Articole

Se apropie începutul unui nou an școlar – un moment plin de emoții, întrebări, așteptări, atât pentru copii, cât și pentru părinți. Pentru unii este bucuria de a-și revedea colegii, pentru alții curiozitatea de a-și cunoaște noii prieteni, dar și profesorii. Însă, pentru părinții care au copii cu dizabilități, acest început vine cu și mai multe gânduri, griji și speranțe. Cum va fi primit copilul? Cum se va adapta? Va reuși să-și facă prieteni? Va fi oare înțeles și sprijinit? Integrarea într-un colectiv școlar poate fi un proces complicat, cu multe provocări, dar și cu multe oportunități de creștere și învățare. Cu răbdare, susținere și un parteneriat eficient între familie, cadre didactice și comunitate fiecare copil se poate dezvolta armonios.

Importanța unei rutine de dimineață pentru copilul cu dizabilități

Un sprijin important pentru a face față acestor provocări de la început de an școlar, îl reprezintă dezvoltarea unei rutine de dimineață bine stabilite. Pașii repetați – trezirea, îmbrăcatul, micul dejun – planificați cu răbdare și susținere, permit copilului să-și organizeze ziua în ritmul său propriu, oferindu-i autonomie și încredere. 

„O rutină dimineața le oferă copiilor predictibilitate și sentimentul de control într-o perioadă marcată de schimbări și nesiguranță, cum este începutul de an școlar. Rutina creată acționează ca un «cadru de sprijin» care permite copilului să rămână în contact cu sine și cu mediu într-un mod sigur și reglator”, explică psihologa Doina Chiosa. Potrivit acesteia, rutina reduce anxietatea, îmbunătățește adaptarea la medii noi și susține funcționarea executivă.

Psihologa explică faptul că o rutină eficientă de dimineață include elemente esențiale precum culcatul la ore fixe în fiecare seară, trezirea blândă, evitarea grabei și crearea unei conexiuni afective prin îmbrățișări sau cuvinte calde. De asemenea, este important ca pașii să fie clari și repetați zilnic. Implicarea copilului cu dizabilitate în activitățile de pregătire — cum ar fi alegerea hainelor sau aranjarea ghiozdanului – contribuie la dezvoltarea autonomiei și a sentimentului de competență. „Aceste elemente susțin autoreglarea și prezența conștientă, abilități esențiale în gestionarea emoțiilor”, afirmă specialista.

Semne ale anxietății de dimineață la copii și cum le recunoaștem

Potrivit psihologei, anxietatea de dimineață la copiii cu dizabilitate se poate manifesta prin semne diverse. Durerile de burtă sau de cap, lipsa poftei de mâncare, iritabilitatea, plânsul, agățarea de părinte sau refuzurile ferme „Nu vreau să merg!” sunt manifestări frecvente. În astfel de momente, este esențial ca părintele să rămână calm, să valideze emoțiile copilului – „Te înțeleg, e greu azi...” și să încurajeze exprimarea trăirilor, nu evitarea situației. „Încurajez trăirea emoțiilor fără a le respinge. Deseori, părinții, din grabă, nu validează trăirile copilului, care pentru el pot părea foarte dramatice, chiar dacă, pentru părinți, nu par a avea la fel de mult sens”, spune specialista.

Ce e de făcut când copilul refuză categoric să meargă la școală?

Doina Chiosa subliniază că, atunci când un copil refuză categoric să meargă la școală sau are o criză de plâns, primul pas esențial este ca părintele să-și regleze propriile emoții. Reacțiile bazate pe critică, amenințări sau graba de a rezolva situația pot intensifica anxietatea copilului. „E nevoie de o prezență calmă, ascultare empatică – «Ce anume e greu azi?». Mai ales în primii ani de viață, schimbările creează copiilor situații anxioase, iar părintele este «figura de suport» în momentele de criză, nu «controlorul»”, menționează aceasta. 

Conectarea afectivă este un pas esențial în gestionarea acestor momente tensionate. Potrivit psihologei, un gest simplu dimineața – cum ar fi o îmbrățișare sau un mesaj de sprijin precum „sunt aici cu tine” – are un efect de reglare asupra sistemului nervos și oferă copilului un „fundal de siguranță” pentru întreaga zi. Astfel de interacțiuni reduc nivelul hormonilor de stres și contribuie la formarea unui atașament sigur. „Contactul autentic este resursa principală care menține sănătatea relațională și emoțională atât la maturi, cât și la copii”, precizează ea .

Este important ca părintele să fie disponibil emoțional și să încerce să afle, cu răbdare, cauza refuzului. Dacă episoadele de opoziție sau plâns se repetă, este un semnal că la școală există un factor de stres – fie interacțiunile cu alți copii, fie atitudinea cadrului didactic. „Există o cauză mereu, chiar dacă nu pare evidentă”, afirmă specialista.

Obiceiuri de evitat și rutine care aduc echilibru

Psihologa Doina Chiosa recomandă părinților care au copii cu dizabilități câteva gesturi simple, dar esențiale, care îi pot ajuta să înceapă ziua cu calm, siguranță și încredere:

- Să se trezească cu suficient timp înainte, pentru a evita graba și tensiunea;
- Să ofere copilului conectare afectivă (prin atingere, privire, voce caldă);
- Să includă copilul în decizii simple – ceea ce crește sentimentul de control;
- Să normalizeze emoțiile („E firesc să simți emoții la început”);
- Să încheie plecarea cu o rutină constantă (ex.: o strângere de mână, o frază specială)

Psihologa atrage atenția că diminețile pot deveni rapid o sursă de stres pentru un copil cu dizabilitate dacă părintele recurge la comportamente precum critica – „Ești mereu lent”, etichetarea – „Ești leneș”, comparațiile cu alți copii sau graba în exces. De asemenea, schimbările bruște în rutină sau prezența emoțiilor negative neexprimate – cum sunt nervozitatea sau grijile adultului – pot fi „preluate” instinctiv de copil și pot amplifica starea de anxietate. „Este important de specificat că și părinții pot trăi multe momente de stres în această perioadă. De aceea, este necesar să-și creeze și ei o rutină, care să le ofere senzația că vor reuși tot ce și-au propus. Rutina poate părea plictisitoare, dar este exact ceea ce contribuie la diminuarea surselor de stres și susține dezvoltarea autonomiei copiilor cu dizabilități”, conchide specialista.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Dintotdeauna părinții au fost cei care au îmbinat voluntar sau involuntar mai multe roluri pentru copiii lor. n cazul copiilor cu dizabilități, aceste roluri apar mai des nu din alegere, ci din contextul unui sistem care încă nu răspunde suficient tuturor nevoilor. Într-un sistem care încă nu reușește să răspundă suficient nevoilor copiilor cu dizabilități, părinții preiau diverse roluri.

În pragul unui nou an școlar, apar și provocări inevitabile: adaptarea la un colectiv nou, învățarea unei noi rutine, gestionarea emoțiilor și a schimbărilor, și multe altele. Pentru mulți părinți, începutul școlii nu este doar despre achiziția rechizitelor, ci și despre negocieri, planuri individualizate, căutarea informațiilor și găsirea resurselor potrivite.

Astfel, din dorința de a oferi copilului șanse egale, mulți părinți ajung să lupte pentru drepturile lui, să învețe tehnici terapeutice sau educaționale și să organizeze fiecare detaliu. Toate acestea vin din iubire, dar și cu un cost emoțional greu: oboseală, presiune, epuizare.

Tocmai de aceea, în această mare de responsabilități, este important să înțelegem că este necesar și chiar sănătos să învățăm să cerem ajutor. Să încurajăm autonomia copilului, pentru ca el să capete încredere în propriile puteri. Să normalizăm vulnerabilitatea și să nu ne temem să spunem sincer „Am nevoie de susținere”.

Aceste lucruri sunt importante în primul rând pentru că echilibrul emoțional al unui părinte influențează profund calitatea relației cu copilul. A cere ajutor și sprijin nu este o dovadă de slăbiciune, ci de grijă – atât pentru tine/voi în calitate de părinți, cât și pentru copil.

Abilitare.md continuă să rămână pentru părinți și îngrijitori o resursă informațională și de sprijin, unde fiecare este auzit, înțeles și încurajat să ceară ajutor atunci când are nevoie. 

În această perioadă, am lansat campania „Pregătiți de școală, împreună”, cu resurse utile și practice, menite să transforme începutul de an școlar într-un moment de sprijin – pentru părinți, profesori și copii deopotrivă.
 

240 de milioane din copiii din întreaga lume trăiesc cu o formă de dizabilitate. Mulți dintre ei se confruntă cu prejudecăți și marginalizare, iar probleme lor rămân deseori nespuse și neobservate de cei din jur. Copiii și adolescenții cu nevoi speciale prezintă un risc de până la patru ori mai mare de a suferi de violență fizică și sexuală. Iar în cadrul fenomenului de bullying, copiii și adolescenții cu nevoi speciale au de trei ori mai multe șanse de a fi hărțuiți, în comparație cu alți colegi. În plus, femeile și fetele cu dizabilități se confruntă cu o discriminare dublă, ceea ce le expune la un risc mai mare de violență în bază de gen, abuz sexual, neglijare, maltratare și exploatare.

Am discutat cu părinții copiilor cu dizabilități, dar și cu psihologul Sergiu Toma, pentru descoperi efectele violenței asupra copiilor cu nevoi speciale, dar și care sunt soluțiile pentru a preveni acest fenomen. 

„Dașa se poate apăra, dar pentru mine frica încă persistă”

Aurica Atonov a adus-o pe lume pe Daria în 1986, la 21 de ani, când despre sindromul Down se vorbea și se cunoștea puțin. Când Daria a mai crescut, Aurica a dus-o la grădiniță. Însă ceilalți părinți au fost împotrivă ca Daria să fie alături de copiii lor. Astfel, Aurica a decis să-și educe fiica acasă. 

„Odată, când Dașa avea șase anișori, a mers la terenul de joacă, iar eu eram alături și o supravegheam. Într-un moment am observat că copiii aruncă cu pietre în ea. A început să arunce o fetiță, iar alții s-au alăturat”, povestește femeia. Chiar dacă a mers la părinții fetei și a încercat să discute despre comportamentul ei, aceștia nu s-au arătat alarmați. „Mi-au spus că astfel de copii trebuie ținuți în casă, nu au ce căuta afară”, își amintește femeia. 

Aurica adaugă că violența și bullying-ul persistă nu doar asupra copiilor și adolescenților cu nevoi speciale, însă aceștia par să fie o „țintă” mai ușoară. 

„Ea acum are 38 de ani, dar noi continuăm să mergem pe stradă de mână. Mă tem că cineva se va uita urât la ea sau îi va spune ceva urât. Acum nu mai este copil și se poate apăra, dar pentru mine frica încă persistă”, mărturisește femeia. 
 
Din păcate maturii și copiii cu sindromul Down se confruntă cu hărțuirea, în special verbală și în zile de azi. „Cu ceva timp în urmă mergeam în troleibuz cu Daria și alți doi copii cu sindromul Down și părinții lor, iar câțiva tineri, de 16-17 ani, au început să râdă de ei, să zică cuvinte jignitoare. Dașa a scos telefonul și a început să-i filmeze, iar ei au început să râdă mai tare”, povestește femeia. Atunci Dașa a izbucnit în plâns, iar mama ei a trebuit să-i explice că nu este vina ei, de vină este lipsa de educație și înțelegere a tinerilor. 

Aurica spune că, chiar dacă a încercat să explice tinerilor din troleibuz că nu se comportă adecvat, înțelege că asta nu este suficient pentru a schimba ceva. „Mai eficient ar fi dacă copiii și tinerii ar fi implicați în activități alături de persoane cu nevoie speciale, pentru a înțelege că sunt la fel ca ei, să învețe să fie mai empatici.”

Părinții copiilor și maturilor cu sindromul Down încearcă să fie mereu alături de ei, pentru că aceștia nu dispun de suficiente mecanisme pentru a se proteja sau reproșa atunci când sunt hărțuiți.  

„Atunci când mergem pe drum și cineva se uită insistent la Dașa și ea întreabă de ce, eu îi spun că ea este vedetă, iar oamenii o cunosc pentru că au văzut-o la TV. Iar dacă cineva o supără, îi spun că el nu înțelege nimic, nu e vina ta, asta nu ar trebui să te întristeze", explică Aurica. 

„Îmi spuneau că Bogdan nu este «cum trebuie» și chiar îl numeau debil”

Bogdan are 13 ani și este primul copil al Xeniei Telechi și al soțului ei. Cuplul mai are doi copii, Maria-Elena de 11 ani și Ana-Ioana de doi ani. Locuiesc în satul Peresecina, Orhei. La început Bogdan părea un copil sănătos, însă, pe măsură ce creștea, familia a început să-și pună semne de întrebare. Când băiatul avea doi ani și jumătate, după multe vizite la doctori și diagnoze neconfirmate, medicii s-au oprit la autism. 

Încă de la grădiniță Bogdan s-a confruntat cu violența verbală și inacceptare. „Era deseori neglijat de educatori, lăsat să stea singur într-un colț. Eucatorii ne spuneau că Bogdan nu este un copil cum trebuie și chiar îl numeau debil”, povestește Xenia. 

Femeia recunoaște că atunci era tânără, nu știa prea multe despre diagnoza fiului ei sau cum să reacționeze în astfel de situații. A ajuns să se certe cu educatoarele, iar cuvintele urâte au curs și asupra copilului, dar și asupra ei.

„Nu doar educatoarele nu îl acceptau pe Bogdan, ci și ceilalți copii din grupă. Copiii spuneau: dați-vă într-o parte, nu vă jucați cu Bogdan, el nu este ca noi”, povestește Xenia. Nici educatorii, nici instituția nu erau pregătiți să lucreze corect cu Bogdan. De cele mai multe ori el era pur și simplu lăsat într-o parte, singur. Atunci când era mic, Bogdan nu înțelegea ce se întâmplă în jurul său, nu înțelegea că colegii și educatorii nu îl acceptă. 

„Nu știu cum este la oraș, dar la sat copiii sunt etichetați. Totul începe de la grădiniță, dacă copilul este etichetat la grădiniță, merge cu aceeași etichetă și la școală”, afirmă Xenia. 

Totuși, când Bogdan a mers în clasele primare, alături de un asistent personal, adică sora Xeniei, lucrurile păreau să se fi îmbunătățit. „Profesoara pe care o aveam în clasele primare le spunea mereu colegilor că Bogdan este un copil mai deosebit, dar este un copil ca și ceilalți”, povestește Xenia. Însă, începând cu clasa V-a lucrurile s-au schimbat, colegii au început să-l ocolească pe Bogdan, uneori râd de el sau îl arată cu degetul. Chiar dacă vârsta biologică a lui Bogdan este de 13 ani, mintal el este la nivelul unui copil 2-4 ani. „Atunci când se întâmpla ca cineva să-l bruscheze, el izbucnește în lacrimi și vine la mine să mă cuprindă, spunând mama”, povestește Xenia. 

Se întâmplă ca și în stradă Bogdan să fie bruscat de trecători. Iar unii dintre vecini i-au spus Xeniei că ar trebui să-l țină pe fiul ei închis în casă. „În aceste momente am un sentiment de vină, că nu am putut să fac mai multe pentru copilul meu. Simt că suntem singuri, iar cei din jur sunt ostili față de copilul meu și familia noastră”, mărturisește Xenia. 

Cum prevenim violența și bullying-ul asupra copiilor cu nevoi speciale 

Psihologul Sergiu Toma spune că violența și hărțuirea împotriva copiilor și adolescenților cu dizabilități poate fi explicată prin lipsa experienței de conviețuire alături de ei. „Drept rezultat, ceilalți copiii tind să se comporte cum știu sau cum le vine. Este mai complicat pentru ei, pentru că de multe ori comportamentul copiilor cu nevoi speciale nu este clar pentru ei.” Psihologul adaugă că în această situație, pentru copii este firesc să se retragă, să nu interacționeze, pentru că nu știu cum să o facă. 

Sergiu Toma spune că, de cele mai multe ori, copiii cu dizabilități sunt crescuți într-un mediu protectiv, iar atunci când ies în afara acestuia, unde nu au parte de aceeași protecție din partea celor din jur, șocul este și mai mare, iar copiii pot fi mai vulnerabili din cauza dizabilității. 

Reziliența sau rezistența la factorii de stres din jur se formează din primii ani de viață ai copiilor și este un proces treptat. „Indiferent dacă vorbim despre un copil cu nevoi speciale, sau nu, rolul părinților este să-i explice că în lume există, simplu vorbind, și oameni buni, și oameni răi. Astfel, el trebuie să fie pregătit că cineva poate să nu-l accepte sau să se comporte urât cu el”, afirmă psihologul. 

Iată și câteva sugestii de la Sergiu Toma pentru părinți.

Cum îmi ajut copilul să reacționeze la hărțuire:

• Explicați copilului că unele persoane pe care le va întâlni sau va interacționa pot manifesta un comportament ostil sau violent față de el, iar motivul nu este dizabilitatea sa, ci lipsa de înțelegere și empatie a persoanei. 
• Analizați cu copilul diverse situații în care poate fi hărțuit, atunci când nu veți fi alături: la școală, la terenul de joacă, în stradă. 
• Explicați copilului că este normal să-i fie frică sau să plângă. 
• Învățați copilul că trebuie să ceară ajutor atunci când nu face față.
• Spune-ți copilului la cine poate apela în diverse situații: la unul din părinți, frați sau rude, profesori, etc. 
• Violența în mediul școlar

Desigur, nu doar părinții copiilor cu dizabilități trebuie să ducă povara creării unei societăți mai tolerante. Sergiu Toma spune că prezența în clasă și în școală a unui copil cu nevoi speciale este un factor de risc de apariție a bullying-ului. Rolul cadrelor didactice este să pregătească terenul, să explice elevilor că orice manifestare violentă nu va fi tolerată. Profesorii trebuie să ajute copiii să creeze un mediu în care există respect reciproc și în care elevii știu că pot apela la cadrele didactice atunci când cineva se comportă urât sau există situații neclare pentru ei. Astfel, se construiește cultura de conviețuire în comun. 

„Trebuie să înțelegem că prevenirea comportamentelor violente nu înseamnă să faci ca ele să nu apară niciodată. Dar înseamnă să creezi un mediu în care există alte modalități prin care copiii și adolescenții pot să se afirme, să soluționeze o problemă, să-și exprime nemulțumirea, fără a apela la vreo formă de violență”.  

Cum școala poate preveni violența? Recomandările psihologului:

• Supravegherea spațiilor unde pot apărea comportamente violente: terenurile de joacă, culoarele unde elevii petrec pauzele, spațiile după școală, clasele atunci când nici un matur nu este prezent. 
• Profesorul trebuie să-și exprime foarte ferm atitudinea negativă față de orice formă de bullying și să nu manifeste astfel de comportamente față de elevi. 
• Instruirea cadrelor didactice, pentru a preveni comportamente inadecvate sau hărțuirea față de copiii cu nevoi speciale. 
• Copiii cu nevoi speciale și ceilalți copii trebuie să știe că pot avea încredere în cadrele didactice atunci când apare o neînțelegere, ei fiind prima instanță la care ar trebui să apeleze după ajutor. 

Psihologul Sergiu Toma spune că atunci când vorbim despre asistența copiilor care s-au confruntat cu diverse forme de bullying, indiferent dacă sunt cu nevoi speciale sau nu, e necesară o abordare multidirecțională. „Trebuie să lucrăm nu doar cu copilul care s-a confruntat cu bullying-ul, ci și cu părinții, copiii care au manifestat un astfel de comportament, profesorii și cu oricine altcineva care a fost implicat. Astfel, putem înțelege mai bine situația și găsi soluții.” 

Date de contact pentru servicii de suport gratuit și confidențial:
Telefonul de Încredere pentru femei și fete 0 8008 8008
Telefonul Copilului 116 111
Serviciul de asistență telefonică gratuită pentru persoanele cu dizabilități 080010808

Aceste produse sunt realizate în cadrul unei campanii organizate de UNICEF Moldova în parteneriat cu A.O Prietena Mea: „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi”, care are scopul de a schimba atitudini și a îmbunătăți oportunitățile pe care le au copiii și adolescenții cu dizabilități, dar și părinții sau îngrijitorii acestora.

Școala este locul unde fiecare copil ar trebuie să se simtă apartenență, dar și siguranță. Din păcate, aceste lucruri nu sunt mereu simțite de către copiii cu dizabilități. Motive pot fi diferite, dar cel mai des întâlnit este prejudecata. 

De aceea, este foarte important să cultivăm în copiii noștri empatia și atitudinea pozitivă față de oameni, în general. 

Când sunt mici, copiii nu au discernământul să înțeleagă ce înseamnă o dizabilitate. Ei observă diferențe și încearcă să și le explice prin ceea ce văd. Din acest motiv, rolul nostru, ca părinți și adulți, e să le explicăm că diversitatea este parte din acest univers și că fiecare copil merită respect și prietenie. 

Discuțiile deschise, exemplele pozitive și modul în care vorbim despre ceilalți influențează direct comportamentul copiilor noștri. 

Iată 5 moduri simple prin care poți să-ți încurajezi copilul să fie empatic și prietenos atunci când în clasa lui învață un coleg sau o colegă cu dizabilitate:

    1    Vorbește despre diferențe ca despre ceva firesc. Spune-i copilului tău că unii copii merg, vorbesc sau învață diferit, dar asta nu îi face mai puțin valoroși. 
    2    Normalizează întrebările și curiozitatea. Dacă copilul are întrebări despre colegul sau colega lui cu dizabilitate, răspunde-i pe înțelesul lui și încurajează să vadă diversitatea ca pe ceva normal.
    3    Încurajează copilul să fie prietenos, nu protector. Copiii cu dizabilități nu au nevoie de milă, ci de prietenie. Încurajează gesturile obișnuite: să se joace împreună, să-l invite în activități, să îi arate că este binevenit(ă).
    4    Explică-i cum poate ajuta, (doar) dacă i se cere. Explică-i că înainte de a ajuta, trebuie să întrebe: „Vrei să te ajut?”
    5    Fii exemplu prin ceea ce spui și faci. Copiii învață din atitudinile și deprinderile noastre. Evită glumele pe care copiii nu le pot înțelege și arată că diversitatea este ceva valoros.

Școala poate deveni un loc dur dacă, dacă nu cultivăm în copiii noștri respectul și empatia. Așadar, să-i încurajăm să vadă dizabilitatea ca pe o abilitate. 

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena Mea” cu sprijinul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

O relație deschisă și constructivă între părinți și școală joacă un rol esențial în dezvoltarea educațională a fiecărui elev, în special a celor cu cerințe educaționale speciale. Atunci când familia și profesorii colaborează constant, se creează un cadru educativ stabil, care asigură continuitatea între ceea ce se învață la școală și ceea ce este sprijinit acasă. „Părinții pot consolida acasă strategiile și obiectivele stabilite în școală prin Planul Educațional Individualizat, iar profesorii pot utiliza informațiile despre interesele și abilitățile copilului în mediul familial pentru a-i adapta mai bine procesul de învățare”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

De ce este importantă comunicarea părinți-școală și ce greșeli trebuie evitate?

Informațiile pe care părinții le oferă despre punctele forte, interesele și nevoile copilului permit cadrelor didactice să personalizeze curriculumul și să aplice metode adaptate, contribuind astfel la atingerea potențialului maxim al elevului. „Când părinții și cadrele didactice comunică deschis, se creează o cultură a încrederii și respectului, care contribuie la prevenirea discriminării și izolării elevilor cu cerințe educaționale speciale. Această abordare sprijină, totodată, formarea unei atitudini pozitive a tuturor elevilor față de diversitate”, menționează Centrul Republican. 

Uneori, există situații în care relația dintre părinți și școală este afectată de abordări greșite. Centrul Republican atrage atenția că refuzul de a accepta diagnosticul copilului, din teamă sau neîncredere, poate bloca accesul la sprijinul necesar. Alte greșeli frecvente includ lipsa de comunicare cu școala, furnizarea de informații incomplete sau chiar delegarea completă a responsabilității către profesori. „Părinții pot avea o atitudine negativă sau defensivă, considerând că școala îi blochează în loc să-i ajute, manifestând nemulțumiri neconstructive și acuzații, fără a căuta soluții comune. Toate aceste greșeli pot duce la un mediu de învățare ineficient și la dificultăți de adaptare pentru copil”, subliniază Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Potrivit acestuia, responsabilitatea educației aparține ambelor părți. În loc ca sarcina să revină exclusiv părinților sau profesorilor, colaborarea oferă un cadru echilibrat în care fiecare contribuie activ la dezvoltarea și succesul copilului.

Când comunicarea devine deficitară și ce soluții sunt

Când părinții și profesorii nu comunică eficient, copilul cu cerințe educaționale speciale are cel mai mult de suferit. „Poate simți tensiunea dintre părinți și profesor. El se poate simți prins la mijloc, temându-se că trebuie să ia o parte sau că este cauza conflictului. Acest stres emoțional poate duce la manifestări comportamentale negative, la o scădere a stimei de sine și la o aversiune față de școală”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. De asemenea, o comunicare slabă între părinți și profesori întârzie depistarea problemelor sau a noilor nevoi ale copilului. Profesorul nu află ce se întâmplă acasă, iar părintele nu înțelege dificultățile din clasă. Astfel, sprijinul necesar întârzie, iar dezvoltarea copilului are de suferit.

Pentru a evita tensiunile, părinții sunt încurajați să abordeze discuțiile cu profesorii într-un mod constructiv, punând accentul pe parteneriat, nu pe acuzații. „În loc să spună «Copilul meu nu învață nimic la școală», pot întreba: «Cum putem lucra împreună pentru a-l ajuta pe copilul nostru să progreseze la această materie?». Această abordare transformă problema într-un obiectiv comun, implicându-l pe profesor în procesul de soluționare. De asemenea, este important să folosească un limbaj al colaborării, utilizând formulări de genul: «Ce putem face împreună?» sau «Aș dori să înțeleg mai bine cum putem sprijini obiectivele din Planul Educațional Individualizat al copilului meu.»”, explică Centrul Republican. Părinții pot evidenția abilitățile copilului, apreciind eforturile profesorului și progresele, chiar și cele mici. De asemenea, este important să ofere informații utile despre starea și preferințele copilului, pentru a sprijini elaborarea unui Plan Educațional Individualizat eficient.

Cum pot profesorii încuraja deschiderea și implicarea părinților?

Pentru ca elevii cu cerințe educaționale speciale să aibă succes, profesorii trebuie să implice părinții ca parteneri egali în procesul educațional și să comunice cu ei clar și simplu, evitând termeni complicați și explicând bine obiectivele și metodele folosite. „Este recomandat să se stabilească o rutină de comunicare, fie prin mesaje scrise, apeluri telefonice sau întâlniri periodice, pentru a ține părinții la curent cu progresele și provocările copilului”, accentuează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Părinții pot oferi feedback despre cum aplică copilul, acasă sau în viața de zi cu zi, ceea ce învață la școală. De asemenea, aceștia pot fi implicați direct în procesul educațional prin activități concrete, cum ar fi exersarea unor abilități acasă sau participarea la activități de voluntariat la școală. „Aceasta le oferă un sentiment de control și implicare directă. Pe parcursul anilor de școală, profesorii trebuie să asigure o tranziție lină a implicării părinților: de la rolul direct de sprijin în teme la clasele mici, la un rol de partener în luarea deciziilor și în orientarea profesională la clasele mari”, explică Centrul Republican. Potrivit acestuia, profesorii ar trebui să asculte activ și să trateze cu seriozitate orice sugestie sau reclamație, asigurându-se că părinții nu se tem de consecințe negative.

Cum să reacționeze părinții când copilul povestește despre o situație neplăcută cu profesorul?

Când un copil cu cerințe educaționale speciale povestește o experiență neplăcută cu un profesor, părinții ar trebui să reacționeze calm și cu empatie. Este important să evite reacțiile impulsive, pentru a proteja bunăstarea emoțională a copilului. „Părintele trebuie să asculte povestea copilului fără a-l întrerupe, oferindu-i spațiul necesar pentru a se exprima complet. Este esențial să se valideze sentimentele copilului, folosind fraze precum «Îți înțeleg supărarea, sună foarte neplăcut ce s-a întâmplat» sau «E normal să te simți trist/supărat din cauza asta». Validarea emoțiilor nu înseamnă a fi de acord cu acuzația, ci pur și simplu a recunoaște și a respecta sentimentele copilului”, menționează Centrul Republican. Totodată, este important să se țină cont de particularitățile cerințelor educaționale speciale ale copilului, care pot influența percepția asupra evenimentelor, și să se pună întrebări deschise pentru a înțelege mai bine contextul.

După clarificarea situației, părintele ar trebui să contacteze profesorul într-un mod respectuos, evitând acuzațiile directe și exprimând dorința de colaborare. Dacă problema nu poate fi rezolvată cu profesorul, părintele se poate adresa echipei Planului Educațional Individualizat sau Comisiei Multidisciplinară Intrașcolară sau, dacă este necesar, conducerii școlii. 

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Educația trebuie să țină cont de nevoile fiecărui copil. În acest sens, școala incluzivă devine o necesitate, un model care oferă șanse egale și sprijin tuturor elevilor. Prin adaptarea curriculumului, a metodelor de predare și a mediului de învățare, această abordare răspunde diversității din clasă, oferind sprijin personalizat, indiferent de abilități. „Incluziunea este un proces continuu de îmbunătățire, care necesită un parteneriat solid între autorități, școli, profesori, părinți și comunitate pentru a crea un sistem educațional echitabil și eficient pentru toți”, menționează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP).

Ce este o școală incluzivă?

O școală incluzivă reprezintă un mediu educațional adaptat pentru a răspunde nevoilor diverse ale tuturor elevilor, promovând egalitatea, respectul și participarea activă în procesul de învățare. Potrivit Centrului Republican, o instituție de învățământ poate fi considerată incluzivă, dacă îndeplinește următoarele criterii:
    •    o școală incluzivă adaptează mediul, curriculum-ul și metodele de predare pentru a se  potrivi fiecărui copil. Aceasta presupune un mediu de învățare flexibil, unde fiecare elev primește suportul necesar pentru a-și atinge potențialul, prin strategii didactice diferențiate și materiale personalizate. 
    •    școala privește diversitatea elevilor (dizabilități, origine etnică, mediu socio-economic sau  cultural) ca pe o sursă de îmbogățire. Prin această abordare, se promovează respectul reciproc și înțelegerea, contribuind la formarea unei societăți mai tolerante și mai unite. 
    •    pentru a asigura succesul fiecărui elev, școala furnizează resurse și sprijin specializat,  personalizat nevoilor fiecărui copil. Acesta poate include colaborarea cu cadre didactice de sprijin, utilizarea de tehnologii asistive sau elaborarea de Planuri Educaționale Individualizate. 
    •    fiecare elev simte că aparține comunității școlare și că este valorizat. Prin promovarea unui mediu sigur și protector, toți copiii sunt încurajați să participe activ la activitățile școlare și extrașcolare. 
    •    o școală incluzivă este fundamentată pe principiul respectării drepturilor fiecărui copil la educație de calitate. Accentul este pus pe echitate și pe asigurarea de șanse egale pentru toți elevii.

Adaptările în educație: ce înseamnă?

În sistemul educațional din Republica Moldova, adaptările reprezintă schimbări aduse procesului de predare pentru a sprijini elevii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv pe cei cu dizabilități. Scopul este ca fiecare copil să fie inclus în activitățile școlare și să își poată valorifica potențialul. Centrul Republican menționează că individualizarea procesului educațional se realizează prin două tipuri de curriculum adaptat la nevoile elevilor. În cazul Curriculumului general cu adaptări (CGA), elevul urmează programa școlară standard, însă beneficiază de metode de predare, învățare și evaluare personalizate, care țin cont de potențialul său. Atunci când elevul nu poate atinge obiectivele prevăzute în curriculumul general, se aplică Curriculumul modificat (CM) – o formă de individualizare ce presupune ajustarea conținuturilor și a obiectivelor educaționale, astfel încât procesul de învățare să corespundă nivelului său de dezvoltare, cu accent pe pregătirea pentru viață. „Adaptările se clasifică în trei categorii principale: adaptări psihopedagogice (modificări în metodele de predare-învățare), adaptări în materie de evaluare (schimbări în procedurile de evaluare) și adaptări ambientale (modificări ale mediului fizic din școală sau clasă pentru a asigura accesibilitatea și un cadru propice învățării)”, precizează Centrul Republican.

Cadrele didactice beneficiază de formări continue și complementare care le dezvoltă abilitățile de predare diferențiată. De asemenea, viitorii profesori urmează un modul obligatoriu de educație incluzivă, iar ulterior pot participa la stagii, seminare și activități de autoinstruire pentru a-și perfecționa competențele. Totodată, în școli pot activa și cadre didactice de sprijin, specializate în asistarea elevilor cu dizabilitate contribuind la integrarea și progresul acestora. „Atribuțiile principale ale unui cadru didactic de sprijin prevede participarea la elaborarea și realizarea Planului Educațional Individualizat și la monitorizarea progresului elevului. De asemenea, cadrul didactic de sprijin asistă elevul la lecții și în afara lor, realizează activități de asistență educațională și colaborează cu ceilalți profesori, specialiști și părinți” precizează Centrul Republican.

Provocări în implementarea educației incluzive

Aplicarea adaptărilor în sistemul educațional se confruntă cu mai multe provocări:

    •    Provocări atitudinale. Mulți profesori nu se simt pregătiți să lucreze cu elevi cu cerințe educaționale speciale, ceea ce generează frustrare și descurajare. „Părinții elevilor cu cerințe educaționale speciale evită uneori evaluările, de teama ca propriii copii să nu fie etichetați. La rândul lor, unii elevi refuză să participe la activitățile de sprijin, temându-se că vor fi „tachinați” de colegi. Totodată, persistă percepția că prezența copiilor cu dizabilități mintale ar perturba orele sau ar afecta negativ calitatea educației pentru ceilalți elevi”, menționează Centrul Republican.
    •    Provocări legate de resurse. Lipsa personalului specializat – cadre de sprijin, psihologi și logopezi – este resimțită mai ales în mediul rural. Fondurile alocate sunt considerate insuficiente pentru a acoperi salariile personalului de sprijin, precum și pentru materialele didactice și echipamentele necesare. În unele cazuri, funcțiile se cumulează, iar sprijinul oferit elevilor devine superficial și ineficient.
    •    Provocări curriculare și metodologice. Profesorii resimt presiunea de a parcurge programa standard, ceea ce le lasă puțin timp pentru adaptări individuale și pentru a lucra cu elevii cu cerințe speciale. De asemenea, cadrele didactice întâmpină dificultăți în elaborarea testelor și a criteriilor de evaluare personalizate și simt nevoia unui sprijin metodologic mai clar. Iar lipsa rezultatelor imediate din partea elevilor contribuie la demotivare și epuizare profesională.
Facilități pentru elevi cu cerințe educaționale speciale

Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, copiii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de o serie de facilități menite să le asigure o educație incluzivă și echitabilă. Acestea vizează atât sprijinul continuu în procesul de învățământ, cât și adaptări specifice pentru evaluarea finală și certificare. Elevii care urmează curriculum-ul general pot primi „timp suplimentar (60 de minute pentru lucrările scrise, 120 de minute pentru proba la limba străină, în special pentru elevii cu deficiențe neuro-motorii sau vizuale grave), adaptări de mediu (acces arhitectural, iluminare specială, separare de un grup mare), asistență personală (un asistent individual care transcrie răspunsurile la dictare) și echipamente specializate (pentru deficiențe vizuale grave)”. Totodată, cei imobilizați la pat pot susține examenul la domiciliu. Elevii care studiază după curriculum modificat susțin probe individualizate, adaptate nevoilor lor, aprobate de comisii speciale și primesc aceleași facilități la examene.

Elevii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de sprijin continuu prin Planul Educațional Individualizat și serviciile oferite de Centrele de Resurse pentru Educația Incluzivă. Aceste centre, amenajate în școli și grădinițe, oferă asistență educațională și terapii specializate, coordonate de cadre didactice de sprijin.

Educația incluzivă sprijină dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor, nu doar a celor cu dizabilități. Prin interacțiunea cu elevi diferiți, aceștia învață respectul, empatia și colaborarea, devenind mai toleranți și mai deschiși. „Iar pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, incluziunea le oferă acces la educație, îi ajută să se simtă parte a comunității școlare și previne izolarea. Învățând alături de ceilalți copii, aceștia beneficiază de un mediu stimulativ care îi sprijină să își atingă potențialul, să obțină rezultate mai bune și să se pregătească pentru o viață independentă și o integrare mai ușoară pe piața muncii”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

În Republica Moldova, Codul Educației și Legea nr. 60/2012 recunosc explicit educația incluzivă ca parte a dreptului la educație. Acest lucru înseamnă că fiecare copil are șanse egale de a învăța în medii comune, adaptate nevoilor lor. 

Dar ce înseamnă exact acest lucru pentru părinți și copii?

Mai jos am sintetizat principalele drepturi prevăzute de legislație, așa încât fiecare părinte să cunoască cum poate solicita sprijinul necesar și asigura copilului acces echitabil la educație.

Drepturile copiilor:
–  să urmeze învățământ gratuit, organizat în instituții de învățământ general, în școli speciale sau, la nevoie, prin învățământ la domiciliu;
– să beneficieze de condiții adaptate (de mediu și de învățare), precum și servicii educaționale în funcție de nevoile sale;
– să aibă acces la mijloace de comunicare și formare adaptate, precum alfabetul Braille, limbajul mimico-gestual, forme alternative de scriere și comunicare, orientare și dezvoltarea aptitudinilor de mobilitate;
– să primească sprijin suplimentar (cadru didactic de sprijin, asistent personal), în caz că este necesar;
– să aibă un Plan Educațional Individualizat (PEI), în funcție de necesitățile sale;
– să beneficieze de manuale, alimentație, transport și asistență medicală, conform legii;
– să beneficieze de protecție și asistență socială și medicală.

Drepturile părinților:

– să aleagă instituția de învățământ pentru copilul lor;
– să participe la întocmirea programului de activitate al instituţiei de învățământ;
– să solicite respectarea drepturilor şi libertăţilor copilului în instituţia de învățământ;
– să primească informații despre conținutul învățământului și rezultatele evaluării;
– să participe în structurile consultative sau administrative ale instituției;
– să inițieze și să adere la asociații de părinți pentru sprijinirea școlii.

Dreptul la educație incluzivă nu ține doar de interpretarea legii, ci de modul în care părinții, profesorii și întreaga comunitate, transformă școala într-un mediu sănătos și prietenos, unde fiecare copil își poate realiza potențialul. 
 

Un adolescent îmbrăcat într-o geacă groasă, neagră, privește în jur curios. Așteaptă la stație troleibuzul numărul patru, care-l va duce de la antrenament până aproape de casă. Nu vine. Se întoarce și privește oamenii din jur, cufundați în telefoane. Se apropie de o femeie și îi zâmbește larg, iar drept răspuns primește o privire încruntată și un pas înapoi. Se apropie de un bărbat, care se uită la el suspicios, apoi îi întoarce spatele. Ernest comunică prin sunete guturale, iar asta îi face pe mulți să se îndepărteze de el. Când nimeni nu-i zâmbește, băiatul își caută cu privirea mama, care-l ajută să se simtă un copil acceptat, iubit și înțeles. Râde în hohote când aceasta îl strânge la piept și-i șoptește cuvinte de alint. 

Specialiștii în psihologie susțin că orice copil poate trece peste respingere cu ajutorul părinților, profesorilor și a celor care știu să-i explice că problema nu este în el. 

Hiperprotecția

Ernest are 15 ani și are sindromul Down. Este un tânăr activ și plin de viață. Lumea lui Ernest este „clădită” cu grijă de mama lui, Elena. Femeia face totul ca copilul să nu simtă greutatea privirilor care-l pironesc și nici să nu audă replicile tăioase. 

Aceasta e calea spre fericire pe care a ales-o Elena pentru copilul ei. L-a dus pe Ernest la o grădiniță pentru copii cu nevoi speciale, apoi la o școală tot „specială”. Evită terenurile de joacă, unde copiii se agățau de băiatul ei. Iar micile vacanțe le petrece în locurile unde este sigură că Ernest este acceptat și unde un zâmbet este o formă de salut oferită cu lejeritate de fiecare. 

Așa știe ea mai bine să reacționeze încă de la primele momente de la nașterea lui Ernest, când medicii i-au spus că ar trebui să-și ducă copilul la orfelinat, pentru că va fi mereu „un om legumă”. L-a protejat pe Ernest când i-au spus că le pare rău pentru ea, că băiatul e sănătos și va trăi mult. „Acele fraze m-au făcut mai puternică. Deși nu mă gândeam la asta atunci, acum înțeleg că Ernest este norocul vieții mele. Sunt persoane care încep să aibă o reacție negativă când îl văd, dar el te vede și îți zâmbește, încearcă să te îmbrățișeze. În ziua de azi ducem lipsă de bunătate, de zâmbete și îmbrățișări. Dar copilul acesta îți oferă anume asta. Oamenii care nu-i cunosc preferă să-i subaprecieze și să evite acești copii, care, de fapt, sunt ca niște ursuleți”, râde Elena. 

Stima de sine

Stima de sine, spune psihoterapeuta Ana Niculaeș, se dezvoltă în copilărie, în caz contrar, „orice vorbă umilitoare sau critică ne face să internalizăm ceea ce spun alții despre noi. Adică începem să credem că problema e mereu în noi, nu suntem suficient de buni, suntem greșiți”. De aceea, este nevoie de implicarea adulților, atât a părinților, cât și a profesorilor. Aceștia pot să-i ajute pe cei mici, în special, pe copiii cu nevoi speciale să înțeleagă că pot fi respinși fie când e vorba de un fenomen firesc de selecție (prin care trec toți copiii), fie ceva care nu are deloc treabă cu ei. „Iar cu astfel de abilități, copilul va fi mai puternic și în stare să înțeleagă că cel care are intenția să-l umilească sau rănească o face din cauza propriei nemulțumiri sau preconcepții. O persoană bine cu sine nu are să arate cu degetul spre celălalt sau nu o să-i spună lucruri dureroase. Societatea noastră, însă, duce lipsă de empatie, pentru că sunt mulți oameni care suferă și aleg să proiecteze supărarea lor pe ceilalți”, completează psihoterapeuta. 
  
De asemenea, specialista spune că fiecare dintre noi poate să-i facă pe copiii cu nevoi speciale să nu se simtă rușinați pentru vulnerabilitățile lor. „Ne ascundem privirile, pentru că ne simțim incomod pentru ei. Însă, în momentul acela copiii se simt respinși, iar acest sentiment li impregnează în minte și în timp se dezvoltă ideea - ceva nu e în regulă cu mine… Pentru a se dezvolta armonios, copiii au anumite nevoi, cum ar fi: să se simtă în siguranță, să se simtă autonomi, să poată face singuri ceea ce pot face singuri, să se poată exprima, dar și să înțeleagă care-i sunt limitele realiste impuse. Dacă toate aceste elemente ale puzzle-ului vor fi adunate, copilul se va simți în siguranță, indiferent dacă este sau nu un copil cu nevoi speciale”, subliniază specialista. 

Respingerea, trăită ca o suferință fizică

Copiii cu nevoi speciale trăiesc sentimentul de rușine de sine, pentru că sunt diferiți, iar gândul „sunt o persoană greșită” devine mai răsunător când societatea îi respinge sau blamează. „Cu toții avem nevoie de apreciere, acceptare, aprobare, conexiune și afecțiune. În caz contrar, ne simțim respinși. Iar respingerea este ca și o suferință fizică, de aceea doare atât de tare… În cazul copiilor cu nevoi speciale ei sunt respinși conștient sau inconștient”, subliniază Ana Niculaeș. 

Potrivit ei, rolul părinților, profesorilor sau a psihoterapeuților este să-i ajute pe acești copii să dezvolte încrederea în sine. „O metaforă ar fi povestea cu cei trei purceluși. Lupul joacă rolul factorului stresant și poate fi orice persoană care respinge copilul prin agresiune sau prin milă, iar sarcina noastră este să-l ajutăm să dezvolte, metaforic vorbind, o căsuță atât de puternică, încât nici lupul să nu o poată doborî”, explică psihoterapeuta. Ea subliniază că pe lângă asta oamenii cu care interacționează trebuie să fie conștienți de limitele copilului, dar să nu aleagă să facă totul în locul lui, ci să-i dezvolte anumite elemente de autonomie. 

„Vrem să fim acceptați și respectați” 
 
Ala Burlacu a fondant o asociație obștească pentru părinți și copii cu sindrom Down, după ce a aflat că fiica sa are același diagnostic. Ea spune că a ales să o ducă pe fiică la o grădiniță și școală obișnuită, ca să o obișnuiască cu realitățile vieții. La primele ședințe cu părinții le-a spus despre Marusica, fiica ei, le-a explicat ce înseamnă un copil cu sindrom Down, și „le-am spus că vrem doar să fim acceptați și respectați, atât. Vreau ca copilul meu să fie de rând cu toți ceilalți. Dacă merită să fie certată, să fie certată. Dacă merită să fie lăudată, să fie lăudată. Pentru că a fi cu dizabilitate nu înseamnă că totul ți se permite”, spune femeia. 

Dacă cineva o îmbrâncește, fiica vine și-i povestește, ca orice copil. Iar Ala încearcă să afle de la ce a pornit conflictul. „Le spun și părinților care vin la asociație să nu îi protejeze pe copii de orice factor extern. Noi, părinții, nu suntem veșnici, de aceea, trebuie să facem totul ca copilul să fie cât mai autonom”, completează femeia. Astfel, la șapte ani ai săi, Marusica învață în clasa I-a, alături de alți 39 de elevi. Comunică și are colegi care o ajută când nu se descurcă singură, iar dacă este respinsă, „se întoarce și-și vede de treburile ei, pentru că i-am explicat că nu toți trebuie să o accepte, dar asta nu trebuie să o rănească”, conchide Ala Burlacu.   

„Sunt aici să o sprijin”

Beatrice Arion are 15 ani și este diagnosticată cu sindromul Down. În clasa a V-a a trecut într-o școală din Chișinău pentru copiii cu deficiențe de vedere. „Am decis să o transferăm de la școala obișnuită în care învăța, din cauza unei profesoare care o respingea și insulta, iar Beatrice venea plângând acasă”, spune Tatiana, mama fetei. Femeia încearcă să fie alături de fiica ei când aceasta interacționează cu oameni necunoscuți sau care ar putea să o rănească emoțional. De aceea, femeia începe să danseze în colțul sălii unde Beatrice învață hip hop, când vede că ceilalți copii evită să interacționeze cu fiica. „Sunt aici să o sprijin, dar nu să-i reduc posibilitatea de a socializa ca orice alt copil”, explică mama lui Beatrice. 

Deși copiii cu nevoi speciale interacționează diferit cu lumea din afara casei, părinții sunt „filtrul”, care îi face să treacă peste privirile suspicioase ale oamenilor de la stația de troleibuze, să danseze când alții îi ignoră și explică nevoile copilului celor care-l întâlnesc. Părinții, profesorii și psihoterapeuții sunt adulții care construiesc temelia  liniștii și bucuriei unui copil. 

În lume trăiesc aproximativ 240 de milioane de copii cu dizabilități – adică 1 din 10 copii. La fel ca toți ceilalți, copiii cu necesități speciale au drepturi egale la educație și șansa de a-și atinge potențialul. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de o colaborare între familie și școală.

Prima întâlnire dintre părinți și profesori, înainte de anul școlar, nu este doar o formalitate, ci un moment foarte important unde se stabilesc pașii de lucru pentru ca adaptarea copilului la școală să fie cât mai ușoară. 

În acest context, am pregătit 8 întrebări pe care părinții le pot adresa la prima întâlnire cu învățătorul/învățătoarea. Aceste întrebări vă vor ajuta să întemeiați o colaborare sănătoasă cu cadrul didactic și să creați un mediu incluziv în care copilul să se simtă acceptat și sprijinit. 

    1    Ați mai avut elevi cu dizabilități în clasă? Ne-ar ajuta să înțelegem experiența dvs. cu educația incluzivă și ce abordări ați folosit.
    2    Există aspecte ale comportamentului sau dezvoltării copilului pe care doriți să le discutăm de la început?
    3    Cum intenționați să adaptați curriculumul și metodele de predare pentru a răspunde necesităților copilului nostru?
    4    Ne puteți descrie cum va arăta o zi obișnuită pentru copilul nostru, astfel încât să înțelegem rutina și activitățile din clasă?
    5    Cum putem susține și acasă obiectivele din planul educațional individualizat (PEI)?
    6    Cine altcineva va lucra cu copilul nostru? (logoped, cadrul didactic de sprijin)
    7    Cum va fi evaluat progresul școlar, ținând cont de nevoile lui speciale? 
    8    Care este cea mai bună modalitate de a vă contacta atunci când avem întrebări?

Nu vă fie teamă să adresați întrebări. E important să faceți acest lucru pentru ca nevoile copilului să fie înțelese, iar relația cu profesorul să fie una deschisă și bazată pe încredere.

Notă! Cadrul didactic de sprijin (CDS) este specialistul care acordă asistenţă psihopedagogică și educațională copiilor cu cerințe educaționale speciale. Scopul principal al unui CDS este sprijinirea integrării școlare a copiilor cu CES, prin elaborarea și aplicarea planurilor educaționale individualizate, adaptarea activităților și oferirea suportului necesar pentru depășirea dificultăților și dezvoltarea competențelor.