Epuizarea părinților care îngrijesc copii cu dizabilități: cum recunoști burnout-ul parental și ce poți face

01 august, 2025

Burnout-ul parental afectează în special părinții care îngrijesc copii cu dizabilități, pentru care responsabilitatea este neîntreruptă, atât fizic, cât și emoțional. Solicitările zilnice, lipsa somnului, birocrația, izolarea și lipsa unui sprijin duc, în timp, la o epuizare profundă, care nu dispare cu o simplă odihnă. Pentru ca un părinte să poată fi prezent, conectat și sprijin real pentru copil, este esențial să aibă grijă și de propria sănătate – fizică, mentală și emoțională.

Ce este burnout-ul parental?

Timp de mulți ani, burnout-ul a fost asociat cu mediul profesional. Termenul de burnout înseamnă „ardere”, o epuizare profundă a resurselor fizice și emoționale. Spre deosebire de stres care presupune o reacție acută, dar temporară la o situație dificilă, burnout-ul apare când stresul și oboseala devin cronice. Stresul dispare, de regulă, odată cu eliminarea factorul declanșator și, potrivit psihologăi Cristina Balan-Jereghi, de cele mai multe ori ne mobilizează – avem un flux mărit de energie, suntem activi și orientați spre soluție. În cazul burnout-ului, însă, persoana afectată nu mai are energie, este apatică și obosită permanent. Spre deosebire de oboseala obișnuită, care trece după odihnă, burnout-ul persistă și necesită schimbări profunde în stilul de viață pentru a fi depășit.

De ce apare burnout-ul parental

În cazul părinților, burnout-ul apare frecvent, mai ales atunci când nu beneficiază de sprijin. Ei pot ajunge să se simtă copleșiți, extenuați și incapabili să mai răspundă cerințelor zilnice. În formele grave, burnout-ul poate duce și la probleme de sănătate. „Părinții pot trăi burnout-ul prin distanțare emoțională față de copil. Deși îl iubesc, ei nu mai pot fi prezenți sau conectați la emoțiile lui, iar aceasta adaugă și mult sentiment de vinovăție”, precizează psihologa. Printre cauzele frecvente ale burnout-ului se numără lipsa unui somn odihnitor, solicitările constante ale copilului, absența unui sprijin și izolarea socială, adesea cauzată de reducerea comunicării cu alți adulți. Psihologa susține că, în cazul părinților care cresc un copil cu dizabilități, riscul de burnout apare mai devreme, este mai frecvent și tinde să se manifeste într-o formă mult mai intensă.

„Anxietatea crescută cauzată de procesul de integrare a copilului în comunitate, fricile, îngrijirea constantă, dificultățile în accesarea serviciilor specializate, problemele de sănătate uneori asociate cu dizabilitatea – toate facilitează apariția și agravarea rapidă a nivelului de epuizare la părinții copiilor cu dizabilități”, explică aceasta.

Potrivit Cristinei Balan-Jereghi, una dintre principalele cauze ale epuizării în rândul părinților care au copii cu dizabilități este izolarea socială și lipsa unui sprijin real din partea celor apropiați. Adesea, acești părinți se retrag pentru a evita privirile insistente, întrebările incomode sau stigmatul care încă însoțește dizabilitatea. În aceste condiții, ajung să preia întreaga responsabilitate pentru sănătatea și siguranța copilului, fără posibilitatea unor momente de odihnă. Un alt factor al burnout-ului în rândul acestor părinți este birocrația și dificultatea accesării serviciilor de sprijin. „Devine obositoare nevoia de a bate la diverse uși pentru a obține sprijin, respectarea tuturor drepturilor copilului, integrarea în comunitate”, explică psihologa. Dizabilitatea este adesea însoțită de probleme de sănătate, tratamente și vizite medicale frecvente, care cresc nivelul de stres și favorizează apariția burnout-ului.

„Lucrurile se agravează când părinții sunt nevoiți să părăsească și locul de muncă pentru a putea acoperi nevoile speciale ale copilului, fapt ce pune presiune pe situația financiară a familiei. Deci, e aproape un cerc vicios pe care acești părinți trebuie să îl parcurgă din nou și din nou, în timp ce epuizarea devine tot mai profundă”, adaugă aceasta.

Cum poți recunoaște semnele timpurii ale burnout-ului?

