Cum îți susții copilul cu dizabilitate să devină independent și echilibrat emoțional

Cum îți susții copilul cu dizabilitate să devină independent și echilibrat emoțional

Părinții copiilor cu dizabilități se confruntă deseori cu dilema dintre protecție și autonomie. Deși intențiile sunt întotdeauna bune, grijile pot deveni copleșitoare și pot limita dezvoltarea copilului. Psihologa Cristina Balan-Jereghi susține că un copil cu dizabilitate are nevoie de sprijin, nu de control, iar părinții trebuie să încurajeze autonomia, să implice copilul în decizii, să valideze emoțiile și să construiască o imagine de sine pozitivă prin acceptare și încredere. 

Protecție versus autonomie: o dilemă a părinților

Fiecare părinte își dorește să-și ajute copilul cât mai bine, să-l protejeze și să ia cele mai bune decizii pentru el. Atunci când copilul are o dizabilitate, aceste intenții se pot transforma, uneori, într-o grijă foarte intensă, chiar supraprotectoare. Din dorința de a-i feri de suferință, mulți părinți ajung să controleze prea mult sau să facă totul în locul copilului. „Pentru o dezvoltare sănătoasă, copiii au nevoie de spațiu pentru a învăța, a greși, a prinde încredere în sine. Părinții pot construi echilibrul, respectând două principii: sunt alături și oferă siguranță, încurajând simultan inițiativa. De exemplu, părintele poate întreba: «Cum ai vrea să facem asta împreună?» sau «Hai încearcă tu și eu voi fi aproape dacă ai nevoie»”, susține psihologa Cristina Balan-Jereghi. Aceasta explică că în acest mod i se oferă copilului  posibilitatea să încerce pe propria piele eșecul și reușita, să-și cunoască propriile forțe, susținând totodată dezvoltarea rezilienței, o capacitate esențială pentru a fi bine, chiar și după perioade de dificultăți. „De asemenea, uneori părinții evită complet discuțiile despre dizabilitate, din dorința de a «nu-l răni», dar copilul simte și are nevoie de adevăr spus cu blândețe. Ajutorul real este acela care îl sprijină să-și recunoască resursele, să aibă inițiativă și să-și înțeleagă frustrările”, adaugă specialista.

De ce este important să implicăm copilul în decizii

Un principiu esențial în susținerea copiilor cu dizabilități este implicarea lor în deciziile care îi privesc. Discuțiile trebuie purtate cu el și nu despre copil, adaptate vârstei și nivelului său de dezvoltare cognitivă și emoțională. „Implicarea în decizii îl vor face pe copil să se simtă valorizat și să capete senzația de control/responsabilitate asupra propriei vieți. Sunt utile întrebările simple: «Cum vezi tu situația asta?», «Ce haină vrei să îmbraci azi?», «Ce crezi că te-ar ajuta acum?». Părintele îi oferă informații și explicații despre lucrurile care se petrec și despre importanța luării unei decizii. Este important să se întrebe părerea copilului, oferindu-i-se spațiu sigur pentru discuție și dezbateri”, explică psihologa. Este important ca în acest proces, părintele/îngrijitorul să nu renunțe la rolul său de adult. Chiar și atunci când copilul nu este de acord, părintele îi poate valida emoțiile și explica ferm, dar empatic, de ce este nevoie ca lucrurile să se desfășoare într-un anumit mod.

Cum construim încrederea în sine și reziliența

Psihologa susține că încrederea în sine a unui copil cu dizabilitate se dezvoltă treptat, prin discuții, analize ale efortului făcut de către acesta și prin delegarea de sarcini pe care copilul le poate realiza, sărbătorind, ulterior, succesul. „Este important ca de fiecare dată să se țină cont de nivelul de dezvoltare cognitivă, emoțională și fizică a copilului, oferindu-i-se sarcini ușor provocatoare, dar care să nu-i depășească abilitățile prea mult”, spune aceasta. 

„Poți spune: «Am văzut cât de mult ai muncit. Am apreciat mai ales atunci când erai cât pe ce să te oprești, dar tu ai decis să continui. Sunt mândru de tine!» sau «Ce ți-a plăcut cel mai mult în acest proces?», «Ce te-a făcut să te simți bine?», «Când ai simțit că a fost cel mai dificil?». Prin astfel de întrebări nu doar îl învățăm pe copil să se bucure de proces și efortul susținut, dar îi și modelăm discursul interior: «A fost greu, dar am reușit!»”, explică Cristina Balan-Jereghi.

