Articole

Autonomia copilului se construiește prin ocazii mici, repetate zi de zi. Să aleagă, să încerce, să greșească, să ceară ajutor și să participe la ceea ce se întâmplă în jurul lui sunt experiențe prin care copilul învață treptat să se descurce și să se implice activ în propria viață. Casa este unul dintre cele mai importante locuri în care autonomia poate fi construită, deoarece activitățile cotidiene oferă numeroase ocazii  de învățare și participare. 

Pentru copilul cu nevoi speciale, acest proces poate necesita mai mult timp, mai multe repetări și uneori, adaptări ale activităților sau ale mediului. 

Autonomia începe cu lucrurile mici

Nu trebuie să așteptăm ca un copil să fie mare pentru a-i oferi responsabilități. Acestea pot începe devreme și trebuie adaptate vârstei, capacității sale și posibilităților lui.

Pentru un copil mic, strângerea jucăriilor poate fi un prim pas: să  așeze cuburile într-o cutie, să ducă o jucărie la locul ei sau să  lase hainele murdare într-un coș. Pe măsură ce crește, sarcinile pot deveni mai complexe: să se îmbrace, să își aranjeze lucrurile, să pună masa sau să își pregătească o gustare simplă. Totodată și activitățile de igienă pot deveni ocazii de exersare a autonomiei: să se spele pe mâini, să își perieze dinții, să folosească prosopul sau să își pregătească obiectele necesare. 

Uneori copilul poate realiza singur doar o parte a unei activități, iar aceasta este deja o formă importantă de participare. Nu trebuie să ne concentrăm exclusiv pe rezultatul final. Dacă un copil încearcă să își pună singur haina, chiar dacă nu reușește perfect, inițiativa și efortul lui contează și trebuie susținute.

Când activitatea pare prea dificilă, o împărțim în pași 

Pentru adult, cerința „îmbracă-te” poate părea simplă. Pentru un copil care întâmpină dificultăți motorii, senzoriale, cognitive, de comunicare sau de organizare, aceasta poate fi o sarcină complexă. 

Putem împărți activitatea în pași mici: alegerea hainelor, orientarea corectă a acestora, găsirea gulerului, introducerea capului și a mâinilor, tragerea hainei și ulterior, închiderea nasturilor sau a fermoarului. Putem folosi imagini care arată succesiunea pașilor și indicații verbale simple. Pentru  copii, dezbrăcarea poate fi un pas mai ușor înainte de a învăța să se îmbrace singuri. Repetată în aceeași fel și în același context, activitatea devine treptat mai familiară. Același principiu poate fi folosit și pentru igienă. De exemplu, periajul dentar poate fi prezentat printr-o succesiune vizuală: ia periuța, pune pasta, periază dinții, clătește gura și pune obiectele la loc.

Adaptăm mediul, nu doar copilul

Nu întotdeauna copilul este cel care trebuie să se adapteze activității. Uneori activitatea sau mediul trebuie adaptate copilului. De exemplu, cerința „pune masa pentru patru persoane” presupune mai multe acțiuni și etape: să observe câte persoane vor lua masa, să estimeze câte farfurii și pahare sunt necesare, să știe unde se așază fiecare obiect și să organizeze ordinea potrivită.

Pentru un copil căruia îi este dificil să facă toate aceste lucruri, putem crea un suport vizual. Pe masă poate exista un model care indică locul farfuriei, al paharului și al lingurii. Copilul poate urma această „hartă” și poate aranja singur masa. Putem folosi și etichete cu imagini sau simboluri pe sertare, cutii și rafturi, haine, șosete, jucării sau materiale pentru școală. Poziționarea obiectelor la îndemâna copilului și păstrarea lor în locuri constante îl ajută să știe unde să le găsească și unde să le pună după utilizare. Pe măsură ce copilul învață, suportul vizual poate fi simplificat, iar sprijinul adultului poate fi redus.

Pregătirea unei gustări – o activitate, mai multe oportunități

Pregătirea unei gustări simple poate să îi oferă copilului ocazia să aleagă, să planifice, să coordoneze mișcările, să urmeze pașii și să organizeze și să strângă obiectele folosite.

Aceasta poate deveni o activitate prin care copilul își dezvoltă autonomia. Să presupunem că vrea să își pregătească o felie de pâine cu cașcaval. Activitatea presupune să ia farfuria, să găsească pâinea, să deschidă recipientul, să ia cașcavalul, să pună pe pâine și apoi să strângă lucrurile. Dacă deschiderea unui recipient este dificilă, putem alege unul mai ușor de folosit. Dacă utilizarea unei ustensile este dificilă, putem identifica o variantă mai accesibilă și sigură. Ingredientele pot fi așezate în ordinea în care vor fi folosite astfel încât copilul să poată anticipa pașii. Scopul nu este să facem  în locul lui, ci să creăm condițiile în care să poată participa cât mai independent.

Sprijinul se reduce treptat

Uneori, din dorința de a proteja copilul sau pentru că ne grăbim, facem noi activitatea Este firesc să se întâmple uneori. Atunci când preluăm constant ceea ce copilul ar putea învăța  îi oferim mai puține ocazii de a exersa. 

Rolul adultului nu este să retragă sprijinul brusc, ci să ofere atât sprijin cât este necesar. Uneori este suficientă o indicație verbală, alteori copilul are nevoie să vadă ce trebuie să facă, de un suport vizual sau de un obiect adaptat. 

Încercarea și greșeala fac parte din proces. Atunci când copilul întâmpină o dificultate, îi putem oferi câteva momente pentru a încerca o altă strategie sau pentru a cere ajutor. Autonomia nu înseamnă „să facă totul singur”. Înseamnă să poată face ceea ce îi este posibil, să ia decizii, să se implice în activitățile de zi cu zi și să știe când și cum să ceară sprijin. Lucrurile mici, repetate zilnic, construiesc treptat autonomia copilului și încrederea în propriile posibilități.

Articol dezvoltat de Caraman Cristina, magistru în psihologie clinică, kinoterapeut cu comportamente în terapie ocupațională.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Alegerile mici sunt primele ferestre prin care copilul începe să își facă auzită vocea. Uneori această voce nu se exprimă prin cuvinte. Poate fi o privire care rămâne câteva secunde în plus asupra unui obiect, o mână întinsă, un gest, un zâmbet sau un „nu” spus în felul propriu. 

Dimineața, mama scoate din dulap bluza albastră. Copilul o privește, apoi își îndreaptă insistent privirea spre cea verde. „Pe cea verde?”, întreabă mama. Copilul zâmbește. Pare un moment obișnuit, dar în el se întâmplă ceva important: copilul își exprimă o preferință, iar adultul o observă și îi dă valoare.

Capacitatea de a alege se dezvoltă prin experiențe repetate de alegere. Înaintea deciziilor importante de mai târziu sunt multe asemenea momente cotidiene în care copilul descoperă că poate avea preferințe, le poate comunica, iar ceilalți pot ține cont de ele. Pentru unii copii, alegerea se exprimă prin cuvinte. Pentru alții – prin privire, gest, atingerea unui obiect, expresia feței, vocalizare, fotografii, pictograme, semne sau un dispozitiv de comunicare. De aceea, primul pas pentru părinte este să descopere cum spune copilul „vreau”, „nu vreau”, „aceasta” sau „cealaltă”. Uneori, răspunsul există deja, doar că trebuie să învățăm să îl observăm.

Dacă un copil a avut puține ocazii să aleagă, putem începe cu două opțiuni clare și cunoscute. De exemplu: „Măr sau banană?”, „Creioane sau plastilină?”, „Poveste sau muzică?”. Opțiunile trebuie prezentate astfel încât copilul să le poată înțelege și diferenția. Apoi vine un pas care pare simplu, dar pentru adulți poate fi dificil: așteptăm răspunsul. Nu repetăm imediat întrebarea, nu indicăm varianta pe care o preferăm noi și nu alegem după câteva secunde în locul copilului. Unii copii au nevoie de mai mult timp pentru a înțelege opțiunile și a formula un răspuns.

Când copilul alege, este important ca alegerea lui să producă un rezultat. Dacă a indicat banana, îi oferim banana. Dacă a ales povestea, citim povestea. Prin repetarea acestor experiențe, copilul descoperă: „Ceea ce comunic are un efect. Alegerea mea contează.” La început, două variante sunt suficiente. Pe măsură ce copilul înțelege procesul, putem diversifica situațiile în care îi oferim posibilitatea să decidă: ce tricou să poarte, ce muzică să asculte, cu ce activitate să înceapă, ce obiect să ia cu el sau ce poveste să citim.

