Articole

Atunci când rostim 1 iunie cel mai probabil în fața ochilor ne răsare vată dulce, înghețată, picturi pe față, baloane de săpun și copiii, care trăiesc cu sinceritate momentul, așa cum, deseori, noi maturii nu putem.

Dar dincolo de sărbătoare, spectacole și activități, Ziua Copilului este despre a recunoaște și celebra drepturile copiilor și pentru a ne reaminti cât de important este să le asigurăm un mediu în care să se simtă iubiți, protejați și acceptați.

Cuvintele contează. Mai ales când sunt rostite cu blândețe, cu empatie și fără comparații. Așadar, azi, de 1 iunie, lăsăm aici 6 mesaje pe care fiecare copil merită să le audă, fie că merge, vorbește sau simte altfel decât „majoritatea”.

Ești suficient(ă) așa cum ești. Nu trebuie să fii ca ceilalți. „Nu trebuie să dovedești nimic ca să fii iubit(ă). Valoarea ta nu depinde de cât de multe ai reușit să faci.”

Ai voie să greșești. Greșelile nu te definesc, ele doar arată că încerci.

Toate emoțiile tale sunt firești. E în regulă să fii fericit(ă), supărat(ă), confuz(ă) sau furios/furioasă. Nimic din ce simți nu e greșit.
Poți spune nu și mereu poți cere ajutor. Tu ai dreptul să te aperi, să te exprimi și să fii respectat. Chiar dacă ești mic. Chiar dacă nu poți spune tot în cuvinte.

În lume există loc pentru tine și visurile tale. Poate nu întotdeauna e ușor. Dar tu ai un loc important aici. Nu trebuie să-l ceri, el pur și simplu, îți aparține.
Ne bucurăm că exiști în viața noastră. Fără așteptări și proiectări asupra ta. Pur și simplu, ne bucurăm că ești și îți suntem recunoscători pentru asta. 

Repetați copiilor cât de mult îi iubiți. Oferiți-le atenție, grijă și prezență. Uneori, asta valorează mai mult decât orice cadou.

Pe 31 mai, în toate curțile școlilor din țară, va răsuna ultimul sunet. Unii copii vor urca pe scenă sau pe pragurile școlilor, vor fi lăudați și aplaudați. E absolut firesc să ne bucurăm pentru ei, dar totodată, știm că mulți alți copii nu vor fi chemați acolo, în centrul atenției. E firesc și asta. 

Nu toți copiii iau diplome, dar toți copiii merită să fie lăudați pentru micile lor reușite!

Tocmai de aceea, e important să ne amintim, în special în această zi, că nu toate reușitele se văd, și nu toate victoriile se scriu pe hârtie!

Pentru unii copii, victoria e că au mers în fiecare zi, în ciuda obstacolelor, în clasă alături de alți copii pentru care nu există bariere fizice. Pentru altcineva, victorie e că a rostit un cuvânt nou. Pentru unii, victorie e gestionarea emoțiilor într-un moment de criză. Iar pentru alții, victorie e împrietenirea cu un coleg sau colegă. 

Iar părinților care au un copil cu dizabilitate, vrem să le spunem că, uneori, aceste mici victorii sunt mult mai importante decât cele de pe foi A4. 

De aceea, vă încurajăm să celebrați succesele copiilor, să nu-i comparați, să nu aveți așteptări grandioase de la ei și nici să nu le impuneți standarde care nu-i reprezintă. Fiecare copil are o viteză care i se potrivește. Or cei mai valoroși pași sunt cei făcuți în propriul ritm.

Așadar, dacă copilul vostru a reușit ceva anul acesta, orice succes merită sărbătorit - cu un „Sunt mândru/mândră de tine!” spus cu toată sinceritatea. Pentru că recunoașterea nu trebuie să vină de la alții, ci să înceapă cu noi!

Felicitări tuturor copiilor și părinților pentru fiecare pas, efort și clipă de curaj în anul școlar care a trecut!

Copiii cu dizabilități din R. Moldova beneficiază de mai multe forme de sprijin financiar și social. Alocațiile, compensațiile pentru transport și serviciile sociale „Asistență personală”, „Respiro” sau „Casă comunitară” sunt acordate în baza unor reglementări aprobate de Guvern și gestionate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale. De aceste măsuri pot beneficia atât copiii, cât și persoanele care îi îngrijesc, cu respectarea unor condiții clare și în baza actelor necesare.