Părintele/îngrijitorul are un rol esențial în construirea unei imagini pozitive de sine la copilul cu dizabilitate. Atitudinea sa reflectă un model interiorizat de copil: dacă transmite acceptare, încredere și mândrie, copilul învață că este valoros așa cum este. În schimb, critica, rușinea sau comparațiile frecvente pot afecta profund stima de sine. „Părintele creează mediul copilului, îl ghidează în stabilirea obiectivelor zilnice și îl susține în învățarea din eșecuri. Toate acestea construiesc în timp stima de sine la copil și capacitatea de a se percepe adecvat, chiar dacă este diferit”, menționează psihologa.

Cum recunoaștem semnele de anxietate la copil

Anxietatea la copiii cu dizabilități se exprimă adesea prin comportamente, nu prin cuvinte. Potrivit specialistei, părinții trebuie să fie atenți la:

  • evitarea anumitor locuri sau activități;
  • crize de furie, agresivitate chiar și fără un motiv exact;
  • simptome asociate cu infecțiile alimentare (dureri de burtă, senzația de vomă, amețeli).

De asemenea, dacă părintele/îngrijitorul își vede copilul mai încordat, mai irascibil, pot fi semnele unui disconfort emoțional. Este important ca părintele să observe aceste semnale și să le analizeze în context, ținând cont de mediul și situațiile în care apar, pentru a înțelege cauza din spatele lor.

Exprimarea emoțiilor și limbajul blândeții

Pentru copiii cu dizabilitate, exprimarea emoțiilor poate fi o provocare firească. Părintele joacă un rol important în identificarea stărilor copilului, observând cu atenție schimbările de comportament, mimica, gesturile sau tonusul corporal. 

„Recomand întotdeauna părinților să creeze mult spațiu pentru comunicare creativă: să deseneze emoțiile, să numească emoțiile printr-o culoare, jocuri de rol cu păpușile, cartonașe cu diferite tipuri de situații în care copilul să-și recunoască propria experiență. De asemenea, le recomand părinților să folosească și verbalizări empatice: «Cred că ai fost trist că nu ai fost lăsat să participi... Ai simțit asta?» – chiar dacă nu răspunde, copilul învață limbajul emoțiilor. Părintele poate deveni oglinda prin care copilul începe să-și recunoască propriile trăiri”, susține specialista.

Demnitate, acceptare, rezistență în fața respingerii

Pentru a face față respingerii sau stigmatizării, copiii cu dizabilități au nevoie să fie învățați demnitatea de sine. Părintele/îngrijitorul joacă un rol esențial în acest proces, oferindu-i copilului mesaje clare despre propria valoare, indiferent de cum este perceput de ceilalți. „Copilul are nevoie de un mesaj clar: Valoarea ta nu scade pentru că cineva nu te înțelege sau nu te acceptă”, accentuează psihologa. Răspunsurile simple și afirmative, poveștile inspiraționale și discuțiile sincere despre diferențe pot fi de mare ajutor. Însă, cel mai puternic model rămâne chiar părintele: dacă acesta știe să-și gestioneze emoțiile, să se simtă valoros în pofida respingerii, atunci copilul va interioriza un comportament similar.

Validarea emoțiilor și învățarea prin empatie

Potrivit specialistei, este esențial să validăm emoția copilului și să o normalizăm:

1. „E normal să fii furios într-o astfel de situație.” Părintele îi vede emoția, o numește și enunță că oricine s-ar simți la fel într-o astfel de situație. Astfel, copilul își acceptă și el stările, simțindu-se în siguranță să discute despre ele sau să și le manifeste. Nici într-un caz nu minimizăm ceea ce simte copilul.

2. Următorul pas ar fi oferirea unui sens: „Ce îți spune emoția asta despre tine? Că ești obosit?”, „Ce putem face diferit data viitoare?”, „Ce învățăm din asta?”

Recomandările includ și tehnici simple de reglare emoțională, precum exerciții de respirație, spre exemplu: „întinde palma în față. Vezi cinci degete. Urmărind conturul fiecărui deget inspiri, expiri”. 

„Este important să înțelegem că cei mici învață cum să-și gestioneze emoțiile nu din morala pe care le-o ținem, ci din modul în care părintele le primește cu empatie și răbdare. La fel va face și el cu timpul”, conchide psihologa.

Fiecare pas mic spre autonomie și acceptare contează. Cu sprijin, încredere și răbdare, copilul cu dizabilitate poate deveni o persoană puternică, echilibrată emoțional și conștientă de propria valoare.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Ce probleme de sănătate pot apărea la copiii cu sindrom Down și cum pot fi prevenite. Recomandările pediatrei
Ce probleme de sănătate pot apărea la copiii cu sindrom Down și cum pot fi prevenite. Recomandările pediatrei

Copiii diagnosticați cu sindrom Down au nevoie de supraveghere medicală specializată, regulată și multidisciplinară încă din primii ani de viață. În contextul Zilei Mondiale a Sindromului Down, marcată anual pe 21 martie, la inițiativa AO „Prietena mea”, Svetlana Hadjiu, doctor habilitat în științe medicale, profesor universitar, Șef Clinică Neurologie Pediatrică a Departamentului Pediatrie al USMF „Nicolae Testemițanu”, explică care sunt cele mai frecvente probleme de sănătate asociate acestei condiții, ce presupune monitorizarea corectă și cum pot părinții să contribuie zilnic la o creștere echilibrată și la integrarea socială a copiilor lor.

Fiind cea mai frecventă variație cromozomială întâlnită la nou-născuți, sindromul Down presupune o monitorizare medicală atentă încă din primele luni de viață. Svetlana Hadjiu susține că trisomia 21 afectează mai multe sisteme ale organismului. „Acest sindrom determină probleme de sănătate, inclusiv, tulburări de neurodezvoltare, precum, dizabilități de învățare, întârzieri în dezvoltarea cognitivă, tulburări senzoriale și trăsături fizice caracteristice.”

Monitorizarea medicală, esențială în primii ani

În primii ani de viață, controalele regulate sunt importante pentru prevenirea complicațiilor. „Monitorizarea medicală trebuie să fie atentă și multidisciplinară, cu implicarea specialiștilor din domeniul neurologiei, cardiologiei, oftalmologiei, otolaringologiei și al endocrinologiei”, explică doctorița. Printre investigațiile esențiale se numără ecocardiografia, testele pentru funcția tiroidiană, evaluările audiologice, inițial la fiecare 6 luni, oftalmologice și neurologice. „La fiecare vizită ar trebui utilizate diagrame de creștere specializate și screening-uri de dezvoltare fizică și neurodezvoltare. În plus, este necesară terapia de recuperare inițiată precoce cu o stimulare timpurie (kinetoterapie, logopedie) pentru a preveni complicațiile asociate și a asigura o dezvoltare optimă. Psihoterapia și suportul psihologic, la fel, sunt importante pentru acești pacienți.”

Alimentația în primele luni de viață

Pentru susținerea imunității și a dezvoltării musculare, alimentația bebelușilor cu sindrom Down în primele luni trebuie să fie bazată pe lapte matern sau o formulă specială. Din cauza tonusului muscular scăzut și a dificultăților de înghițire, specialista explică că hrănirea este recomandată în poziție verticală sau așezată, cu bărbia susținută, pentru a reduce riscul de sufocare și infecții ale urechii. „Este important să fie alimentați frecvent, să se țină sub control greutatea corporală, să fie monitorizați de pediatru și nutriționist. Alimentele solide fortificate cu fier pot fi introduse în jurul vârstei de 6 luni, începând cu piureuri fine, cu un singur ingredient. Se recomandă să se înceapă cu alimente bogate în nutrienți, cum ar fi avocado, cartofi dulci, banane sau cereale. Totodată, este necesar să se asigure un aport adecvat de fibre, proteine ​​și fier pentru a preveni constipația și a gestiona creșterea.” 

Somnul și vaccinarea

Copiii cu sindrom Down au nevoie de un somn odihnitor pentru a funcționa corect. „Problemele de somn se pot exprima pe parcursul zilei prin iritabilitate, anxietate, activitate excesivă, agresivitate, atenție deficitară și somnolență. Unele probleme de somn pot fi mai complexe și vor necesita investigații și intervenție”, afirmă doctorița. Aceasta recomandă câțiva pași care pot îmbunătăți somnul:
    •trebuie respectată o rutină nocturnă la adormirea copilului;
    •în dormitor trebuie să lipsească diverse distrageri, precum lumini puternice sau zgomote nedorite;
    •trebuie să se respecte orele de somn (zilnic la aceeași oră);
    •copilul trebuie să efectueze în fiecare zi exerciții fizice și activități;
    •trebuie evitate produsele stimulente înainte de somn (cofeina, ceaiul negru și altele);
    •este important să se solicite ajutor dacă un copil cu sindromul Down se confruntă cu dificultăți de somn.

