„Nu contează câți cromozomi avem”. Trei mame, despre puterea iubirii necondiționate
Ziua de 21 martie este încă un prilej de a ne aminti că diversitatea ne face mai uniți, iar iubirea mai empatici. Ziua Mondială a Sindromul Down nu este doar o dată în calendar, ci o reamintire a faptului că viața este despre șanse și drepturi egale.
Pentru părinții care cresc un copil cu Sindrom Down, această zi are o însemnătate aparte. Nu doar pentru că își doresc o lume mai incluzivă copiii lor, ci și pentru că e o călătorie pe care nu au ales-o, dar pe care au îmbrățișat-o cu toată ființa. Iar de atunci, zi de zi, luptă pentru acceptare, educă prin exemplul propriu și schimbă, pas cu pas, percepția societății privind copiii cu dizabilități.
Am stat de vorbă cu trei mame care trăiesc această realitate și ne-au povestit ce înseamnă pentru ele data de 21 martie, cum le-a schimbat viața copilul lor și care sunt cele mai importante lecții pe care le-au învățat.
„În lume sunt milioane de familii ca a noastră”
„Pentru mine, Ziua Mondială a Sindromului Down e ca sunetul unui clopoțel care atrage atenția oamenilor,” spune Elena Șaran, mama Loredanei. „Este o ocazie de a combate prejudecățile, de a informa publicul că aceste persoane au aceleași drepturi, de a ne reaminti tuturor să fim mai empatici, toleranți și iubitori”.
Aceeași idee o împărtășește și Veronica, mama Sofiei, care consideră că această zi îi ajută să nu se mai simtă singuri. „Ziua Mondială a Sindromului Down îmi amintește că în lume sunt milioane de familii ca a noastră. Este important să celebrăm această zi, pentru ca lumea să cunoască și să învețe despre empatie și toleranță”.
În același gând este și mama lui Ernest, Elena Guțu, pentru care data de 21 martie nu este ca oricare, ci o zi în care ne amintim că „fiecare persoană este unică și valoroasă, iar diversitatea ne face mai puternici ca societate”.
„Am devenit cea mai puternică voce pentru copilul meu”
Niciuna dintre aceste mame nu a fost pregătită pentru schimbarea care a venit odată cu nașterea copilului. De exemplu Elena Șaran își amintește că „a durat ceva timp acceptarea” până și-a schimbat perspectiva asupra vieții.
„Inițial a fost destul de dur. Iar ulterior, mi-am spus că voi urma modelul social standard: concediu de maternitate, grădiniță și apoi întoarcerea la serviciu. Dar lucrurile s-au schimbat când am decis că fetița mea trebuie să meargă la o școală de masă incluzivă. Am renunțat la serviciu ca să-i fiu alături. Mi-a afectat starea financiară, dar mi-a adus și o viață nouă, complet diferită – mai conștientă, mai intensă și mai plăcută”, mărturisește Elena Șaran, mama Loredanei.
Pentru Veronica, maternitatea a fost un drum lung, cu un ocean de emoții de procesat. „Odată cu venirea fiicei mele pe lume, prioritar am devenit mamă. Mi-a luat timp să las deoparte rușinea, vinovăția și frustrarea. Știam că aceste emoții nu trebuie să-și aibă locul în familia noastră.”
Mama lui Ernest, la rândul ei, vorbește despre o călătorie pe care nu a ales-o, dar pe care a îmbrățișat-o cu toată inima. „Odată cu venirea pe lume a lui Ernest, viața mea a fost marcată de un amestec profund de iubire, provocări și reziliență. Am devenit cea mai puternică voce pentru copilul meu”.
„Lângă mine crește o persoană sensibilă și iubitoare”
Când vine vorba de ce mai frumoase amintiri, mamele celebrează cu mândrie chiar și cele mai mici reușite ale copiilor.
Pentru Elena Guțu, de exemplu, cel mai frumos moment a fost când și-a văzut fiul participând la primul campionat de Taekwondo adaptat nevoilor lui. „A fost prima lui medalie, oferită pentru străduința depusă la antrenamente. Nu pot descrie acea bucurie și sentimentul de mândrie pentru copilul meu!”
Elena Șaran, mama Loredanei, își amintește că momentul care i-a schimbat percepția despre Sindromul Down a fost primul zâmbet al fetiței sale: „La un moment dat, mi-a zâmbit. Țin minte și astăzi acea senzație de reîntoarcere la viață, de ieșire din șocul trăit inițial. A fost ca o adresare în care-mi zicea: «Eu mă simt bine și mă bucur de viață. Tu de ce ești tristă?»”.