Tipuri de alocații și pașii necesari pentru obținerea acestora

Copiii cu dizabilități severe, accentuate și medii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de alocații sociale de stat. Potrivit reprezentanților Ministerului Muncii și Protecției Sociale (MMPS), alocația copiilor cu dizabilități este echivalentă pensiei minime pe care o primesc persoanele cu dizabilități severe, accentuate și medii. Această sumă este stabilită anual de către Guvern. Astfel, de la 01.04.2025, alocațiile sociale de dizabilitate constituie:

• pentru copiii cu dizabilități severe – 2291,74  de lei;
• pentru copiii cu dizabilități accentuate – 2138,96 de lei;
• pentru copiii cu dizabilități medii – 1527,83 de lei.

De asemenea, persoanele care îngrijesc, însoțesc și supraveghează la domiciliu un copil cu dizabilități severe în vârstă de până la 18 ani pot beneficia de alocații pentru îngrijire, însoțire și supraveghere.

„Cuantumul alocaţiei pentru îngrijire, însoţire şi supraveghere constituie 80% din cuantumul pensiei minime pentru limită de vârstă, stabilit anual de către Guvern. De la 01.04.2025 – cuantumul pensiei minime pentru limită de vârstă constituie 3055,65 lei (indexată cu 10%), respectiv, suma alocaţiei constituie 2444.52 lei lunar. Persoana care îngrijeşte, însoţeşte şi supraveghează la domiciliu doi sau mai mulţi copii cu dizabilităţi severe beneficiază de alocaţie pentru fiecare copil”, explică MMPS.

Alocațiile sunt stabilite de Casele teritoriale de asigurări sociale. Cererea se depune de către reprezentantul legal al copilului la Casa de asigurări sociale din zona în care locuiește. „În cazul copiilor cu dizabilități severe, accentuate sau medii cu vârsta de până la 18 ani, alocația se stabilește de Casa teritorială de asigurări sociale mamei, iar în cazul decesului mamei – tatălui copilului, din oficiu, în baza datelor disponibile în resursele informaționale de stat, consumate prin intermediul platformei de interoperabilitate”, explică reprezentanții MMPS.

Pentru a beneficia de alocații, e nevoie de certificatul de naştere (pentru copiii cu dizabilităţi în vârstă de până la 18 ani) și certificatul de încadrare în grad de dizabilitate, eliberat de Consiliul Național pentru Determinarea Dizabilității și Capacității de Muncă (CNDDCM). Ulterior, Casa teritorială de asigurări sociale analizează fiecare caz în mod individual și stabilește, în funcție de situație, documentele ce trebuie depuse.

Alocația pentru copiii cu dizabilități severe, accentuate sau medii se acordă și se plătește din data stabilirii gradului de dizabilitate de către CNDDCM, dacă cererea și actele sunt depuse în 90 de zile de la emiterea deciziei. Dacă cererea este depusă după acest termen, alocația se stabilește și se plătește începând cu data depunerii cererii complete.

Compensații pentru copiii cu dizabilități: suma și actele obligatorii

Copiii cu dizabilități în vârstă de până la 18 ani, însoțitorii acestora, dar și copiii cu dizabilități locomotorii, beneficiază de compensație pentru serviciile de transport. „Mărimea compensației pentru un trimestru constituie 480,0 lei,  care include și compensația pentru persoanele care le însoțesc pe acestea.  Copiii cu dizabilități locomotorii în vârstă de până la 18 ani beneficiază, trimestrial, de un supliment în mărime de 270,0 lei”, menționează reprezentanții MMPS.

La cererea pentru stabilirea compensaţiei se atașează copiile următoarelor documente:

• certificatul de naştere (pentru copiii cu dizabilităţi în vârstă de până la 18 ani);
• certificatul de încadrare în grad de dizabilitate, eliberat de CNDDCM;
• concluzia privind necesitatea deservirii cu transport a persoanei cu dizabilităţi locomotorii, eliberată de CNDDCM, care se prezintă doar în cazul copiilor cu dizabilităţi locomotorii.

„Compensația se stabilește și se achită trimestrial, în baza cererii depuse la Structurile teritoriale de asistență socială de la locul de trai, cu condiţia prezentării documentelor necesare în termen de 60 de zile de la data apariţiei dreptului. În caz contrar, compensaţia se stabileşte din luna prezentării documentelor necesare”, precizează MMPS.

Servicii sociale pentru copiii cu dizabilități

Pentru a beneficia de servicii sociale persoanele se pot adresa la structura teritorială de asistență socială sau la asistentul social comunitar. Reprezentanții MMPS menționează că a fost aprobat Regulamentul-cadru cu privire la organizarea și funcționarea serviciului social „Asistență personală” și Standardele minime de calitate. Scopul acestui serviciu este să le ofere copiilor cu dizabilități severe sprijinul și îngrijirea de care au nevoie pentru a deveni mai autonomi și pentru a se putea integra în comunitate – fie că vorbim despre educație, sănătate, servicii sociale sau accesibilitate. Funcția de asistent personal poate fi ocupată de orice persoană, inclusiv de un membru al familiei sau de o terță persoană. 

„În scopul asigurării drepturilor copiilor cu dizabilități la un trai independent și în contextul integrării lor în societate, au fost elaborate și aprobate reglementări și standarde minime de calitate ce țin de organizarea și funcționarea mai multor tipuri de servicii sociale, respectiv:„Casă comunitară”, „Echipa mobilă”, Serviciul social „Respiro”, „Asistență personală”, „Centre de zi pentru copii cu dizabilități”, menționează MMPS.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea” cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Stările emoționale și comportamentele unui părinte pot influența întregul echilibru familial. Iar atunci când în familie există un copil cu dizabilitate, provocările sunt și mai mari, deseori, sprijinul psihologic devenind esențial. Consilierea psihologică oferă părinților instrumentele necesare pentru a face față stresului, pentru a înțelege mai bine emoțiile și a întări relațiile cu cei dragi.

„Comportamentele și emoțiile unui membru influențează întregul sistem”

Deși, deseori, ideea de a cere ajutor psihologic poate părea un semn de slăbiciune, în realitate, este una dintre cele mai mature și responsabile hotărâri pe care un părinte o poate lua pentru binele propriei familii.

„Familia este o rețea de relații ce include anumite subsisteme (cuplu, părinți-copii, frați etc.) care formează un tot interdependent, iar comportamentele și emoțiile unui membru influențează întregul sistem. Este esențial ca părinții să ceară ajutor psihologic atunci când întâmpină dificultăți, pentru că această acțiune nu doar că previne agravarea problemelor, ci oferă și oportunitatea de a construi un mediu familial mai sănătos și mai echilibrat”, susține Cristina Dolinschi, doctor în psihologie.

Presiunea responsabilităților și  lipsa sprijinului reciproc pot amplifica neînțelegerile. În acest mod, consilierea psihologică devine o necesitate care ajută la menținerea echilibrului emoțional și la întărirea relațiilor dintre membrii familiei.

Prezența unui copil cu dizabilitate aduce schimbări semnificative în viața de familie, iar ajutorul unui specialist devine, deseori, esențial.

„Îi sprijină să înțeleagă mai bine nevoile copilului, să găsească soluții potrivite pentru educația și dezvoltarea lui și să evite epuizarea. Recomand ca părinții să ceară ajutor de la început, imediat după aflarea diagnosticului, și oricând simt că nu mai fac față singuri provocărilor. Cu sprijin specializat potrivit, părinții pot deveni mai încrezători și pot construi un mediu sigur și echilibrat pentru copil”, menționează psihologa.

Există mai multe semne care indică faptul că un părinte are nevoie de sprijin psihologic. Atunci când ajunge să se simtă copleșit de sarcinile zilnice, pot apărea stări frecvente de anxietate. De asemenea, pot experimenta o tristețe constantă ori să nu mai găsească plăcere în activitățile care altădată îi aduceau bucurie. Psihologa spune că mulți părinți se confruntă cu sentimente intense de vinovăție sau de rușine, însoțite de ideea că nu sunt suficient de buni, iar în unele cazuri, se izolează social, evită relațiile cu alți adulți sau chiar cu propria familie  și devin tot mai iritabili, ajungând la accese de furie greu de controlat.