„Privitor la vaccinare, imunizarea copiilor cu sindrom Down trebuie efectuată în conformitate cu programul național de vaccinare (inclusiv vaccinul antigripal) pentru copiii sănătoși, cu excepția cazului în care există contraindicații specifice”, menționează Svetlana Hadjiu.

Problemele de sănătate frecvente

Potrivit specialistei, printre cele mai frecvente probleme de sănătate la copiii cu sindromul Down, se enumeră:
    •defecte cardiace congenitale care sunt diagnosticate la aproximativ 50% dintre sugari și necesită adesea intervenții chirurgicale precoce;
    •deficiențe senzoriale frecvente: problemele de vedere (cataractă, erori de refracție) și pierderea auzului;
    •întârzieri cognitive și de vorbire;
    •probleme respiratorii: susceptibilitate crescută la infecții din cauza imaturității sistemului imunitar;
    •apneea obstructivă în somn, care afectează aproximativ 60% dintre copii, din cauza structurii specifice a căilor respiratorii;
    •probleme endocrine: disfuncție tiroidiană;
    •probleme digestive: constipații, boala celiacă
    •probleme  musculo-scheletice: tonus muscular scăzut (hipotonie) și laxitate articulară.

„Printre alte probleme de sănătate, care se întâlnesc mai rar, putem menționa creșterea rapidă în greutate cu evoluție spre obezitate, riscul crescut de leucemie, riscul crescut de tulburări de interacțiune socială cu tulburare de spectru autist și refluxul gastro-esofagian”, explică specialista neuropediatră.

Când e necesară o consultație urgentă la medic

Există situații în care părinții trebuie să solicite imediat ajutor medical. Potrivit specialistei, printre cele mai importante simptome care merită atenția părinților sunt: convulsiile, dificultățile de respirație, febra crescută sau prelungită, semnele de deshidratare, letargia. „Părinții ar trebui să solicite imediat asistență medicală dacă copilul lor are cianoză și respirație rapidă (tahipnee), zgomotoasă și șuierătoare, se sufocă sau folosește cutia toracică cu tiraj intercostal (retractia coastelor) sau gâtul în actul de respirație; dacă are febră crescută până la 38°C sau mai mult, sau dacă febra are o durată de 2-3 zile, sau dacă febra este la un bebeluș sub 3 luni; dacă prezintă accese convulsive sau somnolență extremă incontrolabilă; dacă are deshidratare cu vărsături sau diaree persistentă.” De asemenea, doctorița avertizează că părinții trebuie să se adreseze specialiștilor dacă copilul a suferit un traumatism craniocerebral însoțit de vărsături, cefalee severă, rigiditate a gâtului sau confuzie bruscă, dacă are erupții cutanate inexplicabile, dacă a ingerat medicamente sau dacă copilul se comportă neobișnuit, este inconsolabil sau are unele simptome neobișnuite.

„Este important să li se ofere dragoste, empatie, atenție și înțelegere”

Specialista neuropediatră subliniază că îngrijirea unui copil cu sindrom Down presupune, înainte de toate, răbdare, consecvență și o atitudine favorabilă din partea părinților și a îngrijitorilor, concentrându-se pe motivație, prin lăudarea imediată a comportamentelor pozitive, mai degrabă decât pe corectarea celor negative. Procesul de învățare poate fi mai lent, de aceea rutina și repetiția joacă un rol esențial. „Este important să fie încurajată independența acestor copii în activitatea lor. Comunicarea vizuală și clară este necesară pentru dezvoltarea lor prin folosirea materialelor vizuale, programelor și instrucțiunilor clare, pentru a-i ajuta să proceseze informațiile. Redirecționarea copilului către acțiuni pozitive și ignorarea anumitor comportamente negative, îi va face mai atenți. Copiii cu sindrom Down sunt foarte sensibili, de aceea este important să li se ofere dragoste, empatie, atenție și înțelegere”, explică specialista. 

Svetlana Hadjiu afirmă că cea mai bună modalitate de a îngriji o persoană cu sindrom Down este să o ajuți să mențină un stil de viață sănătos, să-i oferi empatie și acceptare, căldură și sinceritate, dragoste și înțelegere.
 