Pentru ca alegerea să fie posibilă, uneori trebuie să schimbăm modul în care prezentăm opțiunile. Acestea pot fi arătate, descrise, oferite pentru a fi atinse sau reprezentate prin fotografii, pictograme ori obiecte concrete. Copilul poate răspunde verbal, prin gest, privire, atingere sau printr-un sistem de comunicare. Nu există o singură modalitate corectă de a alege. Important este ca răspunsul copilului să poată fi înțeles.

Este alegerea cu adevărat o alegere?

Uneori adresăm copilului o întrebare, deși decizia este deja luată. „Vrei să mergem la medic?” nu este o alegere dacă vizita trebuie să aibă loc indiferent de răspuns. O formulare mai clară ar fi: „Astăzi mergem la medic. Vrei să luăm ursulețul sau cartea?”.

La fel, în loc de „Vrei să îți iei medicamentul?”, putem spune: „Este timpul pentru medicament. Vrei apă sau ceai după el?”. Astfel, copilul învață o diferență importantă: există lucruri care trebuie făcute și există lucruri asupra cărora poate decide.

Înainte de a oferi două variante, părintele își poate pune o întrebare simplă: „Sunt pregătit să accept oricare dintre cele două răspunsuri?” Dacă răspunsul este „nu”, probabil nu este vorba despre o alegere reală.

Și „nu” este un răspuns

A învăța să alegi înseamnă și a putea refuza. Copilul poate spune „nu” prin cuvinte, dar și întorcând capul, îndepărtând un obiect, folosind un gest sau o pictogramă. Este important să observăm aceste semnale și să îi arătăm copilului că mesajul lui a fost înțeles. Desigur, nu orice refuz poate fi urmat. Adultul rămâne responsabil pentru sănătatea, siguranța și protecția copilului. Putem însă recunoaște mesajul și explica limita: „Știu că nu vrei să pui centura. Centura trebuie pusă. Vrei să încerci tu sau te ajut eu?”.

Uneori, adevărata provocare pentru părinte apare atunci când copilul alege altceva decât ar fi ales adultul. Vrea tricoul verde, deși nouă ne place mai mult cel albastru. Vrea aceeași poveste pentru a treia oară. În astfel de momente ne putem întreba: „Există un motiv real pentru care nu pot accepta alegerea lui sau pur și simplu eu aș prefera altceva?”

Un exercițiu pentru fiecare zi

Nu avem nevoie de activități speciale. Putem identifica două-trei momente ale zilei în care copilul poate face o alegere reală. Oferim opțiuni pe care le poate înțelege, îi acordăm timp să răspundă și, atunci când este posibil, respectăm ceea ce a ales. Astăzi poate alege între două tricouri. Mâine poate spune ce activitate preferă. Mai târziu poate exprima un refuz, poate propune o alternativă sau poate participa la o decizie mai complexă.

Totul începe cu experiențe aparent mici, dar importante, prin care copilul descoperă: „Pot să aleg. Pot să spun ce prefer. Iar ceea ce comunic este ascultat.”

Articol dezvoltat de Tatiana Lungu, directoare adjunctă al Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică și psihologă.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

În pedagogia Montessori întâlnim un principiu simplu și valoros: să nu facem pentru copil ceea ce poate face singur. În cazul copiilor cu dizabilități, acest principiu trebuie înțeles în raport cu nevoile și posibilitățile fiecăruia. Autonomia nu înseamnă independență completă sau retragerea ajutorului, ci posibilitatea copilului de a avea un rol cât mai activ în propria viață: să participe, să aleagă, să comunice ceea ce dorește și să facă ceea ce poate, beneficiind de sprijinul de care are nevoie. Important este ca adultul să ofere sprijinul necesar, fără a prelua ceea ce copilul poate realiza singur sau cu ajutor.

Autonomia poate arăta diferit de la un copil la altul. La masă, de exemplu, pentru un copil poate însemna să mănânce singur, pentru altul – să ducă lingura la gură folosind un obiect adaptat, iar pentru altul – să indice ce dorește să mănânce sau când s-a săturat. Nu îl comparăm cu alți copii, ci pornim de la ceea ce poate face acum și căutăm următorul pas posibil.

Granița dintre sprijin și supraprotecție nu este întotdeauna ușor de observat. De cele mai multe ori, în spatele ambelor se află grija. Uneori facem lucrurile în locul copilului pentru că ne grăbim. Alteori ne temem că nu va reuși, că se va supăra, va obosi sau îi va fi prea greu. Iar uneori, pur și simplu, ne-am obișnuit să facem noi.

Dacă ani la rând l-am îmbrăcat, i-am strâns lucrurile sau am răspuns în locul lui, este posibil să nu observăm că, între timp, copilul a învățat lucruri noi și poate prelua o parte din activitate.

De aceea, este util să nu ne întrebăm doar „Poate sau nu poate?”, ci și: „Ce parte poate face deja?”, „Unde are nevoie de sprijin?” și „Care ar putea fi următorul pas?”

Să luăm exemplul îmbrăcatului. O activitate aparent simplă cuprinde, de fapt, mai mulți pași: alegerea hainelor, orientarea lor, introducerea mâinilor în mâneci, tragerea bluzei, închiderea nasturilor sau a fermoarului. Copilul nu trebuie să realizeze întreaga activitate singur pentru a participa. Dacă poate realiza doar o parte dintre pași, îi oferim posibilitatea să îi facă, iar acolo unde întâmpină dificultăți intervenim cu sprijinul necesar. Acesta poate lua forme diferite: putem demonstra, explica, arăta o imagine, oferi un indiciu verbal sau gestual, ghida fizic mișcarea, adapta obiectele sau mediul ori, pur și simplu, acorda mai mult timp. Ajutorul oferit se adaptează la nevoile și posibilitățile copilului și poate fi ajustat pe măsură ce acesta dobândește noi abilități.

La fel se întâmplă și în comunicare. Când cineva îl întreabă „Cum te cheamă?”, reflexul adultului poate fi să răspundă imediat în locul lui. Copilul poate avea însă nevoie de câteva secunde în plus, de o întrebare mai simplă, de un gest, de o pictogramă sau de un dispozitiv de comunicare. A-i oferi timp și o modalitate accesibilă de a răspunde înseamnă, de asemenea, a-i susține autonomia.

Înainte de a interveni, ne putem pune trei întrebări simple: Ce poate face copilul? De ce sprijin are nevoie? Cum îl pot ajuta fără să preiau ceea ce poate face el? Nu trebuie să schimbăm totul dintr-odată. Putem alege o singură activitate zilnică și, timp de câteva zile, să observăm: Ce fac eu? Ce face copilul? Ce ar putea prelua el? Ce adaptare l-ar ajuta?

Este firesc ca, uneori, copilul să aibă nevoie de mai mult ajutor. Oboseala, stresul, suprasolicitarea senzorială, schimbarea rutinei sau starea emoțională pot influența nivelul său de participare într-o anumită zi. Faptul că astăzi are nevoie de mai mult sprijin nu anulează ceea ce a învățat.

Autonomia se construiește prin experiențe mici și repetate: copilul participă, alege, încearcă, greșește, reîncearcă și cere ajutor. Rolul adultului nu este să se retragă, ci să își adapteze sprijinul, trecând de la „fac pentru tine” spre „fac cu tine și te ajut să faci cât mai mult din ceea ce este posibil pentru tine”.

Poate că întrebarea utilă pentru fiecare zi este: „Ce pot face astăzi pentru a-l ajuta pe copilul meu să participe puțin mai mult la propria viață?”

Articol dezvoltat de Tatiana Lungu, directoare adjunctă al Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică și psihologă.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Pentru copiii cu nevoi speciale, o călătorie poate fi o experiență dificilă din cauza schimbării mediului, lipsei rutinei, zgomotului și spațiilor aglomerate. Acestea pot provoca stres și suprasolicitare. Specialiștii explică faptul că aceste reacții nu sunt un refuz intenționat al copilului, dar o modalitate prin care acesta încearcă să se adapteze la o situație nouă. Psihologii și psihopedagogii recomandă părinților să pregătească din timp călătoria, să observe semnele de disconfort și să folosească strategii adaptate nevoilor fiecărui copil pentru a face deplasările mai ușor de gestionat.