Iar pentru Veronica, fiecare zi aduce un moment de neprețuit. „Mă topesc când îmi spune: «Mam’, te iubesc!», sau îmi arată inimă din mâini, sau mă întreabă: «Ești bine?» Ce mi-aș putea dori mai mult? Lângă mine crește o persoană sensibilă și iubitoare, care din păcate, încă nu își găsește locul cu semenii și societatea”.
„Să ne iubim reciproc este sarcina supremă”
Mamele acestor copii cred că adevărata schimbare trebuie să înceapă în primul rând de la fiecare dintre noi.
„Persoanele cu Sindrom Down reflectă iubirea și bunătatea celor care îi înconjoară,” spune Elena Șaran. „Fiți binevoitori, oferiți-le sprijin și împreună vom construi o lume mai frumoasă”, continuă ea.
Elena Guțu ne amintește că „Lupta nu e doar a părinților. E și a societății. Este nevoie de voce și curaj pentru a schimba mentalitatea și pentru a-i oferi copilului un loc demn în lume”.
Iar Veronica rezumă totul într-un mesaj simplu, dar puternic: „Să ne iubim reciproc este sarcina supremă. Nu contează câți cromozomi avem”.
Fiți parte din schimbare
„Purtați astăzi șosete desperecheate ca simbol al diversității și transmiteți un mesaj de susținere și iubire pentru toți cei care fac lumea mai frumoasă prin zâmbetul și bunătatea lor!” îndeamnă Elena Guțu.
Fiecare dintre noi poate contribui la o lume mai deschisă și mai incluzivă. Totul începe cu un strop de iubire și acceptare!
Școala este locul unde fiecare copil ar trebuie să se simtă apartenență, dar și siguranță. Din păcate, aceste lucruri nu sunt mereu simțite de către copiii cu dizabilități. Motive pot fi diferite, dar cel mai des întâlnit este prejudecata.
De aceea, este foarte important să cultivăm în copiii noștri empatia și atitudinea pozitivă față de oameni, în general.
Când sunt mici, copiii nu au discernământul să înțeleagă ce înseamnă o dizabilitate. Ei observă diferențe și încearcă să și le explice prin ceea ce văd. Din acest motiv, rolul nostru, ca părinți și adulți, e să le explicăm că diversitatea este parte din acest univers și că fiecare copil merită respect și prietenie.
Discuțiile deschise, exemplele pozitive și modul în care vorbim despre ceilalți influențează direct comportamentul copiilor noștri.
Iată 5 moduri simple prin care poți să-ți încurajezi copilul să fie empatic și prietenos atunci când în clasa lui învață un coleg sau o colegă cu dizabilitate:
1 Vorbește despre diferențe ca despre ceva firesc. Spune-i copilului tău că unii copii merg, vorbesc sau învață diferit, dar asta nu îi face mai puțin valoroși.
2 Normalizează întrebările și curiozitatea. Dacă copilul are întrebări despre colegul sau colega lui cu dizabilitate, răspunde-i pe înțelesul lui și încurajează să vadă diversitatea ca pe ceva normal.
3 Încurajează copilul să fie prietenos, nu protector. Copiii cu dizabilități nu au nevoie de milă, ci de prietenie. Încurajează gesturile obișnuite: să se joace împreună, să-l invite în activități, să îi arate că este binevenit(ă).
4 Explică-i cum poate ajuta, (doar) dacă i se cere. Explică-i că înainte de a ajuta, trebuie să întrebe: „Vrei să te ajut?”
5 Fii exemplu prin ceea ce spui și faci. Copiii învață din atitudinile și deprinderile noastre. Evită glumele pe care copiii nu le pot înțelege și arată că diversitatea este ceva valoros.
Școala poate deveni un loc dur dacă, dacă nu cultivăm în copiii noștri respectul și empatia. Așadar, să-i încurajăm să vadă dizabilitatea ca pe o abilitate.
Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena Mea” cu sprijinul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
O relație deschisă și constructivă între părinți și școală joacă un rol esențial în dezvoltarea educațională a fiecărui elev, în special a celor cu cerințe educaționale speciale. Atunci când familia și profesorii colaborează constant, se creează un cadru educativ stabil, care asigură continuitatea între ceea ce se învață la școală și ceea ce este sprijinit acasă. „Părinții pot consolida acasă strategiile și obiectivele stabilite în școală prin Planul Educațional Individualizat, iar profesorii pot utiliza informațiile despre interesele și abilitățile copilului în mediul familial pentru a-i adapta mai bine procesul de învățare”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.
De ce este importantă comunicarea părinți-școală și ce greșeli trebuie evitate?