Ce trebuie să știe părinții despre sindromul Down: explicațiile unei doctorițe specialistă în genetică
Ce trebuie să știe părinții despre sindromul Down: explicațiile unei doctorițe specialistă în genetică

Sindromul Down este cea mai frecventă variație cromozomială întâlnită la nou-născuți și apare, în medie, la un copil din 700. Deși este adesea asociat cu vârsta maternă mai mare, specialiștii spun că această condiție poate apărea în orice familie, chiar și la părinții tineri.

În contextul Zilei Mondiale a Sindromului Down, marcată anual pe 21 martie, Mariana Sprîncean, doctor habilitat în medicină, conferențiar universitar la catedra de biologie moleculară și genetică umană, medic genetician-neurolog la Institutul mamei și copilului, a explicat ce înseamnă această condiție genetică, cum poate fi depistată înainte de naștere și ce trebuie să știe părinții care primesc acest diagnostic.

Ce este sindromul Down

Sindromul Down apare atunci când copilul are un cromozom 21 în plus, fenomen numit trisomie 21. „Sindromul Down este considerată cea mai frecventă variație cromozomială, cauzată de trisomia cromozomului 21”, explică Mariana Sprîncean. Potrivit acesteia, există și alte forme ale acestei condiții genetice. „Sunt mai multe forme citogenetice, cum este forma mozaică, când sunt două sau mai multe linii celulare cu trisomie, forma translocațională prin translocație robertsoniană și prin trisomie parțială.”

Specialista explică că sindromul Down poate apărea în orice familie, indiferent de vârstă sau statut social, iar frecvența este de aproximativ un copil la 700 de nașteri. Vârsta maternă peste 35 de ani este un factor de risc, dar nu determinant. Condiția genetică poate apărea chiar și la cupluri tinere, ca urmare a unor mutații sporadice, influențate de factori exogeni, endogeni sau chiar de întâmplare.

 „Cel mai important este ca oamenii să știe că sindromul Down poate să apară în orice cuplu, indiferent de vârstă, indiferent de statutul social, fiindcă este rezultatul unei erori în meioză sau în mitoză, care apare de novo (n.r. spontan), adică nu se transmite ereditar, dar apare congenital în familii fără antecedente cunoscute.”

Cum poate fi diagnosticat sindromul Down înainte de naștere

Sindromul Down poate fi suspectat încă din timpul sarcinii, prin mai multe teste prenatale, unele neinvazive, altele invazive. Printre metodele neinvazive se numără ecografia și testele biochimice, cunoscute drept dublu și triplu test. „Testele neinvazive includ ultrasonografia, dublul test și triplul test, care sunt teste biochimice. Dacă sunt abateri de la valorile acestor teste, putem suspecta că copilul ar putea avea sindrom Down”, explică doctorița.

Ecografia efectuată în primul trimestru poate evidenția anumite semne sugestive. „Ultrasonografia de la 12 săptămâni apreciază markeri precum translucența nucală și osul nazal. Dacă translucența nucală este mai mare de aproximativ 2,5–3 milimetri sau osul nazal este mai mic de 2 milimetri, acest lucru poate sugera sindromul Down”, spune specialista. Totuși, potrivit ei, aceste teste indică doar un risc, nu un diagnostic sigur. „Uneori pot fi valori fals pozitive sau fals negative la dublu și triplu test. De aceea, pentru un diagnostic de certitudine se recomandă amniocenteza, când se colectează lichid amniotic și se analizează cromozomii.”

Cum se confirmă diagnosticul după naștere

Doctorița specialistă în genetică precizează că atunci când există suspiciuni după naștere, diagnosticul se confirmă prin analiza cromozomilor copilului, numită cariotipare. „Este metoda cea mai sigură, inofensivă și cea mai precisă de diagnostic a sindromului Down.” Unele dintre trăsăturile frecvent întâlnite la bebelușii cu sindrom Down includ:
    •    tonus muscular scăzut
    •    profil facial plat
    •    nas mic
    •    ochi oblici orientați în sus
    •    un singur pliu adânc în mijlocul palmei
    •    articulații mai flexibile
    •    pliuri mici de piele la colțul intern al ochilor
Mariana Sprîncean explică faptul că uneori copiii pot avea trăsături fizice asemănătoare, fără a avea însă sindromul Down. „Pot exista fenocopii, adică niște copii care să aibă ochii mai mici, o macroglosie sau fenocopie sindrom Down, dar să nu se confirme citogenetic.”