Schimbările de mediu, lipsa unei rutine și spațiile aglomerate pot face o călătorie dificilă pentru copiii cu nevoi speciale. Potrivit psihologei Cristina Dolinschi, atunci când ajung într-un loc nou, unii copii pot fi copleșiți de numărul mare de informații și stimuli pe care îi întâlnesc. Pentru acești copii, rutina și lucrurile cunoscute oferă un sentiment de siguranță, iar o schimbare bruscă poate provoca stres, teamă sau nesiguranță. Specialista spune că reacțiile lor nu sunt neapărat un refuz intenționat, ci o modalitate prin care încearcă să facă față unei situații noi. 

Alla Marinova, psihopedagog cu competențe în terapia ocupațională pediatrică și integrare senzorială, susține că primele semne de disconfort nu se manifestă întotdeauna printr-o criză, de aceea este important ca părinții să fie atenți la schimbările de comportament. Specialista spune că un copil poate avea nevoie de o pauză dacă devine mai agitat sau iritat, plânge, își acoperă urechile, evită contactul vizual, caută mai mult apropierea părintelui ori nu își găsește locul. Alte semne pot fi frecatul ochilor, oftatul frecvent, transpirația, respirația accelerată sau apariția unor stări de greață, amețeală ori durere.

Alla Marinova recomandă ca, înainte de plecare, părinții să pregătească copilul pentru ceea ce urmează. Printre recomandările sale se numără:

• să îi explice, pe înțelesul lui, unde merge, cât va dura călătoria și ce se va întâmpla pe drum; 
• să folosească suporturi vizuale, precum fotografii, pictograme sau un orar vizual, dacă acestea îl ajută să înțeleagă mai ușor; 
• să citească sau să prezinte o poveste socială despre călătorie, atunci când copilul este familiarizat cu această metodă; 
• să păstreze, pe cât posibil, rutina zilnică (somnul, mesele și administrarea medicamentelor); 
• să planifice plecarea într-un moment în care copilul este odihnit și relaxat.
• să pregătească împreună bagajul și să îi permită copilului să aleagă un obiect de confort (jucăria sau păturica preferată).
• să planifice traseul din timp, incluzând opriri regulate pentru odihnă, mișcare, hidratare și folosirea toaletei, în funcție de nevoile copilului.

Ce pot face părinții când apare o criză în public

Pentru a reduce stresul copilului în spațiile aglomerate, cum sunt aeroporturile sau gările, părinții pot folosi câteva metode simple.

„O primă soluție este presiunea profundă: o îmbrățișare fermă, de tip «sandwich», sau purtarea unui rucsac mai greu trimit semnale de siguranță către creier, scăzând rapid anxietatea. De asemenea, putem folosi ancore tactile: oferirea unui obiect cu o textură specifică, greu sau rece, cum ar fi o piatră netedă, pentru a muta atenția copilului de la zgomotul din jur la un singur stimul controlat”, spune psihologa Cristina Dolinschi.

Aceasta recomandă și împărțirea traseului în pași mici, ușor de înțeles pentru copil, astfel încât acesta să știe la ce să se aștepte. În unele situații, un cărucior sau un rucsac poate crea o senzație de protecție în mijlocul mulțimii. 

Alla Marinova spune că în timpul călătoriilor mai pot fi utile:

• jucăria sau obiectul preferat al copilului; 
• o păturică, o pernă sau un obiect cu miros familiar, care îi oferă confort și siguranță; 
• căști antifonice, dacă zgomotul îl deranjează; 
• muzică liniștitoare sau alte sunete familiare; 
• jucării antistres, mingi senzoriale sau cărți tactile; 
• apă și gustări preferate, mai ales cele crocante, dacă îl ajută să se liniștească; 
• un orar vizual sau imagini care arată etapele călătoriei (plecăm – pauză – ajungem); 
• povești sociale, care explică dinainte ce urmează să se întâmple. 

Cristina Dolinschi subliniază că nu există o soluție universală. Tehnicile trebuie alese în funcție de nevoile fiecărui copil și de tipul tulburării de dezvoltare. De exemplu, un copil cu autism poate beneficia de căști antifonice și de îmbrățișări ferme, în timp ce un copil cu ADHD are nevoie, de regulă, de mai multă mișcare și de activități scurte care să-i mențină atenția. Adaptarea strategiilor la particularitățile fiecărui copil este esențială.

Atunci când un copil are o criză în public, cel mai important este ca părintele să se concentreze pe calmarea acestuia, nu pe reacțiile celor din jur, spune Cristina Dolinschi. În astfel de momente, explicațiile lungi sau certurile nu ajută, deoarece copilul este copleșit de stres. Specialista recomandă ca părintele să vorbească pe un ton calm, să folosească puține cuvinte și să îi ofere copilului un sentiment de siguranță.

„În ceea ce privește oamenii din jur, care pot deveni tensionați, critici sau oferă sfaturi necerute, cel mai eficient este să le răspundem pe un ton calm și ferm, strict informativ, fără să ne scuzăm și fără să intrăm în defensivă, de exemplu «Copilul meu trece printr-o supraîncărcare senzorială. Situația este sub control. Vă mulțumesc pentru înțelegere».

O astfel de replică dezarmează imediat reacțiile negative, deoarece mută discuția de la ideea de copil răsfățat la o cauză biologică reală. Iar dacă cei din jur continuă să comenteze sau să judece, ignorarea lor totală este pe deplin justificată. Toată energia părintelui trebuie să meargă în acel moment către copil, nu către educarea publicului”, explică psihologa.

Pauzele regulate pot face drumul mai ușor pentru copil

Familiile care evită vacanțele de teamă că nu vor putea gestiona situațiile dificile, nu trebuie să aștepte momentul perfect pentru a pleca la drum. Cristina Dolinschi recomandă ca acestea să înceapă cu pași mici, prin ieșiri scurte sau chiar câteva ore de cazare aproape de casă.

„Scopul nu este neapărat relaxarea, ci testarea într-un mediu controlat: observăm cum reacționează copilul la un pat nou, ce stimuli îl agită și ce strategii de calmare funcționează acolo”, explică ea. Specialista recomandă și alegerea unor destinații ușor accesibile, unde familia poate ajunge cu mașina, precum și a unor locuri de cazare liniștite, care să ofere copilului un mediu cât mai puțin stresant. 

Pe parcursul călătoriei, Alla Marinova recomandă părinților să planifice pauze regulate, mai ales atunci când copilul obosește ușor sau are sensibilități senzoriale ori dificultăți motorii.

„Pauzele scurte și dese sunt, de regulă, mai eficiente decât o singură oprire prelungită. În timpul acestora ar fi bine ca cel mic să se ridice și să se miște puțin, dacă acest lucru este posibil; să își schimbe poziția; să facă câteva întinderi sau mișcări ușoare; să bea apă și să ia o gustare, dacă este nevoie. Aceste pauze reduc oboseala și disconfortul, îl ajută pe copil să-și mențină atenția și fac călătoria mai confortabilă”, subliniază specialista.

De asemenea, Cristina Dolinschi îi sfătuiește pe părinți să se informeze din timp unde se află cea mai apropiată clinică sau unde pot apela la ajutor în caz de nevoie.

„Cel mai important lucru este să ne oferim libertatea de a renunța. Părinții trebuie să-și permită de a se întoarce acasă în orice moment dacă lucrurile devin prea greu de gestionat. Când privim o eventuală întoarcere acasă nu ca pe un eșec, ci ca pe o decizie asumată de protecție a familiei, presiunea mentală dispare și ne putem recăpăta liniștea”, conchide psihologa. 

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț limbajul acceptării”, implementat de AO Prietena mea, cu susținerea financiară a Marii Britanii.

Fiecare copil are un parcurs individual de dezvoltare. Atunci când vorbim despre copii cu dizabilități și/sau cerințe educaționale speciale (CES), raportarea la reperele de dezvoltare asociate vârstei poate deveni o sursă de presiune pentru părinți. Între comparațiile cu alți copii și așteptările celor din jur, uneori pot trece neobservate schimbările și progresele importante pentru fiecare copil.

Frica de comparație și presiunea din jur

Reperele de dezvoltare asociate vârstei sunt instrumente de orientare utilizate de specialiști și părinți, nu criterii rigide care stabilesc dacă un copil se dezvoltă «corect» sau «incorect». În cazul copiilor cu dizabilități sau CES, dezvoltarea poate fi neuniformă, iar abilitățile se pot manifesta diferit de la un domeniu la altul. Un copil poate înțelege foarte bine ceea ce i se spune, dar poate avea dificultăți în exprimare. Altul poate comunica bine, dar poate avea nevoie de sprijin în activitățile cotidiene. Comparația nu vine întotdeauna de la părinte. Uneori vine din familie, de la cunoscuți, din comunitate, chiar și de la profesioniști. Stigmatizarea și presiunea socială pot crea în rândul părinților sentimentul că trebuie să demonstreze constant că «fac suficient».

Dezvoltarea copilului nu este un examen pe care îl susține părintele. Părintele are responsabilități, desigur, dar nu poate și nu trebuie să fie singurul „motor” al dezvoltării copilului. Copilul și familia au nevoie de o rețea de sprijin – profesioniști, servicii, școală, familie și comunitate, susține psihologa Svetlana Haraz.

Cum arată, de fapt, progresul?

Uneori progresul este foarte discret și tocmai de aceea poate trece neobservat.

• Mai stabil: ceea ce apărea întâmplător începe să apară mai des.
• Mai multă inițiativă: copilul încearcă, cere, alege sau participă mai activ.
• În contexte diferite: ceea ce a învățat apare nu doar la cabinet, ci și acasă, la școală, în parc sau cu alte persoane.
• Mai util în viața lui: noua abilitate îl ajută să comunice, să aleagă, să participe sau să își facă mai bine înțeleasă dorința. 

Întârziere de dezvoltare vs. particularitate specifică

Întârzierea în dezvoltare se referă, în general, la faptul că anumite abilități apar mai târziu decât indică reperele de dezvoltare asociate vârstei. În cazul unui copil cu dizabilitate, diferențele de dezvoltare se pot manifesta și prin felul în care acesta realizează o activitate, comunică, învață sau interacționează cu mediul.

 Este esențial să înțelegem că o diferență nu este automat un deficit ce trebuie „corectat”.

• Întârzierea

O abilitate apare mai târziu decât indică reperele de dezvoltare asociate vârstei.

• Particularitatea

 Copilul realizează o activitate într-un mod diferit (de exemplu, comunică prin pictograme/tehnologii asistive în loc de vorbire sau înțelege mai bine informația vizuală decât pe cea auditivă).

• Întrebările corecte

 În loc de „Poate sau nu poate?”, putem întreba : „Cum poate? În ce condiții reușește? Ce din mediu îl ajută și ce îl împiedică?”
Semnale care merită atenție acasă

Semnale care merită atenție acasă

Dezvoltarea nu urmează întotdeauna un parcurs liniar. Sunt perioade în care apar multe schimbări și perioade în care progresul este mai puțin vizibil, iar copilul consolidează abilități deja dobândite. O perioadă cu schimbări mai puțin evidente nu înseamnă automat regres.

 Totuși, există câteva situații care merită discutate cu un specialist:

• Pierderea unei abilități pe care copilul o folosea deja constant (comunicare, motricitate).
• Schimbări majore și persistente de comportament (devine neobișnuit de retras sau comunică mult mai puțin).
• Lipsa de evoluție pe o perioadă lungă, deși se lucrează constant pe un obiectiv.

Dacă un obiectiv nu este atins, este important să fie reevaluate obiectivul, tipul de sprijin, metodele folosite și eventualele bariere din mediu, nu să fie pusă responsabilitatea exclusiv pe copil.

Activități simple ce pot sprijini dezvoltarea cognitivă și afectivă a copilului

Casa nu trebuie să devină un al doilea cabinet de terapie. Copilul are nevoie de joc și relație, iar părintele are nevoie să rămână părinte, nu terapeut 24/7. Conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), rutinele casnice sunt cele mai bune oportunități de învățare:

• La masă sau îmbrăcare

Oferă-i alegeri reale („Vrei tricoul roșu sau cel albastru?”). Aceasta îi oferă sentimentul că opinia lui contează.

• Dezvoltare afectivă

 Pune în cuvinte stările pe care le observi: „Văd că ești supărat” sau „Cred că zgomotul te-a speriat”, fără a-i cere o reacție „corectă”.

• Grijă pentru îngrijitor

Bunăstarea părintelui sau a îngrijitorului este importantă și pentru capacitatea acestuia de a oferi sprijin copilului. A cere ajutor (de la partener, familie sau servicii) poate fi o formă de grijă și responsabilitate.

 Cum colaborezi eficient cu specialiștii?

Colaborarea eficientă începe atunci când renunțăm la ideea unei relații în care specialistul „știe”, iar părintele trebuie doar să execute. O colaborare bună înseamnă parteneriat, în care specialistul contribuie cu expertiza profesională, părintele cu ceea ce cunoaște despre copil în viața de zi cu zi, iar perspectiva copilului este ascultată și luată în considerare, în funcție de vârsta și modalitatea sa de comunicare.

După fiecare întâlnire cu psihologul, logopedul sau psihopedagogul, este util să ai claritate asupra a patru întrebări:

1. Care este prioritatea acum?
2. Ce schimbare concretă urmărim?
3. Ce pot face realist în viața noastră obișnuită?
4. Când și după ce criterii vedem dacă metoda funcționează?

O colaborare reușită este aceea din care pleci de la specialist cu mai multă claritate, nu cu vinovăție. Părintele nu trebuie să știe tot ceea ce știe specialistul. Este important să înțeleagă ce este important pentru copilul lui acum, de ce este important și ce poate face concret. Viața copilului și a familiei trebuie să poată rămâne mai mult decât o succesiune de terapii, evaluări și obiective de recuperare.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț limbajul acceptării”, implementat de AO Prietena mea, cu susținerea financiară a Marii Britanii.

Pentru copiii cu dizabilități sau tulburări de neurodezvoltare, ieșirile la terenul de joacă, piscină sau parc pot fi ocazii importante de socializare și dezvoltare. Totuși, reacțiile celor din jur, lipsa de înțelegere sau situațiile de excludere pot transforma aceste experiențe într-o provocare pentru copil și familie. Specialiștii spun că părinții pot contribui la integrarea copilului prin pregătire și sprijin emoțional, iar atunci când se confruntă cu discriminarea, este important să documenteze situația și să o raporteze.

Terenul de joacă, piscina sau parcul sunt mai mult decât locuri de recreere. Pentru copii, acestea sunt contexte în care învață să interacționeze, să coopereze, să gestioneze frustrările și să se simtă parte dintr-un grup. Pentru copiii cu dizabilități sau tulburări de neurodezvoltare, participarea la aceste activități poate fi influențată nu doar de propriile particularități, ci și de modul în care cei din jur reacționează la diferențele lor. 

Potrivit medicului pediatru Inga Vicol, copiii sunt foarte atenți la reacțiile celor din jur și pot fi afectați nu doar de cuvintele pe care le aud, ci și de gesturi, priviri sau comportamente de evitare. 

„Atunci când un copil observă că este privit diferit, nu este invitat în joc sau este etichetat ca fiind «problematic», poate începe să creadă că este diferit într-un sens negativ”, explică aceasta. Potrivit ei, astfel de situații sunt dificile și pentru părinți, care ajung uneori să fie permanent atenți la reacțiile celor din jur și să evite contexte în care copilul ar putea fi judecat. 

Inga Vicol susține că întrebările copiilor despre diferențe sunt firești și reprezintă, de cele mai multe ori, o modalitate prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jur, nu neapărat o formă de discriminare. Specialista recomandă ca adulții să ofere explicații simple, sincere și potrivite vârstei copilului, evitând mesajele bazate pe milă. 

„Copiii cu dizabilități nu au nevoie să fie prezentați ca fiind «neajutorați», ci ca persoane care, la fel ca toți ceilalți copii, au propriile calități, interese, preferințe și provocări. Un mesaj simplu și ușor de înțeles pentru copii poate fi: «Diferențele ne fac unici. Ceea ce avem în comun este că tuturor ne place să fim acceptați, să ne jucăm și să avem prieteni» Astfel de explicații contribuie la dezvoltarea empatiei și îi ajută pe copii să privească diferențele cu mai multă deschidere și respect”, accentuează aceasta.