Burnout-ul nu apare brusc. De cele mai multe ori, semnalele sunt subtile la început. Iată câteva dintre ele:

Emoționale: iritabilitate crescută, senzație de blocaj, copleșire. „Putem auzi părinții spunând că se simt depășiți de situație, de lucrurile necesare de făcut, de parcă nu ar mai exista lumină la capătul tunelului”, spune Cristina Balan-Jereghi.
Comportamentale: tendința de izolare, funcționare pe „pilot automat”, consum excesiv de rețele sociale. „Trebuie să fim atenți când preferăm compania telefoanelor și a rețelelor sociale, decât a oamenilor reali. Tendința de izolare e cu adevărat periculoasă, or nu vom avea cum să încărcăm «bateriile sociale» fără interacțiune. Uneori putem auzi acești părinți povestind că «Sunt atât de obosit, că nici nu am forță să mă duc la culcare. Mai bine fac scroll pe telefon», comportament pe care îl considerăm alarmant”, menționează psihologa.
Fiziologice: senzație permanentă de oboseală, somn necalitativ și orice alt simptom asemănător intoxicațiilor alimentare (probleme digestive, fluctuație în greutate, scăderea poftei de mâncare, amețeli).

„Cu cât mai devreme observăm aceste simptome, cu atât mai rapide și eficiente vor fi metodele de prevenire a burnout-ului”, atenționează psihologa. Un părinte care are în grijă un copil cu dizabilitate trebuie să ceară ajutor, deoarece sprijinul din partea altora nu doar că îi oferă momente necesare pentru odihnă și refacere, dar contribuie și la menținerea echilibrului emoțional și a capacității de a oferi îngrijire pe termen lung, fără a ajunge la epuizare. „Igiena somnului, respectarea pauzelor de masă și de odihnă, respectarea unui regim alimentar echilibrat, adresarea la timp la medic atunci când există riscul unei probleme de sănătate – toate vor contribui la prevenirea burnout-ului”, adaugă aceasta.

De ce este importantă grija de sine?

Potrivit specialistei, pentru un părinte care își împarte ziua între terapii, drumuri, hârtii, crize emoționale și îngrijorări continue, grija de sine trebuie să fie simplă:

să aibă 15 minute doar pentru sine, în care să respire adânc, să tacă, să bea ceaiul cald până la capăt;
să vorbească cu cineva care îl ascultă, să aibă prieteni cu care să se vadă regulat;
să-și asculte corpul: dacă îi e somn, să doarmă; dacă are nevoie să schimbe mediul – să o facă;
să-și planifice timp pentru activitățile care îi plac, chiar dacă alții le consideră neimportante.

„Grija de sine înseamnă, uneori, să recunoști că și tu ai nevoie de ajutor, că și tu ai dreptul să fii ținut în brațe, văzut, susținut, și poate chiar să îți acorzi permisiunea de a spune cu voce tare: sunt vulnerabil și am nevoie de ajutor”, susține psihologa. Potrivit acesteia, neglijarea propriilor nevoi pe termen lung poate cauza probleme de sănătate, de la scăderea imunității la dezechilibre hormonale și boli autoimune, crescând riscul depresiei și anxietății, adesea amplificate de vinovăție și sentimentul de eșec parental. Totodată, sănătatea părintelui este esențială pentru siguranța și îngrijirea adecvată a copilului cu dizabilități. „Pentru că nu poți fi eficient, conectat și util atunci când propriul rezervor este gol. Un părinte epuizat nu poate fi prezent. Nu poate răspunde cu răbdare. Nu poate susține pe cineva care are nevoie de siguranță emoțională, iar noi știm câtă siguranță trebuie să le oferim copiilor pentru o dezvoltare sănătoasă”, subliniază Cristina Balan-Jereghi.