„Atunci când conflictele din familie se intensifică sau comunicarea cu copilul devine tensionată, superficială sau complet blocată, este un alt semnal de alarmă. De asemenea, unii părinți observă că le este greu să mențină limite clare în relația cu copilul sau nu mai reușesc să fie consecvenți în atitudinea lor. Dificultățile de somn, oboseala cronică, lipsa de energie sau apariția unor simptome fizice fără cauză medicală evidentă pot completa tabloul unei suferințe psihologice.”

Potrivit specialistei, toate aceste semnale, în cazul în care persistă o perioadă mai lungă de timp, arată că părintele are nevoie de ajutor psihologic specializat, fie prin consiliere individuală, fie prin implicarea într-un program de sprijin pentru părinți.

„Ajutorul unui psiholog poate face diferența între a te simți copleșit și a te simți capabil să oferi copilului sprijinul de care are nevoie pentru a se dezvolta emoțional”

Consilierea psihologică oferă tuturor părinților un spațiu sigur pentru a-și exprima emoțiile, iar prin sprijinul specialistului, aceștia învață tehnici de gestionare a stresului și anxietății, cum ar fi reglarea emoțională, organizarea mai eficientă a rutinei zilnice și prioritizarea propriei sănătăți mintale.

„Sunt sprijiniți să-și înțeleagă mai bine trăirile, să diminueze sentimentele de frustrare sau vinovăție și să dezvolte strategii de adaptare pe termen lung. Un alt aspect important este consolidarea sentimentului de competență și încredere în rolul de părinte.” Suportul psihologic este important nu doar pentru cei care îngrijesc un copil cu dizabilitate, dar pentru toți părinții care se confruntă cu dificultăți. „În consiliere, părinții învață să privească provocările dintr-o perspectivă mai clară, să identifice soluții realiste și să își recapete sentimentul de control asupra propriei vieți. Este un proces care nu doar răspunde crizei de moment, ci ajută părinții să construiască reziliență emoțională pentru viitor.”

Atunci când semnalele de alarmă sunt ignorate, iar părinții aleg să nu ceară ajutor, riscurile pot fi considerabile. Psihologa susține că poate apărea burnout-ul parental, o stare de epuizare emoțională, care poate afecta atât relația cu propriul copil, cât și cu partenerul de viață. Părintele poate deveni mai iritabil, își pierde răbdarea și interesul pentru timpul petrecut cu copilul, simțindu-se adesea copleșit sau vinovat. Stresul prelungit poate duce la probleme de somn, oboseală cronică și alte manifestări fizice.

„Relația de cuplu devine tensionată, iar copilul poate resimți aceste dificultăți prin anxietate, probleme de comportament sau regres emoțional. Fără sprijin, părintele riscă să intre într-un cerc vicios de neputință și izolare”, afirmă Cristina Dolinschi.

Unii părinți întâmpină dificultăți în a înțelege emoțiile copiilor. De multe ori, în spatele unei crize de furie se poate ascunde frica, nevoia de atenție sau frustrarea, iar un psiholog ajută părintele să înțeleagă comportamentele copilului, să găsească metode de reacționare, de soluționare a problemelor.

„Prin sesiuni de consiliere, părinții învață să răspundă mai bine la aceste semnale, să creeze un mediu calmant și să dezvolte strategii eficiente pentru a construi o relație bazată pe înțelegere și încredere. Ajutorul unui psiholog poate face diferența între a te simți copleșit și a te simți capabil să oferi copilului sprijinul de care are nevoie pentru a se dezvolta emoțional”, conchide psihologa.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea” cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Începând cu 1993, la nivel global, data de 15 mai marchează Ziua Internațională a Familiei. Este un moment care ne reamintește importanța valorilor precum dragostea, egalitatea, empatia, prevenirea violenței și împărțirea responsabilităților în viața de zi cu zi.

Dincolo de semnificația simbolică, această zi ne oferă ocazia unei reflecții sincere asupra realității pe care o trăiesc multe familii – în special cele care îngrijesc un copil cu dizabilitate.

Aceste familii sunt parte activă a societății și, asemenea oricărei alte familii, merită condiții echitabile pentru a-și crește copiii în siguranță și demnitate. De aceea, de Ziua Familiei, alegem să vorbim despre nevoile reale ale părinților și îngrijitorilor:

• acces neîngrădit la servicii medicale de calitate
• educație adaptată
• spații publice accesibile
• sprijin psihologic
• și apartenență la o comunitate care sprijină și nu exclude.

Credem că o societate incluzivă nu lasă familiile să se descurce singure, ci construiește condiții care permit tuturor copiilor, cu sau fără dizabilitate, să poată trăi o viață împlinită, iar părinții lor să fie sprijiniți.

Ziua Internațională a Familiei este, astfel, mai mult decât o celebrare a valorilor. Este o reafirmare a dreptului fiecărei familii la sprijin și respect. Iar a fi alături de familiile care cresc copii cu dizabilitate nu înseamnă compasiune, ci responsabilitate împărtășită în comunitate, în școli, în spitale, în stradă, în politici publice. Înseamnă să construim împreună o societate în care grija față de celălalt devine parte firească a vieții de zi cu zi.

Să rămânem aproape unii de ceilalți și să nu uităm că nicio familie nu ar trebui să fie singură în fața provocărilor. Sprijinul reciproc ne face mai rezilienți – ca indivizi și ca societate.

Când un părinte află că propriul copil are o dizabilitate, întreaga sa viață se schimbă. Dincolo de termenii medicali și planurile de tratament, începe o luptă și cu propriile trăiri, cu frica, vinovăția, incertitudinea și durerea. 

„Cele mai comune reacții includ frica intensă, vinovăția, furia și o durere profundă”

Aflarea unui diagnostic pentru copil este momentul care zguduie din temelii lumea oricărui părinte, iar emoțiile sunt tulburătoare. Într-o clipă, viitorul se rescrie cu incertitudine și frică.  „Părinții trăiesc adesea un șoc emoțional profund, acompaniat de neîncredere și o stare de confuzie. Cele mai comune reacții includ frica intensă, vinovăția, furia și o durere profundă. Studiile arată că acest tip de stres se asociază cu simptome similare sindromului de stres post-traumatic. Din practică, pot spune că mulți părinți descriu o senzație de «prăbușire a lumii» și dificultăți de concentrare imediat după aflarea «veștii»”, explică psihologa Doina Chiosa. Potrivit specialistei, modul în care medicii comunică diagnosticul este esențial. E nevoie de empatie, claritate și un spațiu sigur. Tonul vocii, limbajul folosit și disponibilitatea de a răspunde la întrebări pot influența considerabil reacțiile emoționale ale părinților. Un diagnostic cu impact emoțional trebuie însoțit de o comunicare empatică, adaptată părinților. „Este crucial ca medicul să exprime compasiune, să folosească un limbaj adaptat astfel încât să atenueze șocul emoțional pe care îl pot avea părinții.”

Fricile părinților în fața unui diagnostic sunt multe: se tem de suferința copilului, de necunoscut, de un viitor care nu arată așa cum și-l imaginau. Apare și frica de neputință, de excludere, apar și gândurile dacă vor reuși să înțeleagă cum pot răspunde cât mai bine nevoilor copilului lor, pas cu pas. Psihologa afirmă că, de cele mai multe ori aceștia experimentează frica legată de posibilitatea pierderii copilului, incertitudinea privind evoluția sa și grija pentru viitor. 

„Mulți părinți se întreabă «Vom reuși să-l susținem așa cum are nevoie?», «Cum o să trăim cu asta?». Aceste gânduri pot duce la anxietate cronică sau depresie. Perioada de după este adesea marcată de epuizare psihică și izolare socială, însoțită inclusiv de frica de a afișa public, părinților, rudelor despre diagnosticul copilului”.

