvoltării psihologice, emoționale și sociale a copiilor, în special, a celor cu dizabilități.

În acest sens, Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică, ne-a ajutat să răspundem desfășurat la o serie de întrebări despre care sunt cele mai frecvente forme de violență întâlnite în școlile din țară, care sunt semnele violenței, ce acțiuni pot întreprinde părinții, dar și alte dar și alte informații utile, care pe termen lung pot contribui la construirea unui mediu educațional mai incluziv pentru copii cu nevoi speciale.
 

Cele mai frecvente forme de violență întâlnite în școlile din Republica Moldova

Cele mai răspândite forme de violență sunt: violența fizică și psihologică. Copiii cu dizabilități sunt mai vulnerabili decât copiii tipici în situații de violență, îndeosebi dacă este un abuz sexual sau exploatare. Uneori copiii cu dizabilități pot fi percepuți ca „ținte mai ușoare” din cauza numeroaselor dificultăți ce le întâmpină atunci când vine vorba de raportarea abuzului. Mai mult decât atât, copiii cu dizabilități continuă să fie percepuți ca martori ale căror declarații ar fi mai puțin veridice. 
 

Cum afectează violența (orice formă a ei) copiii cu dizabilități, din perspectiva dezvoltării lor psihologice și sociale

Toți copiii din perspectiva dezvoltării psihologice, indiferent că au fost martori, ținte sau autori ai comportamentelor de violență, sunt afectați la nivel cognitiv, social, emoțional și comportamental. Printre trăirile care le experimentează sunt sentimente de insecuritate, lentoarea proceselor psihice, tulburări de somn, neliniște, comportament agresiv și neobedient, probleme emoționale interioare (anxietate, stimă de sine redusă, închidere în sine), etc. 
 

Semnele pe care ar trebui să observe profesorii, părinții sau îngrijitorii pentru a identifica un copil care este victimă a violenței în școală

Atât profesorii cât și părinții copiilor ar putea observa schimbări de comportament ale copiilor. Printre aceste schimbări cele mai frecvente sunt: frica, sentimentul de rușine, tendinţa de a ascunde situația la care a fost expus/implicat, nedorinţa de a se întoarce acasă după ore, izolare, evitarea comunicării cu prietenii/părinții, demotivare şcolară, agresivitate, fuga de acasă, schimbarea bruscă a dispoziției, sentiment de culpabilizare. 
 

Unde puteți raporta cazurile de violență

Părinții, responsabilii legali ai copilului pot sesiza cazurile de violență la nivel de instituție de învățământ, la Direcția Generală Educație, Inspectoratul de Poliție, Comisia locală pentru protecția drepturilor Copilului, Comisia raională pentru problemele copilului aflat în dificultate, Structura teritorială de asistență psihopedagogică, Telefonul Copilului, Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. 
 

Ce acțiuni întreprindem pentru a preveni situațiile de risc

Acţiunile de prevenire primară a violenței trebuie să fie adresate tuturor elevilor și să urmărească formarea comportamentelor sociale general valabile, abilităților și deprinderilor de dezvoltare și menținere a relațiilor interpersonale sănătoase. Pentru a preveni situațiile de risc este important ca în permanență să se desfășoare activități de informare, sensibilizare, activități de la egal la egal. 
 

Cum Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică gestionează cazurile de violență în care au fost implicați copii cu cerințe educaționale speciale

Cazurile parvenite cu referire la sesizarea situațiilor de violență către Centrul Republican sunt examinate complex, cu acordarea intervenției la nivel de copil, părinte, instituție de învățământ. Ulterior copiii implicați în cazurile de violență beneficiază de intervenție și asistență ce se acordă de structurile teritoriale de asistență psihopedagogică, monitorizând astfel situația ca să poată proteja acel mediu, în care să se simtă în siguranță fiecare copil.

Pe lângă aceasta, Centrul Republican desfășoară un șir de activități în oferirea asistenței metodologice echipelor manageriale a instituțiilor de învățământ, a cadrelor didactice și a părinților privind:

• identificarea semnelor abuzului, neglijării, exploatării copilului după tipul de abuz; 
• evaluarea climatului psiho-social în instituție prin aplicarea chestionarelor, prin discuțiile de genul focus-grup cu elevii, personalul instituției, părinții; 
• elaborarea, implementarea proiectelor privind dezvoltarea competenţelor sociale, respectului de sine şi motivarea elevilor, starea de bine a elevilor, a cadrelor didactice; 
• stabilirea şi menţinerea unui mediu educaţional în care copiii/elevii se simt în siguranţă, sunt încurajaţi să-şi expună punctul de vedere şi sunt ascultaţi; 
• organizarea seminarelor, atelierelor de lucru, consultațiilor în scopul formării cadrelor didactice pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului; 
• seminare, formări privind monitorizarea riscurilor privind bunăstarea copilului pe domeniile de dezvoltare. 
   

Ce concluzii putem trage?

Prevenirea situațiilor de risc, recunoașterea semnelor de abuz și sprijinirea copiilor, în special a celor cu dizabilități, reprezintă primele acțiuni pe care le putem întreprinde pentru a le oferi protecție, sprijin și șansa de a învăța și de a crește într-un mediu sigur. Fiecare copil merită să se simtă văzut, ascultat și încurajat să își atingă potențialul într-un mediu plin de respect și grijă.

Contributor: Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică