Ce este o școală incluzivă și ce adaptări există pentru copiii cu CES
Educația trebuie să țină cont de nevoile fiecărui copil. În acest sens, școala incluzivă devine o necesitate, un model care oferă șanse egale și sprijin tuturor elevilor. Prin adaptarea curriculumului, a metodelor de predare și a mediului de învățare, această abordare răspunde diversității din clasă, oferind sprijin personalizat, indiferent de abilități. „Incluziunea este un proces continuu de îmbunătățire, care necesită un parteneriat solid între autorități, școli, profesori, părinți și comunitate pentru a crea un sistem educațional echitabil și eficient pentru toți”, menționează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP).
Ce este o școală incluzivă?
O școală incluzivă reprezintă un mediu educațional adaptat pentru a răspunde nevoilor diverse ale tuturor elevilor, promovând egalitatea, respectul și participarea activă în procesul de învățare. Potrivit Centrului Republican, o instituție de învățământ poate fi considerată incluzivă, dacă îndeplinește următoarele criterii:
• o școală incluzivă adaptează mediul, curriculum-ul și metodele de predare pentru a se potrivi fiecărui copil. Aceasta presupune un mediu de învățare flexibil, unde fiecare elev primește suportul necesar pentru a-și atinge potențialul, prin strategii didactice diferențiate și materiale personalizate.
• școala privește diversitatea elevilor (dizabilități, origine etnică, mediu socio-economic sau cultural) ca pe o sursă de îmbogățire. Prin această abordare, se promovează respectul reciproc și înțelegerea, contribuind la formarea unei societăți mai tolerante și mai unite.
• pentru a asigura succesul fiecărui elev, școala furnizează resurse și sprijin specializat, personalizat nevoilor fiecărui copil. Acesta poate include colaborarea cu cadre didactice de sprijin, utilizarea de tehnologii asistive sau elaborarea de Planuri Educaționale Individualizate.
• fiecare elev simte că aparține comunității școlare și că este valorizat. Prin promovarea unui mediu sigur și protector, toți copiii sunt încurajați să participe activ la activitățile școlare și extrașcolare.
• o școală incluzivă este fundamentată pe principiul respectării drepturilor fiecărui copil la educație de calitate. Accentul este pus pe echitate și pe asigurarea de șanse egale pentru toți elevii.
Adaptările în educație: ce înseamnă?
În sistemul educațional din Republica Moldova, adaptările reprezintă schimbări aduse procesului de predare pentru a sprijini elevii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv pe cei cu dizabilități. Scopul este ca fiecare copil să fie inclus în activitățile școlare și să își poată valorifica potențialul. Centrul Republican menționează că individualizarea procesului educațional se realizează prin două tipuri de curriculum adaptat la nevoile elevilor. În cazul Curriculumului general cu adaptări (CGA), elevul urmează programa școlară standard, însă beneficiază de metode de predare, învățare și evaluare personalizate, care țin cont de potențialul său. Atunci când elevul nu poate atinge obiectivele prevăzute în curriculumul general, se aplică Curriculumul modificat (CM) – o formă de individualizare ce presupune ajustarea conținuturilor și a obiectivelor educaționale, astfel încât procesul de învățare să corespundă nivelului său de dezvoltare, cu accent pe pregătirea pentru viață. „Adaptările se clasifică în trei categorii principale: adaptări psihopedagogice (modificări în metodele de predare-învățare), adaptări în materie de evaluare (schimbări în procedurile de evaluare) și adaptări ambientale (modificări ale mediului fizic din școală sau clasă pentru a asigura accesibilitatea și un cadru propice învățării)”, precizează Centrul Republican.
Cadrele didactice beneficiază de formări continue și complementare care le dezvoltă abilitățile de predare diferențiată. De asemenea, viitorii profesori urmează un modul obligatoriu de educație incluzivă, iar ulterior pot participa la stagii, seminare și activități de autoinstruire pentru a-și perfecționa competențele. Totodată, în școli pot activa și cadre didactice de sprijin, specializate în asistarea elevilor cu dizabilitate contribuind la integrarea și progresul acestora. „Atribuțiile principale ale unui cadru didactic de sprijin prevede participarea la elaborarea și realizarea Planului Educațional Individualizat și la monitorizarea progresului elevului. De asemenea, cadrul didactic de sprijin asistă elevul la lecții și în afara lor, realizează activități de asistență educațională și colaborează cu ceilalți profesori, specialiști și părinți” precizează Centrul Republican.
Provocări în implementarea educației incluzive
Aplicarea adaptărilor în sistemul educațional se confruntă cu mai multe provocări:
• Provocări atitudinale. Mulți profesori nu se simt pregătiți să lucreze cu elevi cu cerințe educaționale speciale, ceea ce generează frustrare și descurajare. „Părinții elevilor cu cerințe educaționale speciale evită uneori evaluările, de teama ca propriii copii să nu fie etichetați. La rândul lor, unii elevi refuză să participe la activitățile de sprijin, temându-se că vor fi „tachinați” de colegi. Totodată, persistă percepția că prezența copiilor cu dizabilități mintale ar perturba orele sau ar afecta negativ calitatea educației pentru ceilalți elevi”, menționează Centrul Republican.
• Provocări legate de resurse. Lipsa personalului specializat – cadre de sprijin, psihologi și logopezi – este resimțită mai ales în mediul rural. Fondurile alocate sunt considerate insuficiente pentru a acoperi salariile personalului de sprijin, precum și pentru materialele didactice și echipamentele necesare. În unele cazuri, funcțiile se cumulează, iar sprijinul oferit elevilor devine superficial și ineficient.
• Provocări curriculare și metodologice. Profesorii resimt presiunea de a parcurge programa standard, ceea ce le lasă puțin timp pentru adaptări individuale și pentru a lucra cu elevii cu cerințe speciale. De asemenea, cadrele didactice întâmpină dificultăți în elaborarea testelor și a criteriilor de evaluare personalizate și simt nevoia unui sprijin metodologic mai clar. Iar lipsa rezultatelor imediate din partea elevilor contribuie la demotivare și epuizare profesională.
Facilități pentru elevi cu cerințe educaționale speciale
Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, copiii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de o serie de facilități menite să le asigure o educație incluzivă și echitabilă. Acestea vizează atât sprijinul continuu în procesul de învățământ, cât și adaptări specifice pentru evaluarea finală și certificare. Elevii care urmează curriculum-ul general pot primi „timp suplimentar (60 de minute pentru lucrările scrise, 120 de minute pentru proba la limba străină, în special pentru elevii cu deficiențe neuro-motorii sau vizuale grave), adaptări de mediu (acces arhitectural, iluminare specială, separare de un grup mare), asistență personală (un asistent individual care transcrie răspunsurile la dictare) și echipamente specializate (pentru deficiențe vizuale grave)”. Totodată, cei imobilizați la pat pot susține examenul la domiciliu. Elevii care studiază după curriculum modificat susțin probe individualizate, adaptate nevoilor lor, aprobate de comisii speciale și primesc aceleași facilități la examene.
Elevii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de sprijin continuu prin Planul Educațional Individualizat și serviciile oferite de Centrele de Resurse pentru Educația Incluzivă. Aceste centre, amenajate în școli și grădinițe, oferă asistență educațională și terapii specializate, coordonate de cadre didactice de sprijin.
Educația incluzivă sprijină dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor, nu doar a celor cu dizabilități. Prin interacțiunea cu elevi diferiți, aceștia învață respectul, empatia și colaborarea, devenind mai toleranți și mai deschiși. „Iar pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, incluziunea le oferă acces la educație, îi ajută să se simtă parte a comunității școlare și previne izolarea. Învățând alături de ceilalți copii, aceștia beneficiază de un mediu stimulativ care îi sprijină să își atingă potențialul, să obțină rezultate mai bune și să se pregătească pentru o viață independentă și o integrare mai ușoară pe piața muncii”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.
Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
Pentru mulți părinți, aflarea diagnosticului copilului schimbă felul în care percep viitorul. Bucuria de a crește un copil rămâne, dar apar întrebări, temeri și nevoia de a avea previzibilitate pentru ce urmează. În astfel de momente, sprijinul și informația corectă devin esențiale.
Marina are 35 de ani și este mama a doi băieți gemeni de cinci ani. Unul dintre ei este diagnosticat cu tulburare de spectru autist.
Până la momentul diagnosticului, viața ei se desfășura firesc. Se descrie ca o persoană împlinită și fericită. Vestea diagnosticului a adus însă o schimbare profundă. „A apărut un gol în mine. Aveam frică, multe întrebări, teama de etichete.”
Din experiența ei, părinții copiilor cu dizabilități, mai ales cei din mediul rural, se confruntă cu multe dificultăți care nu sunt întotdeauna vizibile din exterior. Comentariile necugetate, etichetele sau lipsa înțelegerii pot face parcursul și mai dificil. În multe situații, părinții rămân singuri în fața acestor provocări.
„Trebuie să treci prin toate acestea aproape singur, fără cineva care să te îndrume.”
Unul dintre cele mai dificile lucruri, spune Marina, este lipsa serviciilor specializate la nivel local. În multe localități nu există centre de reabilitare sau servicii de intervenție timpurie. Părinții apelează la câteva cabinete private, unde programările sunt limitate, iar accesul devine dificil.
În astfel de condiții, sprijinul emoțional capătă o importanță aparte. Pentru Marina, întâlnirea cu alți părinți în cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a însemnat mai mult decât acces la informație.
„Am aflat foarte multe lucruri utile și am cunoscut mame care trec prin situații asemănătoare.”
Își amintește cu zâmbet discuțiile din cadrul întâlnirilor și sfaturile mentorilor. Un moment care i-a rămas în minte este cel în care o mentoră le-a vorbit despre felul în care pot gestiona conflictele și tensiunile din comunitate — lucruri aparent mici, dar care contează mult în viața de zi cu zi.
Pentru Marina, grupurile locale de sprijin sunt un spațiu necesar. „Este un loc sigur unde poți vorbi deschis. Știi că vei fi ascultat și înțeles.”
Aceste întâlniri creează o comunitate în care experiențele personale devin sprijin pentru alți părinți. Informația circulă mai ușor, iar deciziile devin mai clare atunci când sunt discutate împreună.
Privind spre viitor, Marina își dorește ca mediul în care cresc copiii ei să fie mai deschis și mai empatic față de copiii cu nevoi speciale.
Dacă ar vorbi cu o mamă aflată la început de drum, Marina i-ar spune să aibă grijă și de propria stare emoțională. „Să fie puternică și să nu uite de ea. Starea mamei influențează bunăstarea copilului.”
Din experiența ei, sprijinul dintre părinți face parcursul mai ușor. Atunci când părinții se întâlnesc, vorbesc și învață unii de la alții, drumul devine mai clar pentru fiecare familie în parte.
Despre abilitare în comunitate
„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.
Pentru unele familii, programul obișnuit înseamnă prezență constantă alături de copil. Zilele sunt organizate în jurul lui, iar deciziile importante se iau în funcție de nevoile copilului. În astfel de situații, sprijinul dintre părinți devine o resursă esențială.
Olesea are 42 de ani și trei copii. Fiul ei, Cătălin, are 21 de ani și este diagnosticat cu autism sever. Cele două fiice au 18 și 14 ani. Viața familiei s-a aranjat în jurul nevoilor lui, iar pentru Olesea asta a însemnat, la un moment dat, să facă o alegere clară: să rămână acasă.
Până în septembrie 2025 a lucrat ca bucătar. Încerca să împace programul de muncă cu grija permanentă pentru băiat. În timp, a înțeles că ritmul devenise prea greu de menținut și a decis să se concedieze pentru a-i putea oferi supravegherea și atenția necesare zilnic.
Decizia nu a fost simplă. S-a gândit mult la responsabilitatea financiară rămasă în principal pe umerii soțului. În timp, a înțeles că pentru familia lor stabilitatea înseamnă organizare și prezență constantă. Astăzi spune că are mai mult timp pentru Cătălin și pentru echilibrul casei.
Înainte de toate acestea, Olesea se descrie ca o persoană visătoare, cu mai puține temeri decât are acum. „Acum mă gândesc mereu dacă sunt o mamă bună.” Dincolo de rolul parental, rămâne o persoană sinceră și deschisă. Chiar și în momentele dificile, spune că încearcă să îi sprijine pe ceilalți.
La începutul parcursului, accesul la informație clară a fost limitat. Își amintește perioada în care Cătălin a frecventat grădinița doar o săptămână, după care i s-a spus că instituția nu poate lucra cu el. Atunci a înțeles cât de mult contează orientarea din primele etape.
Din experiența ei, părinții copiilor cu dizabilități au nevoie, înainte de toate, de sprijin emoțional și de informație structurată. „Când ne adresăm cu o problemă legată de copil, avem nevoie să fim ascultați, nu priviți cu indiferență.”
Prima întâlnire din cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a fost pentru Olesea o experiență nouă. „Sufletește m-am simțit bine. M-am întors acasă cu gânduri pozitive, realizând că mai sunt mame ca mine.”
Discuțiile cu mentorii și schimbul de experiență cu alți părinți au reprezentat pentru ea o pauză mentală și un spațiu în care grijile zilnice au fost înțelese fără explicații suplimentare.