Fiecare veste sau situație dificilă poate declanșa un proces emoțional intens, care are nevoie de timp pentru a fi înțeles și asimilat. Pentru ca o persoană să ajungă la acceptare, este adesea nevoie să parcurgă câteva etape. Aceste etape pot varia de la o persoană la alta, dar, în general, sunt reacții care ajută persoana să înțeleagă și să gestioneze schimbările. Etapele acceptării includ:

negarea – prima reacție în fața veștii dificile, când părintele refuză să accepte realitatea și se agață de speranțe că totul va fi diferit;

furia – o etapă plină de frustrare și neputință, în care părintele caută vinovați și se confruntă cu sentimente intense;

negocierea – atunci când părintele încearcă să găsească soluții miraculoase sau compromisuri, sperând că situația se poate schimba dacă face anumite lucruri;

depresia – o perioadă de tristețe profundă, în care părintele realizează că lucrurile nu se vor schimba, ceea ce provoacă un sentiment de pierdere;

acceptarea – ultima etapă, în care părintele începe să accepte realitatea, să se adapteze și să-și găsească un nou echilibru emoțional.

Pentru a le fi alături părinților în momentele în care un diagnostic schimbă tot ce părea cunoscut, platforma abilitare.md a elaborat un curs în care explică fiecare etapă a acceptării, pentru ca părinții să-și poată înțelege mai bine trăirile și cum să le parcurgă sustenabil emoțional. „Unii părinți pot rămâne într-o etapă chiar și doi ani, iar psihologul poate fi cel care poate ajuta să exploreze fiecare etapă și să ajungă «un pic» mai ușor la pragul acceptării”, menționează psihologa.

„E important ca părinții să-și normalizeze suferința – nu e un semn de slăbiciune, ci de umanitate”

Un diagnostic poate schimba nu doar echilibrul interior al părinților, dar și relația dintre ei. În timp ce unul dintre ei poate deveni foarte implicat, celălalt se poate retrage, neștiind cum să gestioneze durerea. „Diagnosticarea copilului poate tensiona relația, accentuând diferențele de coping (n.r. totalitatea eforturilor cognitive și comportamentale ale unui individ, realizate pentru a rezolva o situație care îl depășește la un moment dat și care reprezintă un factor generator de stres). Unii părinți se închid în ei, alții devin hiperactivi, ceea ce duce la neînțelegeri. Studiile arată că stresul parental crește riscul de conflict marital și separare, deși nu există o regulă, depinde foarte mult de relația părinților cum era înainte de apariția copilului cu diagnostic” menționează Doina Chiosa. Afectați de situația din familie pot fi și frații sau surorile copilului diagnosticat. Specialista spune că lipsa atenției părinților îi pot face să se simtă neimportanți. 

„Acești copii au un risc mai mare de anxietate. Totuși, iarăși, nu este o regulă fixă, fiindcă depinde foarte mult de la copil la copil și de cum a fost relația dintre părinți – copii și înainte de apariția copilului. Psihoterapia de familie și momente exclusive cu frații sănătoși ajută la echilibrarea emoțională.” 

În dorința de a fi mereu prezenți, disponibili și puternici, mulți părinți ajung să-și ignore propriile nevoi și semnele epuizării. 

„E important ca părinții să-și normalizeze suferința – nu e un semn de slăbiciune, ci de umanitate. În practică, mulți părinți au spus că abia după ce au verbalizat greutățile într-un spațiu sigur, au simțit ușurare. Consilierea psihologică e esențială în astfel de momente, oferind posibilitatea de ventilare emoțională și validare a propriei dureri sufletești”, afirmă psihologa. 

A vorbi despre durere este primul pas făcut spre vindecare. Aceasta spune că terapia individuală ajută la procesarea durerii personale, în timp ce grupurile de suport oferă un sentiment de apartenență și validare. „Părinții găsesc alinare în experiențele similare ale altora și în strategii de coping validate de părinți care trec inclusiv prin aceleași greutăți emoționale și fizice.” A avea grijă de sine nu înseamnă a abandona copilul, ci a-i asigura că părinții pot fi acolo pe termen lung, cu mai multă răbdare și putere.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…” implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

Recomandare: Activități de familie pe care le puteți face în vacanța de Paște

Vacanțele pot fi un prilej de conectare, joacă și timp calitativ petrecut în familie. Iar uneori, cele mai simple și accesibile activități pot aduce împlinire și multă energie pozitivă. În acest context, am pregătit cinci recomandări de activități de la mic la mare, pentru a trăi bucuria vacanței împreună!

