Copilul încearcă să toarne apă în pahar. O parte ajunge pe masă. Se oprește și se uită la adult. Într-un asemenea moment, putem lua imediat sticla și spune: „Lasă, fac eu”. Sau putem șterge apa împreună și îi putem oferi posibilitatea să mai încerce.
Diferența dintre cele două reacții nu este doar despre un pahar cu apă. Este despre ceea ce învață copilul atunci când ceva nu îi reușește.
Greșeala face parte din procesul de învățare. Copilul încearcă, observă ce s-a întâmplat, schimbă ceva și încearcă din nou. Pentru aceasta are însă nevoie de experiențe în care să poată experimenta, fără a fi expus unor riscuri pe care nu le poate anticipa sau gestiona. Pentru adulți, limita dintre a-i permite copilului să încerce și momentul în care trebuie să intervină nu este întotdeauna ușor de stabilit. Uneori știm că o activitate îi solicită mult efort și vrem să îl ferim de frustrare. Alteori ne temem că s-ar putea răni. O întrebare utilă este: „Este dificil, este frustrant sau este periculos?”
Un puzzle care nu se potrivește este o dificultate. Apa vărsată pe masă este o greșeală care poate fi reparată. Supărarea pentru că o construcție s-a prăbușit este frustrare. În astfel de situații, copilul poate fi încurajat să continue, să încerce altfel sau să ceară ajutor.
Dacă însă există un risc real de rănire, copilul nu poate anticipa pericolul sau activitatea îi provoacă durere, adultul intervine. Nu expunem copilul unui pericol pentru a-l învăța să fie autonom. Creăm condiții suficient de sigure pentru ca el să poată încerca.
Ce facem când nu îi reușește?
Putem folosi o succesiune simplă: Observăm – așteptăm – întrebăm – ajutăm. Mai întâi, observăm. Este copilul în siguranță? Înțelege ce are de făcut? Încearcă să găsească o soluție? Apoi, așteptăm. Uneori copilul nu are nevoie imediat de ajutor, ci de câteva secunde în plus pentru a încerca altfel. Dacă dificultatea continuă, putem întreba: „Mai vrei să încerci?”, „Vrei să îți arăt?”, „Unde ai nevoie de ajutor?”. În loc să preluăm imediat sarcina, îl ajutăm să găsească o cale de a continua. Dacă nu poate deschide o cutie, putem arăta locul în care trebuie apăsat. Dacă îi este dificil să construiască ceva, putem demonstra un pas. Pentru unii copii sunt utile explicațiile verbale, pentru alții – demonstrația, imaginile, marcajele vizuale, adaptarea obiectului sau ghidarea fizică. Important este ca intervenția adultului să îl ajute pe copil să rămână implicat în activitate.
Când apare „Nu pot!”
Nereușita nu aduce doar o problemă de rezolvat, ci și o emoție de gestionat. „Nu pot!”, spune copilul și împinge obiectul. În loc de „Ba poți, mai încearcă!”, putem răspunde: „Văd că este greu. Vrei o pauză sau vrei să te ajut?”. Dacă este pregătit să continue: „Hai să vedem ce putem încerca altfel.” Astfel, copilul învață treptat că, atunci când ceva este dificil, are mai multe posibilități: poate încerca din nou, poate schimba modul în care face lucrul respectiv, poate cere ajutor, poate lua o pauză sau poate reveni mai târziu. Aceasta este o parte importantă a toleranței la frustrare: nu să nu se supere niciodată, ci să învețe, treptat și cu sprijin, ce poate face atunci când lucrurile nu ies așa cum și-ar dori.
Uneori problema este timpul
Copilului îi pot trebui cinci minute pentru ceva ce adultul face în treizeci de secunde. Nu vom putea aștepta de fiecare dată. Putem însă crea intenționat momente în care timpul să nu fie o presiune. Dacă dimineața este prea multă grabă pentru a exersa o anumită deprindere, putem reveni la ea seara sau în weekend. Iar atunci când trebuie să intervenim, putem explica: „Acum te ajut pentru că ne grăbim. Mai târziu poți încerca din nou.”
Și cuvintele adultului contează. Formulări precum „Nu poți”, „Nu știi”, „E prea greu pentru tine”, „Lasă că fac eu” pot opri încercarea înainte ca aceasta să înceapă. Le putem înlocui cu întrebări și încurajări care lasă loc pentru acțiune: „Mai vrei să încerci o dată?” „Ce ai putea face altfel?” „Vrei un indiciu?” „Ai nevoie de ajutor?” „Ce te-ar ajuta să continui?” Uneori rezultatul nu va fi perfect. Apa se va vărsa. Biscuitul se va rupe. Desenul nu va arăta așa cum și l-a imaginat. Activitatea va dura mai mult. Dar, dincolo de rezultatul imediat, copilul poate învăța ceva important: „Dacă nu mi-a reușit din prima, pot încerca din nou, pot schimba ceva sau pot cere ajutor.”
Iar data viitoare când suntem gata să spunem „Lasă, fac eu”, putem încerca mai întâi o întrebare: „Ce te-ar ajuta să mai încerci?” Pentru că obiectivul nu este ca un copil să nu greșească. Este să dobândească, în ritmul și în modalitatea sa, experiența că poate încerca, poate trece printr-o nereușită, poate cere sprijin și poate merge mai departe.
Articol dezvoltat de Tatiana Lungu, directoare adjunctă al Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică și psihologă.
Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