Cum pregătim copilul pentru ieșirile în locuri aglomerate

Potrivit Inga Vicol, o bună pregătire înainte de o ieșire poate reduce stresul copilului și îl poate ajuta să participe mai ușor la activități sociale. Specialista recomandă:

1. Pregătirea copilului înainte de ieșire. „Părinții îi pot explica copilului ce urmează să se întâmple: cine va fi acolo, ce activități vor face, ce zgomote pot apărea și cât timp vor rămâne. Atunci când știe la ce să se aștepte, copilul se poate simți mai în siguranță.”
2. Utilizarea suporturilor vizuale. „Pentru unii copii, informația vizuală (imagini, fotografii, orare vizuale)  este mai ușor de  înțeles decât explicațiile verbale și îi ajută să anticipeze desfășurarea activităților.”
3. Expunerea graduală la situații sociale. „Evitarea completă a spațiilor publice poate limita dezvoltarea autonomiei. O strategie eficientă este creșterea treptată a participării. De exemplu, se poate începe cu vizite mai scurte sau în momente mai puțin aglomerate, crescând progresiv durata și complexitatea experienței.”
4. Crearea unui plan de retragere. „Uneori, copilul poate avea nevoie de o pauză într-un loc mai calm. A avea această opțiune  nu înseamnă excludere, ci respectarea nevoilor sale și prevenirea suprasolicitării.”
5. Respectarea ritmului copilului.„ Incluziunea nu înseamnă că toți copiii trebuie să facă exact aceleași lucruri în același mod. Înseamnă ca fiecare copil să aibă posibilitatea de a participa și de a se bucura de experiență într-un mod potrivit pentru el.”

Cum pot părinții gestiona situațiile dificile

Potrivit specialistei, rolul părinților nu este de a elimina toate situațiile inconfortabile din viața copilului, ci de a-l ajuta să dezvolte încredere în sine și capacitatea de a face față unor contexte sociale variate. Atunci când adultul rămâne calm și disponibil emoțional, acesta îi transmite copilului că situația poate fi gestionată și că este în siguranță.

Printre strategiile recomandate de specialistă se numără:

• Gestionarea propriei reacții înainte de a interveni

În situațiile neplăcute, este firesc ca părinții să simtă furie, tristețe sau frustrare, însă un răspuns calm îi oferă copilului un sentiment de siguranță și reduce riscul ca acesta să devină și mai tensionat.

• Privirea situației dintr-o perspectivă mai echilibrată

Specialista recomandă ca părinții să evite interpretările automate ale reacțiilor celor din jur, precum „toți ne judecă”, și să ia în considerare și alte explicații posibile. O privire sau o întrebare nu definește valoarea copilului, iar această schimbare de perspectivă îl poate ajuta pe părinte să reacționeze mai calm.

• Stabilirea unor limite clare și respectuoase

În situațiile în care apar comentarii nepotrivite sau comportamente discriminatorii, părinții pot răspunde ferm, fără a intra în conflict. Mesaje precum „Prefer să nu discutăm despre copil în acest mod” sau „Este important să vorbim cu respect” transmit copilului că este protejat și tratat cu demnitate.

• Validarea emoțiilor copilului

Dacă observă reacțiile celor din jur, copilul are nevoie ca emoțiile sale să fie recunoscute și explicate. Medicul pediatru spune că un mesaj precum „Știu că ai observat că cineva s-a uitat la tine. Uneori oamenii sunt curioși, dar asta nu înseamnă că este ceva greșit la tine” îl poate ajuta să înțeleagă situația și să își păstreze încrederea în sine.

„De asemenea, este important ca părinții să nu simtă că trebuie să ofere explicații sau justificări despre copil în orice situație. Copilul nu este o lecție pentru ceilalți, iar familia are dreptul să aleagă când și cum oferă informații”, susține doctorița.

Cum pot acționa părinții în caz de discriminare

Potrivit Carolinei Bagrin, membră a Consiliului pentru Egalitate, discriminarea copiilor cu dizabilități poate îmbrăca mai multe forme. Refuzul de acces la un serviciu disponibil publicului, precum un teren de joacă sau o piscină, poate constitui o prezumție de discriminare, dacă acesta este documentat. Totodată, și comentariile sau comportamentele neprietenoase din partea altor persoane pot fi considerate hărțuire. Specialista explică faptul că mesaje precum „copilul dumneavoastră îi sperie pe ceilalți” sau „locul lui nu este aici” nu mai sunt doar o lipsă de politețe, ci pot crea un mediu intimidant și ostil pentru copil și familie. Carolina Bagrin mai subliniază că discriminarea poate însemna și lipsa acomodării rezonabile, atunci când spațiile și serviciile nu sunt adaptate nevoilor copiilor cu diferite forme de dizabilitate. 

„Acești copii, în funcție de dizabilitatea pe care o au, au nevoie și de măsuri de acomodare. Ei se află într-o situație diferită și, respectiv, au nevoie de un tratament diferit. Vorbim despre terenuri de joacă care ar trebui să fie accesibile, să aibă rampe de acces și nu doar să permită intrarea, ci să fie adaptate și disponibile pentru copiii cu diferite forme de dizabilitate”, spune aceasta.

În cazul în care părinții consideră că s-au confruntat cu o situație de discriminare, Carolina Bagrin recomandă ca, înainte de toate, să ceară explicații și să clarifice dacă refuzul sau tratamentul aplicat copilului reprezintă o regulă generală sau vizează doar cazul lor. Totodată, ea îi îndeamnă să documenteze incidentul prin fotografii, înregistrări video, declarații ale martorilor sau răspunsuri oficiale din partea administrației. „Aceste documente pot fi utile dacă părinții decid să depună o plângere”, explică aceasta.

Potrivit membrei Consiliului pentru Egalitate, procedura de depunere a unei plângeri este simplă și accesibilă, inclusiv online. Ea subliniază că, în cazurile de discriminare, persoana care reclamă fapta trebuie să prezinte un minim de probe și să descrie circumstanțele în care a avut loc incidentul. 

„În primul rând să aibă curajul și să îndrăznească să depună o plângere. Pe site-ul egalitate.md există formularul «Depune o plângere», în care trebuie completate doar câteva câmpuri, iar procedura este destul de accesibilă. Dacă, pe parcursul examinării, Consiliul are nevoie de informații sau circumstanțe suplimentare, revine către petiționar și îl ghidează pentru a documenta cât mai bine plângerea”, explică ea.

Dacă discriminarea este constatată, Consiliul poate emite recomandări pentru remedierea situației și prevenirea unor cazuri similare, precum și poate aplica sancțiuni persoanei care a săvârșit actul de discriminare.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării”, implementat de AO „Prietena mea”, cu susținerea financiară a Marii Britanii.
 

Pentru copiii cu tulburări din spectrul autist, ADHD sau alte tulburări de neurodezvoltare, trecerea de la rutina școlii la programul mai relaxat al vacanței poate fi dificilă. Schimbarea bruscă a activităților poate provoca anxietate, comportamente dificile și chiar regres în unele abilități dezvoltate cu efort în timpul anului. Specialiștii recomandă păstrarea unei rutine flexibile, dar previzibile, care să le ofere siguranță și stabilitate și în timpul vacanței. 

De ce poate fi vacanța dificilă pentru copiii cu tulburări de neurodezvoltare

Vacanța de vară, deși este o perioadă așteptată de majoritatea copiilor, poate reprezenta o provocare majoră pentru cei cu tulburări din spectrul autist sau alte tulburări de neurodezvoltare. Potrivit psihologei Cristina Dolinschi, trecerea de la rutina clară oferită de școli la un program lipsit de structură le poate afecta capacitatea de adaptare și de organizare a activităților zilnice. „Mulți dintre acești copii pot procesa stimulii din mediu într-un mod mult mai intens și au nevoie de repere externe solide pentru a se organiza. Școala oferă o structură externă stabilă care compensează parțial dificultățile de autoreglare internă. Atunci când această structură dispare brusc, lumea din jur devine imprevizibilă și copleșitoare, declanșând o stare de alertă maximă și suprasolicitare cognitivă, deoarece copilul nu mai știe exact la ce să se aștepte de la momentele următoare ale zilei”, explică specialista.

Potrivit acesteia, menținerea unei rutine în timpul vacanței reduce nivelul de stres și îi ajută pe copii să-și folosească energia pentru învățare, joacă și odihnă, nu pentru a face față incertitudinii. Dincolo de efectele imediate asupra stării emoționale, specialista spune că lipsa unei rutine poate afecta și abilitățile dobândite cu efort în terapie și la școală. „Pe plan comportamental, putem observa o creștere a frecvenței crizelor de plâns și de furie sau a episoadelor de epuizare emoțională, dereglări ale programului de somn și de alimentație, precum și o pierdere rapidă a unor deprinderi practice de independență, cum ar fi spălatul și îmbrăcatul de dimineață fără memento-uri repetate sau strângerea farfuriei după masă. Pe plan cognitiv, se poate constata o scădere accentuată a capacității de concentrare și o uitare rapidă a unor cunoștințe școlare de bază, fiind necesar un efort dublu de recuperare odată cu începerea noului an școlar”, afirmă aceasta.

Cristina Dolinschi explică și faptul că aceste schimbări de comportament sunt deseori alimentate de anxietatea pe care o simte copilul atunci când rutina dispare și mediul devine mai puțin previzibil. „La copiii cu dificultăți de comunicare, anxietatea se exprimă frecvent prin somatizări, cum ar fi dureri de burtă, dureri de cap sau oboseală extremă inexplicabilă, apărute din cauza stării constante de alertă a organismului.”

Cum îi pot ajuta părinții să se adapteze mai ușor

„Chiar dacă în perioada vacanței, programul zilei este mai flexibil decât în perioada grădiniței sau a școlii, este recomandat să păstrăm o anumită structură și predictibilitate în desfășurarea activităților zilnice. Un instrument foarte util este orarul vizual, alcătuit din imagini, fotografii sau pictograme care ilustrează activitățile zilei: trezirea, micul dejun, joaca, plimbarea, masa, odihna etc. Copilul poate vedea cu ușurință ce urmează și se poate pregăti mai bine pentru schimbările din program”, explică Cristina Caraman, magistru în psihologie clinică cu competențe în terapia ocupațională pediatrică. Potrivit specialistei, pe lângă orarul vizual, sunt utile și alte instrumente simple:

• Ceasurile vizuale sau cronometrele colorate, care îl ajută pe copil să înțeleagă cât durează o activitate și când aceasta se apropie de final; 
• Imaginile „Acum – Apoi”, care prezintă pe scurt activitatea curentă și ceea ce urmează, fiind de mare ajutor în timpul tranzițiilor;
• Calendarele zilnice sau săptămânale, potrivite pentru copiii mai mari, care permit anticiparea evenimentelor importante; 
• Listele de verificare, la fel, potrivite pentru copiii mai mari, care pot bifa singuri pașii unei activități (de exemplu, pregătirea pentru ieșirea din casă sau rutina de seară);
• Indicatoarele vizuale pentru emoții, care ajută copilul să-și recunoască și exprime stările emoționale, mai ales atunci când este dificil să găsească cuvintele potrivite; 
• Tablele sau imaginile de alegeri, prin care copilul poate alege între două activități potrivite („Mergem în parc sau desenăm?”), dezvoltându-și astfel autonomia și reducând opoziția; 
• Poveștile sociale, scurte imagini sau texte care explică ce se va întâmpla într-o situație nouă, cum ar fi o excursie, o vizită la medic sau o petrecere;
• Ghidajul oferit de adult, prin explicații scurte, clare și consecvente, însoțite la nevoie de gesturi, imagini sau demonstrații practice, îl ajută pe copil să înțeleagă mai bine ce se așteaptă de la el. 

„Este util ca, pe măsură ce activitățile sunt finalizate, copilul să poată muta pictograma sau imaginea într-o căsuță «Gata», să o întoarcă sau să o bifeze. Acest lucru îi oferă sentimentul că progresează și îl ajută să înțeleagă mai bine succesiunea evenimentelor”, mai spune aceasta.

Potrivit Cristinei Caraman, trecerea de la o activitate la alta este una dintre cele mai dificile situații pentru mulți copii cu nevoi speciale. De aceea, schimbările trebuie anunțate cu câteva minute înainte, folosind propoziții simple precum: „Încă cinci minute și terminăm jocul” sau „Acum terminăm, apoi mergem afară”. Pentru copiii care înțeleg mai greu limbajul verbal, explicațiile pot fi însoțite de imagini, gesturi sau un cronometru vizual.

„Uneori, tranziția poate fi făcută mai ușor printr-o activitate de legătură, cum ar fi strângerea împreună a jucăriilor, cântarea unui cântec scurt sau alegerea dintre două activități potrivite. Aceste strategii îi oferă copilului un sentiment de control și fac schimbarea mai ușor de acceptat”, explică specialista.
Activitățile zilnice simple contribuie direct la reglarea emoțională și la starea de bine a copilului. Cristina Caraman susține că respectarea unor ore regulate pentru mese și somn, alături de perioade zilnice de joacă și relaxare, oferă copilului siguranță și creează condițiile necesare pentru învățare, comunicare și participarea la viața de familie. „Jocul liber, care este considerat principala ocupație a copilului, și timpul petrecut împreună cu familia, nu sunt doar modalități de petrecere a timpului. Ele oferă oportunități importante pentru dezvoltarea relațiilor, a abilităților sociale, a autonomiei și a încrederii în sine”, spune aceasta.

De asemenea, Cristina Caraman subliniază că vacanța nu trebuie să însemne un program rigid, ci un echilibru între flexibilitate și predictibilitate. Potrivit acesteia, este suficient ca orele de masă, somn și câteva momente importante ale zilei să rămână constante, pentru ca copilul să se simtă în siguranță și să se poată bucura de experiențele vacanței. 

„O vacanță reușită presupune transformarea timpului liber într-o sursă de siguranță și de relaxare autentică. Rămâne responsabilitatea și menirea părinților, precum și a celor apropiați, de a crea acel mediu protector și validant, capabil să le ofere copiilor cu tulburări de neurodezvoltare nu doar un program organizat, ci și bucuria conectării, alături de certitudinea că sunt înțeleși, susținuți și pe deplin capabili să reușească”, conchide și Cristina Dolinschi.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării”, implementat de AO „Prietena mea”, cu susținerea financiară a Marii Britanii.

Serviciile de reabilitare și sprijin pentru copiii cu dizabilități și familiile acestora continuă să funcționeze și pe durata verii, atât în Chișinău, cât și în mai multe raioane ale țării. Potrivit Ministerului Muncii și Protecției Sociale (MMPS), serviciile de tip „Respiro” și echipele mobile își desfășoară activitatea pe tot parcursul anului, inclusiv în sezonul estival, oferind sprijin și intervenții la domiciliu sau îngrijire continuă pentru beneficiari. De asemenea, centrele de zi, destinate copiilor cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani, își continuă activitatea și pe durata vacanței de vară, însă programele sunt adaptate specificului sezonului, prin activități educative, recreative și de dezvoltare personală. 

Persoanele cu dizabilități beneficiază de servicii de reabilitare și recuperare care le ajută să își mențină și să își dezvolte capacitățile funcționale, să devină mai autonome și să participe activ la viața comunității. 

Serviciile de reabilitare funcționează și în perioada estivală

Astfel, potrivit MMPS, serviciile de reabilitare sunt prestate prin intermediul următoarelor tipuri de  servicii sociale: 

•  „Respiro”, prezent în șapte structuri teritoriale de asistență socială. Cinci dintre aceste servicii sunt destinate copiilor și funcționează în Cimișlia, Călărași, Ungheni, Orhei și Telenești. Serviciul oferă asistență și supraveghere continuă, timp de 24 de ore, pentru persoane cu dizabilități severe, pe o perioadă de până la 30 de zile pe an.
• „Echipa Mobilă”, disponibil în 33 de unități administrativ-teritoriale de nivelul al doilea. Echipele oferă intervenții de recuperare la domiciliu, inclusiv evaluarea necesităților, consiliere, suport psihosocial, dezvoltarea și recuperarea abilităților funcționale și instruirea membrilor familiei în vederea asigurării unui mediu favorabil  incluziunii și participării active a persoanei cu dizabilități.
• la nivel național activează și 20 de „Centre de zi pentru persoane cu dizabilități”, dintre care șase sunt destinate copiilor și funcționează în Cahul, Fălești, Anenii Noi, Hâncești, Sângerei și Ștefan Vodă, iar alte cinci sunt dezvoltate în municipiul Chișinău. Aceste centre oferă servicii de abilitare și reabilitare, terapie ocupațională, dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, activități de socializare, consiliere și suport pentru integrarea și participarea  activă în comunitate. 

Ministerul precizează că toate aceste servicii funcționează inclusiv în perioada estivală. 

Activități educative, recreative și culturale la centrele de zi

În Republica Moldova mai activează și 19 „Centre de zi pentru copii”, dintre care zece în municipiul Chișinău și nouă în alte localități din țară, inclusiv în raioanele Strășeni, Orhei, Călărași, Soroca, Fălești, Taraclia, Ștefan Vodă și Basarabeasca.

„Copiii cu vârsta de la 7 până la 18 ani, în special din familii aflate în dificultate și/sau defavorizate, precum și copiii care sunt în evidența autorității tutelare, inclusiv și copii cu dizabilități accentuate și medii, precum și membrii familiei acestora beneficiază de Serviciul social «Centre de zi pentru copii»”, menționează MMPS.

Serviciul social „Centru de zi pentru copii” oferă sprijin copiilor și familiilor acestora, contribuind la dezvoltarea armonioasă a copiilor și la prevenirea separării lor de familie. În cadrul centrului, copiii beneficiază de un mediu sigur, unde participă la activități educative, recreative și de socializare, adaptate vârstei și nevoilor lor. Serviciul poate primi până la 40 de copii. Astfel, centrele de zi asigură:
    •    supravegherea și îngrijirea copiilor pe parcursul zilei;  
    •    sprijin în procesul educațional, inclusiv activități de recuperare școlară și  dezvoltare a competențelor de învățare;  
    •    activități de dezvoltare personală, socializare și petrecere constructivă a timpului  liber;  
    •    consiliere și suport psihosocial pentru copii și familiile acestora;  • dezvoltarea deprinderilor de viață independentă și a abilităților de comunicare și  relaționare;  
    •    activități cultural-artistice, sportive și recreative;  
    •    servicii de orientare și referire către alte servicii specializate, în funcție de  necesitățile identificate. 

Potrivit ministerului, pe durata vacanței de vară activitatea acestora continuă, însă programele sunt adaptate sezonului.

„În perioada vacanței de vară, centrele de zi continuă desfășurarea activităților, adaptând programele la specificul sezonului și la necesitățile beneficiarilor. În această perioadă sunt organizate frecvent activități educative, recreative, culturale și de dezvoltare personală, care contribuie la menținerea unui mediu protector pentru copii și  la prevenirea situațiilor de risc. Totodată, aceste servicii oferă un sprijin important  familiilor, inclusiv părinților care sunt încadrați în câmpul muncii și au nevoie de suport  pentru supravegherea și implicarea copiilor în activități constructive pe durata vacanței  școlare”, precizează MMPS.

Diana Covalciuc, directoarea Centrului „Tony Hawks” din Chișinău, unul dintre cele mai importante centre de reabilitare pediatrică din Republica Moldova, destinat recuperării și reabilitării copiilor cu dizabilități, de asemenea, confirmă că instituția își desfășoară activitatea în regim obișnuit, iar toate serviciile rămân disponibile pentru beneficiari. 

Totuși, aceasta precizează că serviciile de logopedie și psihologie vor avea „pauze de 2–3 săptămâni”, iar piscina va fi închisă „doar o săptămână la sfârșitul verii”, pentru efectuarea unor lucrări de reparație.

Potrivit MMPS, toate serviciile disponibile pentru persoanele cu dizabilități sunt organizate în baza legislației și sunt adaptate nevoilor fiecărei persoane, pentru a le oferi sprijin și șanse egale de incluziune socială. 

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț limbajul acceptării”, implementat de AO Prietena mea, cu susținerea financiară a Marii Britanii.

Temperaturile ridicate pot fi greu de suportat pentru orice copil, însă pentru cei cu hipersensibilitate senzorială, tulburări din spectrul autist sau alte afecțiuni neurologice, căldura poate provoca reacții mult mai intense.  „Căldura extremă poate avea efecte grave asupra sănătății, bunăstării mintale, educației și chiar nutriției copiilor”, afirmă Svetlana Hadjiu, doctoră habilitată în științe medicale, profesoră universitară, șefă a Clinicii Neurologie Pediatrică a Departamentului Pediatrie al USMF „Nicolae Testemițanu”.

Agitația, iritabilitatea, refuzul activităților, dificultățile de comunicare sau chiar apariția unor complicații neurologice pot fi semne că organismul copilului nu mai face față stresului termic. Specialiștii avertizează că supraîncălzirea poate afecta comportamentul, starea emoțională și sănătatea copilului, iar recunoașterea la timp a semnelor de alarmă este esențială. „Unul dintre cele mai frecvente lucruri pe care părinții le pot face fără să-și dea seama este să minimizeze disconfortul copilului, spunând că «nu este atât de cald» sau că «exagerează». Pentru un copil cu hipersensibilitate senzorială, senzația de căldură este reală și poate fi copleșitoare” explică terapeuta comportamentală Aliona Șleac.

De ce reacționează unii copii mai puternic la căldură

Copiii cu hipersensibilitate senzorială percep diferit stimulii din jur. Aliona Șleac, terapeută ocupațională, spune că, pentru ei, senzațiile pe care majoritatea oamenilor le consideră obișnuite pot fi resimțite mult mai puternic. „În zilele foarte călduroase, sistemul nervos al unor copii, mai ales cei cu dificultăți de procesare senzorială sau TSA, trebuie să gestioneze simultan căldura, lumina puternică, transpirația și zgomotele din jur. Acest lucru îi poate copleși. O criză senzorială apare de obicei după expunerea la zgomote puternice, lumină intensă, căldură, aglomerație sau alte stimulări excesive. Copilul poate plânge, țipa, își poate acoperi urechile, refuza contactul sau încerca să fugă. De regulă, se liniștește într-un mediu calm, cu reducerea stimulilor”, precizează terapeuta ocupațională.

Și medicul neurolog Svetlana Hadjiu atrage atenția că temperaturile ridicate afectează în mod special copiii cu afecțiuni neurologice și de neurodezvoltare, deoarece organismul lor gestionează mai greu stresul termic. Aceasta explică faptul că bebelușii și copiii mici sunt deosebit de vulnerabili, deoarece centrele de termoreglare sunt încă imature și nu pot controla eficient temperatura corporală. În cazul copiilor cu afecțiuni neurologice, mecanismele care reglează funcțiile organismului sunt adesea afectate, ceea ce reduce capacitatea de adaptare la temperaturi înalte. „Căldura extremă poate avea efecte grave asupra sănătății, bunăstării mintale, educației și chiar nutriției copiilor”, afirmă doctorița.

Aceasta mai spune că temperaturile extreme pot influența funcționarea unor structuri importante ale creierului, inclusiv a hipotalamusului, responsabil de reglarea temperaturii corpului. De asemenea, căldura excesivă poate accentua dezechilibrele senzoriale, poate reduce fluxul de sânge oxigenat către creier prin deshidratare și poate afecta mecanismele de autoreglare cerebrală. „Copiii cu afecțiuni neurologice pot avea dificultăți în a-și comunica nevoile. Deshidratarea este un trigger care condiționează reducerea volumului sanguin, scăderea fluxului de sânge oxigenat către creier și creșterea vâscozității sângelui. Copiii cu hipertermie, nu pot comunica despre senzația de sete, astfel, la ei asociindu-se deshidratarea și, ulterior, alterarea fluxului sanguin cerebral. Acest fenomen provoacă letargie, confuzie, cefalee și slăbiciune neuromusculară accentuată. Uneori, unii copii pot prezenta complicații grave, precum tulburări de deglutiție”, explică specialista.

Ce tratamente pot influența termoreglarea sau pot crește sensibilitatea la căldură 

Medicul neurolog Svetlana Hadjiu atrage atenția că unele tratamente administrate copiilor pot afecta capacitatea naturală a organismului de a regla temperatura corporală. Potrivit acesteia, există mai multe categorii de medicamente care interferează cu mecanismele de termoreglare sau favorizează deshidratarea, ceea ce poate crește riscul de epuizare termică, hipertermie sau insolație, mai ales în perioadele cu temperaturi ridicate. Printre acestea se numără medicamentele antiepileptice. „Pacienții cu epilepsie administrează zilnic terapii antiepileptice, medicamente care sunt utilizate în neurologia pediatrică. Unele dintre acestea interferă cu capacitatea naturală a organismului de a transpira sau de a se răcori, crescând semnificativ riscul de insolație. De asemenea, anumite medicamente psihiatrice, prescrise copiilor cu tulburări din spectrul autist, ADHD, anxietate sau alte tulburări de neurodezvoltare, pot afecta mecanismele prin care corpul elimină căldura. Antidepresivele și antipsihoticele pot inhiba transpirația sau pot reduce senzația de sete, limitând capacitatea corpului de a se răci”, precizează doctorița.

Svetlana Hadjiu menționează că și unele medicamente cardiovasculare și hipotensive, administrate copiilor cu afecțiuni cardiace, pot reduce capacitatea organismului de a face față temperaturilor ridicate. În special, beta-blocantele pot diminua fluxul de sânge către piele și pot influența răspunsul natural al organismului la căldură. În aceeași categorie de risc se află și diureticele, utilizate în anumite afecțiuni cardiace sau neurologice. Aceste medicamente favorizează eliminarea lichidelor din organism și pot contribui la apariția rapidă a deshidratării și a dezechilibrelor electrolitice, mai ales atunci când copilul pierde suplimentar lichide prin transpirație.

Specialista atrage atenția și asupra antihistaminicelor folosite în tratamentul alergiilor. „Unele medicamente antialergice reduc transpirația și afectează căile de control ale termoreglării din creier ducând la hipertermie”, explică aceasta. Totodată, medicamentele anticolinergice, utilizate pentru diverse afecțiuni digestive sau neurologice, pot bloca activitatea glandelor sudoripare. „Aceste preparate pot bloca glandele sudoripare, uneori condiționând intoleranță la temperaturi ridicate”, afirmă medicul neurolog.

Cum se manifestă și cum recunoaștem suprasolicitarea termică

Svetlana Hadjiu explică faptul că, în cazul copiilor cu afecțiuni neurologice, precum epilepsia, tulburările din spectrul autist sau paralizia cerebrală, mecanismele de termoreglare sunt adesea afectate. Potrivit acesteia, manifestările hipertermiei pot varia în funcție de severitatea supraîncălzirii și de particularitățile afecțiunii de care suferă copilul. Medicul neurolog precizează că, la copii, în cazul hipertermiei ușoare sau moderate, simptomele includ: 

• agitație psihomotorie, neliniște;
• edeme de căldură de obicei la picioare, din cauza acumulării subcutanate de lichid;
• erupție de căldură (umflături mici și roșii pe piele în zonele de contact cu hainele, senzație de mâncărime sau înțepături pe piele, în special la transpirație);
• crampe de căldură (spasme musculare dureroase, adesea la nivelul picioarelor sau în regiunea abdominală);
• transpirație abundentă în activitate și mișcare;
• epuizare din cauza căldurii (transpirație abundentă, slăbiciune sau oboseală, amețeală și/sau leșin, greață sau vărsături, piele rece, palidă și umedă, puls rapid și slab, crampe musculare, cefalee);
• sincopa de căldură (amețeli și leșin induse de căldură).

„Simptomele timpurii de intoleranță la căldură la copiii mici includ modificări bruște de comportament (letargie sau agitație accentuată), refuzul alimentației, paloare și lipsa transpirațiilor (piele uscată) în ciuda căldurii, hiponatriemie exprimată prin greață, vărsături, umflarea mâinilor și a picioarelor, cefalee, stare de rău, convulsii. Expunerea prelungită la căldură poate duce la deprecierea stării generale și neurologice. Identificarea semnelor de decompensare la căldură necesită atenție imediată și ajutor de urgență” precizează doctorița. 

Medicul neurolog explică faptul că nu orice reacție la căldură reprezintă o urgență medicală, însă părinții trebuie să știe să facă diferența între epuizarea termică și complicațiile neurologice severe provocate de supraîncălzirea organismului. „Epuizarea sau suprasolicitarea termică apare când organismul copilului este deshidratat și se forțează să se răcească. Fiind în această situație pacientul este conștient, cooperabil, coerent, poate fi iritat sau ușor disbalansat. În plus, are manifestări fizice exprimate prin piele umedă, transpirată și palidă, cu pulsul accelerat și hipertermie moderată. Această stare este controlabilă și poate fi ameliorată prin hidratare urgentă și întreruperea expunerii termice”, explică aceasta.

În schimb, atunci când mecanismele de termoreglare nu mai fac față, pot apărea urgențe neuropediatrice care pun viața în pericol. În astfel de situații, pielea poate deveni foarte fierbinte și uscată, iar temperatura corpului poate depăși 40 de grade Celsius. Potrivit specialistei, există mai multe semne de alarmă, iar părinții trebuie să le recunoască și să solicite ajutor medical de urgență. Printre acestea se enumeră:

• crize convulsive: pot apărea unele crize noi sau se pot intensifica ca frecvență și durată crizele deja existente (în special la copiii cu epilepsie)
• afectarea stării de conștiență: de la agitație până la somnolență extremă, episoade de „privire în gol” prelungite sau stări de confuzie și dezorientare
• spasme sau mișcări involuntare similar ticurilor sau sindromului Parkinson: mișcări sacadate ale membrelor, rigiditate musculară sau hipotonie severă
• fontanela anterioară deprimată ce indică deshidratare severă, iar o fontanelă bombată poate semnala probleme ale presiunii intracraniene (în special la sugar), asociate cu greață și vărsături
• tulburări de respirație și cardiovasculare.

Medicul neurolog atrage atenția că, în cazuri grave, supraîncălzirea poate provoca inclusiv un accident vascular cerebral, manifestat prin slăbiciune pe o parte a corpului, asimetria feței sau alte semne neurologice. Apariția acestor simptome impune solicitarea imediată a ajutorului medical de urgență.
Cum trebuie să acționeze părinții

Terapeuta ocupațională subliniază că tehnicile de autoreglare trebuie adaptate nevoilor senzoriale și nivelului de dezvoltare al fiecărui copil. Pentru a-l ajuta să facă față mai ușor disconfortului provocat de căldură și altor stimuli din mediu, părinții pot apela la activități proprioceptive, precum împinsul, trasul, căratul unor obiecte, mersul în patrupedie sau săriturile.

De asemenea, pot fi utile tehnicile de presiune profundă, cum ar fi îmbrățișările ferme, masajul sau învelirea într-o pătură mai grea, exercițiile de respirație adaptate sub formă de joc și activitățile senzoriale care implică motricitatea fină și stimularea tactilă, precum modelarea plastilinei, folosirea slime-ului sau a nisipului kinetic. Specialista atrage însă atenția că nu există soluții universale. Fiecare tehnică trebuie aleasă în funcție de particularitățile copilului și, de preferință, la recomandarea terapeutului ocupațional, astfel încât să susțină autoreglarea și să nu provoace suprastimulare. „Unul dintre cele mai frecvente lucruri pe care părinții le pot face fără să-și dea seama este să minimizeze disconfortul copilului, spunând că «nu este atât de cald» sau că «exagerează». Pentru un copil cu hipersensibilitate senzorială, senzația de căldură este reală și poate fi copleșitoare. De asemenea, este important să nu fie forțat să stea în soare, să poarte haine incomode sau prea groase și să nu fie ignorate primele semne de suprasolicitare, cum ar fi agitația, iritabilitatea sau refuzul activităților”, explică Aliona Șleac.

Svetlana Hadjiu recomandă ca, în cazul în care un copil prezintă semne de suprasolicitare termică, acesta să fie mutat imediat într-un loc răcoros și bine ventilat. Pentru reducerea temperaturii corporale pot fi aplicate comprese umede în zonele unde circulația sângelui este mai intensă, precum gâtul, axilele și zona inghinală. Specialista subliniază că hidratarea trebuie începută cât mai rapid, prin administrarea de apă sau soluții de rehidratare orală. Dacă starea copilului nu se îmbunătățește, apar convulsii, tulburări de conștiență sau alte simptome neurologice, este necesară solicitarea imediată a ajutorului medical prin apel la 112.

„Nu este corect să gândești că expunerea prelungită la soare înseamnă ceva mai bun pentru copil sau că îmbrăcarea în mai multe straturi de haine este benefică, chiar dacă acesta este deja transpirat. Orice intenție de a proteja copilul în acest mod se poate transforma într-un risc real pentru dezvoltarea lui. Este bine să știm că supraîncălzirea copilului poate provoca probleme serioase, de aceea este esențial să diferențiem între grijă excesivă și protecție reală. Astfel, părinții și aparținătorii trebuie să conștientizeze că un copil neexpus la nocivitățile căldurii, bine hidratat, îmbrăcat adecvat și aflat într-un mediu ventilat și aerisit, are mai multe șanse să crească armonios și corespunzător vârstei sale cronologice”, explică doctorița.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării”, implementat de AO Prietena mea, cu susținerea financiară a Marii Britanii.