Regula principală: nu căutați perfecțiunea și improvizați, dacă așa vă dorește inima!

• Ateliere de creat împreună – folosiți hârtie colorată, lipici, plastilină sau materiale naturale (frunze, flori uscate) pentru a crea decorațiuni tematice. Puteți picta ouă, crea felicitări sau construi un colaj de familie. Acest tip de activitatea dezvoltă motricitatea fină și stimulează imaginația.
• O zi senzorială (acasă sau afară) – organizați o zi dedicată simțurilor: mersul desculț prin iarbă, jocuri cu apă, nisip sau diferite texturi din jurul casei. Dacă vremea permite, ieșiți în curte sau parc. Lăsați copilul să exploreze în ritmul lui, aceste experiențe sunt foarte importante pentru integrarea senzorială și relaxare.
• Gătiți împreună o rețetă tematică –  alegeți o rețetă simplă și implicați copilului în procesul de gătit, acest lucru îl ajută să se simtă util și câștigă încredere în abilitățile sale. 
• Descoperiți o nouă carte împreună – citiți o poveste cu voce tare, adaptați-o sau chiar transformați-o într-un mic spectacol de teatru. Pentru copiii care nu sunt verbali, puteți folosi imagini, semne sau sunete. Lectura dezvoltă imaginația și creativitatea. 
• Căutare de comori cu indicii vizuale – ascundeți mici „comori” prin casă sau curte și creați indicii simple: indicatori, săgeți colorate sau mesaje scurte. Copilul va fi motivat să exploreze și să vadă în final rezultatul efortului depus.

După cum vedeți, nu este nevoie de resurse sau planuri complicate. E nevoie doar să fiți grămăjoară. Luați o pauză de la griji, încetiniți puțin și lăsați loc pentru joacă, descoperire și iubire!

Vă dorim o vacanță luminoasă, plină de momente care oferă vieții voastre sens!

Încurajarea autonomiei unui copil cu dizabilitate este un parcurs care necesită multă răbdare, încredere și înțelegere conștientă a procesului. În acest text, vă propunem să explorăm împreună pași simpli și metode, recomandate de Dr. Amy Griswold OTR și Kathryn Jones M.Ed., Ed. S, prin care părinții pot sprijini dezvoltarea independenței copilului lor, fără a pune presiune sau a grăbi ritmul individual al copilului. 

Acțiunile concrete prin care părinții pot începe să încurajeze autonomia unui copil 

Una dintre cele mai simple și concrete acțiuni pe care le pot întreprinde părinții în încurajarea autonomiei este aceea de a oferi mai întâi alegeri. Acest lucru poate fi în cele mai banale și simple sarcini. Oferind consecvent alegeri, copiii capătă încredere și își sporesc autonomia. O altă acțiune importantă pe care o pot întreprinde părinții este să acorde copiilor timp pentru a îndeplini sarcinile în mod independent. De multe ori, părinții sunt concentrați pe perfecțiunea sarcinii și pierd din vedere adevărul că învățarea are loc din proces, indiferent de rezultat.

Echilibru între sprijinirea copilului și oferirea unui spațiu în care acesta să învețe să se descurce singur

De multe ori, proiectăm propriile sentimente și gânduri asupra copiilor noștri. Cheia pentru găsirea echilibrului între sprijin și oferirea spațiului necesar pentru creștere se regăsește, de obicei, în înțelegerea motivațiilor și așteptărilor noastre interne. De exemplu, dacă nu conștientizez că frustrările mele față de copilul meu apar pentru că îmi doresc ca lucrurile să fie „perfecte”, mai degrabă decât pentru că vreau ca acesta să învețe, risc să intervin în proces și să mă concentrez pe un rezultat conform așteptărilor mele. Acest lucru, însă, nu este de ajutor copilului. Este important să lăsăm o marjă de eroare, deoarece eșecul în rezolvarea unei probleme nu reflectă negativ asupra noastră ca părinți.