Pentru mulți părinți, momentul în care primesc acest diagnostic este dificil. Specialista subliniază că medicii încearcă însă să le explice că viața copiilor cu sindrom Down poate fi una activă și plină de realizări. „Noi explicăm părinților că aceasta nu este o tragedie, pentru că acești copii sunt aceiași ca și cei fără trisomie 21. Ei cresc, se dezvoltă, merg și vorbesc.” Totodată, aceasta explică că informarea și sprijinul timpuriu sunt esențiale pentru dezvoltarea copiilor cu sindrom Down, iar părinții trebuie să înțeleagă că, dincolo de diagnostic, acești copii au aceleași nevoi fundamentale ca orice alt copil: dragoste, răbdare și oportunități de a învăța și de a se dezvolta. „Pot avea o ușoară întârziere în dezvoltare și atunci ei trebuie să fie pregătiți. Dacă se lucrează cu acești copii, li se oferă dragostea, educația necesară, măsurile de reabilitare, ei se pot integra optim în societate, pot frecventa grădinițe obișnuite, școli sau chiar finaliza și universități”, conchide doctorița genetician.


 

Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Marinei
Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Marinei

Pentru mulți părinți, aflarea diagnosticului copilului schimbă felul în care percep viitorul. Bucuria de a crește un copil rămâne, dar apar întrebări, temeri și nevoia de a avea previzibilitate pentru ce urmează. În astfel de momente, sprijinul și informația corectă devin esențiale.

Marina are 35 de ani și este mama a doi băieți gemeni de cinci ani. Unul dintre ei este diagnosticat cu tulburare de spectru autist.

Până la momentul diagnosticului, viața ei se desfășura firesc. Se descrie ca o persoană împlinită și fericită. Vestea diagnosticului a adus însă o schimbare profundă. „A apărut un gol în mine. Aveam frică, multe întrebări, teama de etichete.”

Din experiența ei, părinții copiilor cu dizabilități, mai ales cei din mediul rural, se confruntă cu multe dificultăți care nu sunt întotdeauna vizibile din exterior. Comentariile necugetate, etichetele sau lipsa înțelegerii pot face parcursul și mai dificil. În multe situații, părinții rămân singuri în fața acestor provocări.

„Trebuie să treci prin toate acestea aproape singur, fără cineva care să te îndrume.”

Unul dintre cele mai dificile lucruri, spune Marina, este lipsa serviciilor specializate la nivel local. În multe localități nu există centre de reabilitare sau servicii de intervenție timpurie. Părinții apelează la câteva cabinete private, unde programările sunt limitate, iar accesul devine dificil.

În astfel de condiții, sprijinul emoțional capătă o importanță aparte. Pentru Marina, întâlnirea cu alți părinți în cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a însemnat mai mult decât acces la informație.

„Am aflat foarte multe lucruri utile și am cunoscut mame care trec prin situații asemănătoare.”

Își amintește cu zâmbet discuțiile din cadrul întâlnirilor și sfaturile mentorilor. Un moment care i-a rămas în minte este cel în care o mentoră le-a vorbit despre felul în care pot gestiona conflictele și tensiunile din comunitate — lucruri aparent mici, dar care contează mult în viața de zi cu zi.

Pentru Marina, grupurile locale de sprijin sunt un spațiu necesar. „Este un loc sigur unde poți vorbi deschis. Știi că vei fi ascultat și înțeles.”

Aceste întâlniri creează o comunitate în care experiențele personale devin sprijin pentru alți părinți. Informația circulă mai ușor, iar deciziile devin mai clare atunci când sunt discutate împreună.

Privind spre viitor, Marina își dorește ca mediul în care cresc copiii ei să fie mai deschis și mai empatic față de copiii cu nevoi speciale. 

Dacă ar vorbi cu o mamă aflată la început de drum, Marina i-ar spune să aibă grijă și de propria stare emoțională. „Să fie puternică și să nu uite de ea. Starea mamei influențează bunăstarea copilului.”

Din experiența ei, sprijinul dintre părinți face parcursul mai ușor. Atunci când părinții se întâlnesc, vorbesc și învață unii de la alții, drumul devine mai clar pentru fiecare familie în parte.

Despre abilitare în comunitate

„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.