„Totodată, țin să accentuez că este profund important ca părintele unui copil cu dizabilități să aibă grijă de sine nu doar pentru a fi un sprijin mai bun pentru copil, ci pentru sine însuși, ca persoană completă și valoroasă în afara rolului de părinte. Oricât de mult și-ar iubi un părinte copilul, identitatea sa nu trebuie să se reducă doar la – părinte de copil cu dizabilitate. Emoțiile, visele, dorințele – toate își au locul în viața părintelui și satisfacerea lor poate servi chiar drept un exemplu pozitiv pentru copil. Dragă părinte, a trăi doar pentru celălalt înseamnă, treptat, a te dizolva, în timp ce grija de sine este o formă de a-ți păstra autonomia, demnitatea și sensul vieții”, conchide psihologa.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Alte recomandate

Vezi toate

Alte recomandate

22 august, 2025

Comunicarea părinți–profesori: cheia unei educații incluzive

O relație deschisă și constructivă între părinți și școală joacă un rol esențial în dezvoltarea educațională a fiecărui elev, în special a celor cu cerințe educaționale speciale. Atunci când familia și profesorii colaborează constant, se creează un cadru educativ stabil, care asigură continuitatea între ceea ce se învață la școală și ceea ce este sprijinit acasă. „Părinții pot consolida acasă strategiile și obiectivele stabilite în școală prin Planul Educațional Individualizat, iar profesorii pot utiliza informațiile despre interesele și abilitățile copilului în mediul familial pentru a-i adapta mai bine procesul de învățare”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

De ce este importantă comunicarea părinți-școală și ce greșeli trebuie evitate?

Informațiile pe care părinții le oferă despre punctele forte, interesele și nevoile copilului permit cadrelor didactice să personalizeze curriculumul și să aplice metode adaptate, contribuind astfel la atingerea potențialului maxim al elevului. „Când părinții și cadrele didactice comunică deschis, se creează o cultură a încrederii și respectului, care contribuie la prevenirea discriminării și izolării elevilor cu cerințe educaționale speciale. Această abordare sprijină, totodată, formarea unei atitudini pozitive a tuturor elevilor față de diversitate”, menționează Centrul Republican.

Uneori, există situații în care relația dintre părinți și școală este afectată de abordări greșite. Centrul Republican atrage atenția că refuzul de a accepta diagnosticul copilului, din teamă sau neîncredere, poate bloca accesul la sprijinul necesar. Alte greșeli frecvente includ lipsa de comunicare cu școala, furnizarea de informații incomplete sau chiar delegarea completă a responsabilității către profesori. „Părinții pot avea o atitudine negativă sau defensivă, considerând că școala îi blochează în loc să-i ajute, manifestând nemulțumiri neconstructive și acuzații, fără a căuta soluții comune. Toate aceste greșeli pot duce la un mediu de învățare ineficient și la dificultăți de adaptare pentru copil”, subliniază Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Potrivit acestuia, responsabilitatea educației aparține ambelor părți. În loc ca sarcina să revină exclusiv părinților sau profesorilor, colaborarea oferă un cadru echilibrat în care fiecare contribuie activ la dezvoltarea și succesul copilului.

Când comunicarea devine deficitară și ce soluții sunt

Când părinții și profesorii nu comunică eficient, copilul cu cerințe educaționale speciale are cel mai mult de suferit. „Poate simți tensiunea dintre părinți și profesor. El se poate simți prins la mijloc, temându-se că trebuie să ia o parte sau că este cauza conflictului. Acest stres emoțional poate duce la manifestări comportamentale negative, la o scădere a stimei de sine și la o aversiune față de școală”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. De asemenea, o comunicare slabă între părinți și profesori întârzie depistarea problemelor sau a noilor nevoi ale copilului. Profesorul nu află ce se întâmplă acasă, iar părintele nu înțelege dificultățile din clasă. Astfel, sprijinul necesar întârzie, iar dezvoltarea copilului are de suferit.

Pentru a evita tensiunile, părinții sunt încurajați să abordeze discuțiile cu profesorii într-un mod constructiv, punând accentul pe parteneriat, nu pe acuzații. „În loc să spună «Copilul meu nu învață nimic la școală», pot întreba: «Cum putem lucra împreună pentru a-l ajuta pe copilul nostru să progreseze la această materie?». Această abordare transformă problema într-un obiectiv comun, implicându-l pe profesor în procesul de soluționare. De asemenea, este important să folosească un limbaj al colaborării, utilizând formulări de genul: «Ce putem face împreună?» sau «Aș dori să înțeleg mai bine cum putem sprijini obiectivele din Planul Educațional Individualizat al copilului meu.»”, explică Centrul Republican. Părinții pot evidenția abilitățile copilului, apreciind eforturile profesorului și progresele, chiar și cele mici. De asemenea, este important să ofere informații utile despre starea și preferințele copilului, pentru a sprijini elaborarea unui Plan Educațional Individualizat eficient.