Activități recomandate pentru a motiva un copil cu dizabilitate să-și dorească să se descurce singur

Un pas inițial foarte mic, dar esențial pentru a motiva un copil să-și dorească să îndeplinească sarcini în mod independent, poate fi să-i acordați timp separat pentru a se juca independent, fără intervenția adultului. Pur și simplu, a avea timp de joacă nestructurat, în care copilul începe să-și dezvolte capacitatea de a face singur alegeri. Iar dacă părinții fac în mod constant toate alegerile zilnice (de la îmbrăcăminte la joacă), copilul nu are ocazia să aleagă nimic. Sau, dacă părinții finalizează constant sarcinile pentru copil (deoarece își doresc perfecțiunea), copilul nu are niciun motiv să inițieze autonomia.

Rolul rutinei în dezvoltarea independenței 

Rutina îi ajută pe copiii noștri cu dizabilități să dea sens lumii din jurul lor. De la înțelegerea sarcinilor de bază de acasă, până la înțelegerea indiciilor sociale, rutina modelează înțelegerea și stabilește așteptări reale. Înțelegerea succesiunii evenimentelor zilnice îi ajută pe copii să susțină dorințele și nevoile lor. A avea o rutină previzibilă îi ajută pe copii să se simtă în siguranță, deoarece contribuie la dezvoltarea unui sentiment de siguranță în gestionarea sarcinilor din viața de zi cu zi. 

Cum putem încuraja copiii să participe la deciziile care îi privesc, fără a-i copleși sau a-i face să se simtă nesiguri

Este un proces constant de încercare de a oferi sprijin și de a minimiza ajutorul până când este găsit un echilibru al independenței. Acest proces se repetă pe măsură ce copilul continuă să crească și să se dezvolte. Este absolut normal ca procesul de încurajare a independenței să nu aibă succes de fiecare dată. Ca părinți, vom cădea în vechile noastre obiceiuri de a căuta perfecțiunea în detrimentul participării. Când facem acest lucru, trebuie să fim conștienți și să facem un pas înapoi, ca să le permitem copiilor noștri să își exercite dreptul de a lua decizii bazate pe propriile sentimente.

Ce concluzii putem trage?

Fiecare copil este unic, iar drumul spre independență va arăta diferit pentru fiecare. Ce este important de reținut, pentru noi ca părinți, este că autonomia nu se dezvoltă peste noapte, ci prin pași mici și constanți. 

Contributoare: Dr. Amy Griswold OTD, OTR/L, CYT, CBIS și Kathryn Jones M.Ed., Ed. S

În Republica Moldova, potrivit Biroului Național de Statistică, sunt în jur de 161.900 de persoane cu dizabilități, dintre care 11.400 sunt copii cu vârsta între 0-17 ani. Cu alte cuvinte, 2,2% dintre toți copiii (de până la 18 ani) din țară au o dizabilitate.

De aceea, în contextul Zilei Mondiale a Sănătății, pe care o marcăm astăzi, 7 aprilie, ne dorim să vorbim despre sănătatea părinților și îngrijitorilor care zilnic duc responsabilitatea îngrijirii copiilor, a programărilor medicale, a terapiei și a rezistenței sistemelor, care uneori nu oferă alternative. 

Să ai grijă de sănătatea ta, când ești mereu responsabil de altcineva, poate deveni dificil. Tocmai de aceea, vrem să reamintim că îngrijirea de sine face parte din responsabilitatea față de propria sănătate.

Cu alte cuvinte, sănătatea nu înseamnă doar absența bolii. Înseamnă bunăstare fizică, emoțională și socială. Înseamnă drepturi egale, echitate în acces, sprijin și empatie. Și mai înseamnă să nu fie nevoie să lupți pentru ceea ce ar trebui să-ți aparțină, fără condiționări sau îngrădiri. 

Iar pe abilitare.md găsești resurse necesare pentru sprijin, cursuri și informații utile care îți pot oferi mai multă claritate despre stările și emoțiile care te cuprind. Nu ești singur(ă) în această călătorie și este necesar, la fel ca oricine, să ai grijă de sănătatea ta. 

Ai dreptul la sprijin, la odihnă și la îngrijire medicală și emoțională – nu ca o recompensă, ci ca parte din dreptul tău la sănătate. A fi părinte sau îngrijitor nu înseamnă să te neglijezi, ci să înveți să ai grijă și de tine, pentru ca mai apoi să poți fi acolo, cu adevărat, pentru cei care au nevoie de tine.