Olesea consideră că astfel de grupuri sunt necesare în fiecare regiune. Mamele au nevoie să știe că există oameni la care pot apela pentru un sfat și că experiența lor este validată.
Despre comunitatea în care crește fiul ei spune că își dorește mai multă înțelegere și mai multă atenție față de copiii cu dizabilități.
Unui părinte aflat la început de drum i-ar spune să aibă răbdare și să nu renunțe. Știe cât de mult contează să întâlnești pe cineva care a trecut deja prin aceleași etape.
Pentru Olesea, sprijinul dintre părinți este foarte prețios pentru că doar în acest mode experiența personală devine cu adevărat utilă pentru altcineva.
Despre abilitare în comunitate
„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.
Un diagnostic nu schimbă doar viața unui copil, ci ritmul întregii familii. Prioritățile se ordonează, iar deciziile încep să fie luate în funcție de un nou reper. Pentru Cristina Iurcu, acel moment a venit atunci când Maria, la doi ani și jumătate, a fost diagnosticată cu tulburare de spectru autist.
Cristina are 33 de ani și este mama a două fete. Maria are aproape șase ani, iar Ana, sora ei mai mică, puțin peste un an. Când vorbește despre parcursul lor, vorbește despre pași bine calculați, despre decizii luate cu mintea limpede și despre un proces de acceptare care a avut ritmul lui.
„Drumul acceptării a avut coborâșuri și urcușuri”, spune ea. În timp, emoția s-a transformat în claritate. Întrebarea „de ce?”a lăsat loc întrebării „ce putem face de aici înainte?”.
Înainte de diagnostic, Cristina era deja obișnuită cu ritmul intens. Studia și lucra în paralel. A absolvit științe ale educației, apoi traducere, ulterior economie. A sprijinit copii cu dificultăți de învățare într-un proiect educațional și a lucrat într-o editură internațională. Își imagina o revenire în școală, într-un traseu profesional stabil.
Diagnosticul Mariei a schimbat ordinea priorităților.
Familia s-a mutat la Chișinău pentru terapie ABA. Cristina a urmat ea însăși cursuri în domeniu. A revenit la Bălți, apoi a decis să aprofundeze logopedia, înscriindu-se la master. A lucrat într-un centru privat, iar ulterior și la o grădiniță. Astăzi este logopedă la Liceul Teoretic „George Coșbuc” din Bălți.
„Prin tot ce fac, îi fac drum Mariei.” Pentru Cristina, expresia înseamnă implicare zilnică acasă și la cabinet și cel mai important asumarea unui rol mai amplu - acela de a vorbi deschis despre autism și de a arăta că acești copii au ritmul și potențialul lor.
Experiența ei i-a arătat că părinții copiilor cu dizabilități se confruntă cu lipsa unei orientări clare. Primele etape după diagnostic sunt decisive, iar informația este adesea fragmentată. „Un părinte are nevoie să știe care sunt pașii. Ce este prioritar. Ce servicii sunt potrivite. Unde găsește sprijin.”
În acest context, întâlnirea cu alți părinți capătă o altă însemnătate.
Prima întâlnire din cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a fost pentru Cristina o confirmare că experiența proprie poate deveni resursă comună. „Fiecare părinte a vorbit despre copilul său, despre frici și despre ce a funcționat. „Atunci am simțit o conexiune adevărată”, își amintește ea. „Am gândit: dacă alții reușesc, vom reuși și noi.”
În acel spațiu, comparația face loc schimbului de experiență. „Când auzi cum altcineva a gestionat o situație similară, îți clarifici propriile nelămuriri.” Pentru Cristina, valoarea acestor grupuri nu este emoțională în primul rând, ci practică preluată din alte exemple: ce a funcționat, ce nu, ce ar merita încercat.
Ea crede că atunci când părinții se conectează, comunitatea începe să se schimbe. Informația circulă mai ușor, iar sensibilizarea se întâmplă firesc.
Cristina își dorește ca Maria să crească într-o comunitate care înțelege diversitatea. O comunitate în care sistemele medical, educațional și social funcționează coordonat, iar părinții găsesc sprijin fără a fi nevoiți să îl caute în mod fragmentat.
Unui părinte aflat la început de drum i-ar spune să caute alți părinți. „Într-o comunitate, puterea crește. E mai ușor când vorbești cu cineva care a trecut prin același lucru. Experiența altor părinți oferă mai multă încredere.”
Pentru Cristina, sprijinul dintre părinți este o formă de solidaritate colectivă cu o forță de schimbare nemărginită.
Despre abilitare în comunitate
„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.