Cum pot profesorii încuraja deschiderea și implicarea părinților?

Pentru ca elevii cu cerințe educaționale speciale să aibă succes, profesorii trebuie să implice părinții ca parteneri egali în procesul educațional și să comunice cu ei clar și simplu, evitând termeni complicați și explicând bine obiectivele și metodele folosite. „Este recomandat să se stabilească o rutină de comunicare, fie prin mesaje scrise, apeluri telefonice sau întâlniri periodice, pentru a ține părinții la curent cu progresele și provocările copilului”, accentuează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Părinții pot oferi feedback despre cum aplică copilul, acasă sau în viața de zi cu zi, ceea ce învață la școală. De asemenea, aceștia pot fi implicați direct în procesul educațional prin activități concrete, cum ar fi exersarea unor abilități acasă sau participarea la activități de voluntariat la școală. „Aceasta le oferă un sentiment de control și implicare directă. Pe parcursul anilor de școală, profesorii trebuie să asigure o tranziție lină a implicării părinților: de la rolul direct de sprijin în teme la clasele mici, la un rol de partener în luarea deciziilor și în orientarea profesională la clasele mari”, explică Centrul Republican. Potrivit acestuia, profesorii ar trebui să asculte activ și să trateze cu seriozitate orice sugestie sau reclamație, asigurându-se că părinții nu se tem de consecințe negative.

Cum să reacționeze părinții când copilul povestește despre o situație neplăcută cu profesorul?

Când un copil cu cerințe educaționale speciale povestește o experiență neplăcută cu un profesor, părinții ar trebui să reacționeze calm și cu empatie. Este important să evite reacțiile impulsive, pentru a proteja bunăstarea emoțională a copilului. „Părintele trebuie să asculte povestea copilului fără a-l întrerupe, oferindu-i spațiul necesar pentru a se exprima complet. Este esențial să se valideze sentimentele copilului, folosind fraze precum «Îți înțeleg supărarea, sună foarte neplăcut ce s-a întâmplat» sau «E normal să te simți trist/supărat din cauza asta». Validarea emoțiilor nu înseamnă a fi de acord cu acuzația, ci pur și simplu a recunoaște și a respecta sentimentele copilului”, menționează Centrul Republican. Totodată, este important să se țină cont de particularitățile cerințelor educaționale speciale ale copilului, care pot influența percepția asupra evenimentelor, și să se pună întrebări deschise pentru a înțelege mai bine contextul.

După clarificarea situației, părintele ar trebui să contacteze profesorul într-un mod respectuos, evitând acuzațiile directe și exprimând dorința de colaborare. Dacă problema nu poate fi rezolvată cu profesorul, părintele se poate adresa echipei Planului Educațional Individualizat sau Comisiei Multidisciplinară Intrașcolară sau, dacă este necesar, conducerii școlii.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

18 august, 2025

Ce este o școală incluzivă și ce adaptări există pentru copiii cu CES

Educația trebuie să țină cont de nevoile fiecărui copil. În acest sens, școala incluzivă devine o necesitate, un model care oferă șanse egale și sprijin tuturor elevilor. Prin adaptarea curriculumului, a metodelor de predare și a mediului de învățare, această abordare răspunde diversității din clasă, oferind sprijin personalizat, indiferent de abilități. „Incluziunea este un proces continuu de îmbunătățire, care necesită un parteneriat solid între autorități, școli, profesori, părinți și comunitate pentru a crea un sistem educațional echitabil și eficient pentru toți”, menționează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP).

Ce este o școală incluzivă?

O școală incluzivă reprezintă un mediu educațional adaptat pentru a răspunde nevoilor diverse ale tuturor elevilor, promovând egalitatea, respectul și participarea activă în procesul de învățare. Potrivit Centrului Republican, o instituție de învățământ poate fi considerată incluzivă, dacă îndeplinește următoarele criterii:
   •   o școală incluzivă adaptează mediul, curriculum-ul și metodele de predare pentru a se  potrivi fiecărui copil. Aceasta presupune un mediu de învățare flexibil, unde fiecare elev primește suportul necesar pentru a-și atinge potențialul, prin strategii didactice diferențiate și materiale personalizate.
   •   școala privește diversitatea elevilor (dizabilități, origine etnică, mediu socio-economic sau  cultural) ca pe o sursă de îmbogățire. Prin această abordare, se promovează respectul reciproc și înțelegerea, contribuind la formarea unei societăți mai tolerante și mai unite.
   •   pentru a asigura succesul fiecărui elev, școala furnizează resurse și sprijin specializat,  personalizat nevoilor fiecărui copil. Acesta poate include colaborarea cu cadre didactice de sprijin, utilizarea de tehnologii asistive sau elaborarea de Planuri Educaționale Individualizate.
   •   fiecare elev simte că aparține comunității școlare și că este valorizat. Prin promovarea unui mediu sigur și protector, toți copiii sunt încurajați să participe activ la activitățile școlare și extrașcolare.
   •   o școală incluzivă este fundamentată pe principiul respectării drepturilor fiecărui copil la educație de calitate. Accentul este pus pe echitate și pe asigurarea de șanse egale pentru toți elevii.

Adaptările în educație: ce înseamnă?

În sistemul educațional din Republica Moldova, adaptările reprezintă schimbări aduse procesului de predare pentru a sprijini elevii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv pe cei cu dizabilități. Scopul este ca fiecare copil să fie inclus în activitățile școlare și să își poată valorifica potențialul. Centrul Republican menționează că individualizarea procesului educațional se realizează prin două tipuri de curriculum adaptat la nevoile elevilor. În cazul Curriculumului general cu adaptări (CGA), elevul urmează programa școlară standard, însă beneficiază de metode de predare, învățare și evaluare personalizate, care țin cont de potențialul său. Atunci când elevul nu poate atinge obiectivele prevăzute în curriculumul general, se aplică Curriculumul modificat (CM) – o formă de individualizare ce presupune ajustarea conținuturilor și a obiectivelor educaționale, astfel încât procesul de învățare să corespundă nivelului său de dezvoltare, cu accent pe pregătirea pentru viață. „Adaptările se clasifică în trei categorii principale: adaptări psihopedagogice (modificări în metodele de predare-învățare), adaptări în materie de evaluare (schimbări în procedurile de evaluare) și adaptări ambientale (modificări ale mediului fizic din școală sau clasă pentru a asigura accesibilitatea și un cadru propice învățării)”, precizează Centrul Republican.

Cadrele didactice beneficiază de formări continue și complementare care le dezvoltă abilitățile de predare diferențiată. De asemenea, viitorii profesori urmează un modul obligatoriu de educație incluzivă, iar ulterior pot participa la stagii, seminare și activități de autoinstruire pentru a-și perfecționa competențele. Totodată, în școli pot activa și cadre didactice de sprijin, specializate în asistarea elevilor cu dizabilitate contribuind la integrarea și progresul acestora. „Atribuțiile principale ale unui cadru didactic de sprijin prevede participarea la elaborarea și realizarea Planului Educațional Individualizat și la monitorizarea progresului elevului. De asemenea, cadrul didactic de sprijin asistă elevul la lecții și în afara lor, realizează activități de asistență educațională și colaborează cu ceilalți profesori, specialiști și părinți” precizează Centrul Republican.

Provocări în implementarea educației incluzive

Aplicarea adaptărilor în sistemul educațional se confruntă cu mai multe provocări:

   •   Provocări atitudinale. Mulți profesori nu se simt pregătiți să lucreze cu elevi cu cerințe educaționale speciale, ceea ce generează frustrare și descurajare. „Părinții elevilor cu cerințe educaționale speciale evită uneori evaluările, de teama ca propriii copii să nu fie etichetați. La rândul lor, unii elevi refuză să participe la activitățile de sprijin, temându-se că vor fi „tachinați” de colegi. Totodată, persistă percepția că prezența copiilor cu dizabilități mintale ar perturba orele sau ar afecta negativ calitatea educației pentru ceilalți elevi”, menționează Centrul Republican.
   •   Provocări legate de resurse. Lipsa personalului specializat – cadre de sprijin, psihologi și logopezi – este resimțită mai ales în mediul rural. Fondurile alocate sunt considerate insuficiente pentru a acoperi salariile personalului de sprijin, precum și pentru materialele didactice și echipamentele necesare. În unele cazuri, funcțiile se cumulează, iar sprijinul oferit elevilor devine superficial și ineficient.
   •   Provocări curriculare și metodologice. Profesorii resimt presiunea de a parcurge programa standard, ceea ce le lasă puțin timp pentru adaptări individuale și pentru a lucra cu elevii cu cerințe speciale. De asemenea, cadrele didactice întâmpină dificultăți în elaborarea testelor și a criteriilor de evaluare personalizate și simt nevoia unui sprijin metodologic mai clar. Iar lipsa rezultatelor imediate din partea elevilor contribuie la demotivare și epuizare profesională.
Facilități pentru elevi cu cerințe educaționale speciale

Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, copiii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de o serie de facilități menite să le asigure o educație incluzivă și echitabilă. Acestea vizează atât sprijinul continuu în procesul de învățământ, cât și adaptări specifice pentru evaluarea finală și certificare. Elevii care urmează curriculum-ul general pot primi „timp suplimentar (60 de minute pentru lucrările scrise, 120 de minute pentru proba la limba străină, în special pentru elevii cu deficiențe neuro-motorii sau vizuale grave), adaptări de mediu (acces arhitectural, iluminare specială, separare de un grup mare), asistență personală (un asistent individual care transcrie răspunsurile la dictare) și echipamente specializate (pentru deficiențe vizuale grave)”. Totodată, cei imobilizați la pat pot susține examenul la domiciliu. Elevii care studiază după curriculum modificat susțin probe individualizate, adaptate nevoilor lor, aprobate de comisii speciale și primesc aceleași facilități la examene.

Elevii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de sprijin continuu prin Planul Educațional Individualizat și serviciile oferite de Centrele de Resurse pentru Educația Incluzivă. Aceste centre, amenajate în școli și grădinițe, oferă asistență educațională și terapii specializate, coordonate de cadre didactice de sprijin.

Educația incluzivă sprijină dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor, nu doar a celor cu dizabilități. Prin interacțiunea cu elevi diferiți, aceștia învață respectul, empatia și colaborarea, devenind mai toleranți și mai deschiși. „Iar pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, incluziunea le oferă acces la educație, îi ajută să se simtă parte a comunității școlare și previne izolarea. Învățând alături de ceilalți copii, aceștia beneficiază de un mediu stimulativ care îi sprijină să își atingă potențialul, să obțină rezultate mai bune și să se pregătească pentru o viață independentă și o integrare mai ușoară pe piața muncii”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

17 august, 2025

Drepturi prevăzute de lege pentru părinți și copii în sistemul de învățământ

În Republica Moldova, Codul Educației și Legea nr. 60/2012 recunosc explicit educația incluzivă ca parte a dreptului la educație. Acest lucru înseamnă că fiecare copil are șanse egale de a învăța în medii comune, adaptate nevoilor lor.

Dar ce înseamnă exact acest lucru pentru părinți și copii?

Mai jos am sintetizat principalele drepturi prevăzute de legislație, așa încât fiecare părinte să cunoască cum poate solicita sprijinul necesar și asigura copilului acces echitabil la educație.

Drepturile copiilor:
– să urmeze învățământ gratuit, organizat în instituții de învățământ general, în școli speciale sau, la nevoie, prin învățământ la domiciliu;
– să beneficieze de condiții adaptate (de mediu și de învățare), precum și servicii educaționale în funcție de nevoile sale; – să aibă acces la mijloace de comunicare și formare adaptate, precum alfabetul Braille, limbajul mimico-gestual, forme alternative de scriere și comunicare, orientare și dezvoltarea aptitudinilor de mobilitate; – să primească sprijin suplimentar (cadru didactic de sprijin, asistent personal), în caz că este necesar;
– să aibă un Plan Educațional Individualizat (PEI), în funcție de necesitățile sale;
– să beneficieze de manuale, alimentație, transport și asistență medicală, conform legii;
– să beneficieze de protecție și asistență socială și medicală.

Drepturile părinților: 
– să aleagă instituția de învățământ pentru copilul lor;
– să participe la întocmirea programului de activitate al instituţiei de învățământ;
– să solicite respectarea drepturilor şi libertăţilor copilului în instituţia de învățământ;
– să primească informații despre conținutul învățământului și rezultatele evaluării;
– să participe în structurile consultative sau administrative ale instituției;
– să inițieze și să adere la asociații de părinți pentru sprijinirea școlii.

Dreptul la educație incluzivă nu ține doar de interpretarea legii, ci de modul în care părinții, profesorii și întreaga comunitate, transformă școala într-un mediu sănătos și prietenos, unde fiecare copil își poate realiza potențialul.