Informațiile pe care părinții le oferă despre punctele forte, interesele și nevoile copilului permit cadrelor didactice să personalizeze curriculumul și să aplice metode adaptate, contribuind astfel la atingerea potențialului maxim al elevului. „Când părinții și cadrele didactice comunică deschis, se creează o cultură a încrederii și respectului, care contribuie la prevenirea discriminării și izolării elevilor cu cerințe educaționale speciale. Această abordare sprijină, totodată, formarea unei atitudini pozitive a tuturor elevilor față de diversitate”, menționează Centrul Republican.
Uneori, există situații în care relația dintre părinți și școală este afectată de abordări greșite. Centrul Republican atrage atenția că refuzul de a accepta diagnosticul copilului, din teamă sau neîncredere, poate bloca accesul la sprijinul necesar. Alte greșeli frecvente includ lipsa de comunicare cu școala, furnizarea de informații incomplete sau chiar delegarea completă a responsabilității către profesori. „Părinții pot avea o atitudine negativă sau defensivă, considerând că școala îi blochează în loc să-i ajute, manifestând nemulțumiri neconstructive și acuzații, fără a căuta soluții comune. Toate aceste greșeli pot duce la un mediu de învățare ineficient și la dificultăți de adaptare pentru copil”, subliniază Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Potrivit acestuia, responsabilitatea educației aparține ambelor părți. În loc ca sarcina să revină exclusiv părinților sau profesorilor, colaborarea oferă un cadru echilibrat în care fiecare contribuie activ la dezvoltarea și succesul copilului.
Când comunicarea devine deficitară și ce soluții sunt
Când părinții și profesorii nu comunică eficient, copilul cu cerințe educaționale speciale are cel mai mult de suferit. „Poate simți tensiunea dintre părinți și profesor. El se poate simți prins la mijloc, temându-se că trebuie să ia o parte sau că este cauza conflictului. Acest stres emoțional poate duce la manifestări comportamentale negative, la o scădere a stimei de sine și la o aversiune față de școală”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. De asemenea, o comunicare slabă între părinți și profesori întârzie depistarea problemelor sau a noilor nevoi ale copilului. Profesorul nu află ce se întâmplă acasă, iar părintele nu înțelege dificultățile din clasă. Astfel, sprijinul necesar întârzie, iar dezvoltarea copilului are de suferit.
Pentru a evita tensiunile, părinții sunt încurajați să abordeze discuțiile cu profesorii într-un mod constructiv, punând accentul pe parteneriat, nu pe acuzații. „În loc să spună «Copilul meu nu învață nimic la școală», pot întreba: «Cum putem lucra împreună pentru a-l ajuta pe copilul nostru să progreseze la această materie?». Această abordare transformă problema într-un obiectiv comun, implicându-l pe profesor în procesul de soluționare. De asemenea, este important să folosească un limbaj al colaborării, utilizând formulări de genul: «Ce putem face împreună?» sau «Aș dori să înțeleg mai bine cum putem sprijini obiectivele din Planul Educațional Individualizat al copilului meu.»”, explică Centrul Republican. Părinții pot evidenția abilitățile copilului, apreciind eforturile profesorului și progresele, chiar și cele mici. De asemenea, este important să ofere informații utile despre starea și preferințele copilului, pentru a sprijini elaborarea unui Plan Educațional Individualizat eficient.
Cum pot profesorii încuraja deschiderea și implicarea părinților?
Pentru ca elevii cu cerințe educaționale speciale să aibă succes, profesorii trebuie să implice părinții ca parteneri egali în procesul educațional și să comunice cu ei clar și simplu, evitând termeni complicați și explicând bine obiectivele și metodele folosite. „Este recomandat să se stabilească o rutină de comunicare, fie prin mesaje scrise, apeluri telefonice sau întâlniri periodice, pentru a ține părinții la curent cu progresele și provocările copilului”, accentuează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. Părinții pot oferi feedback despre cum aplică copilul, acasă sau în viața de zi cu zi, ceea ce învață la școală. De asemenea, aceștia pot fi implicați direct în procesul educațional prin activități concrete, cum ar fi exersarea unor abilități acasă sau participarea la activități de voluntariat la școală. „Aceasta le oferă un sentiment de control și implicare directă. Pe parcursul anilor de școală, profesorii trebuie să asigure o tranziție lină a implicării părinților: de la rolul direct de sprijin în teme la clasele mici, la un rol de partener în luarea deciziilor și în orientarea profesională la clasele mari”, explică Centrul Republican. Potrivit acestuia, profesorii ar trebui să asculte activ și să trateze cu seriozitate orice sugestie sau reclamație, asigurându-se că părinții nu se tem de consecințe negative.
Cum să reacționeze părinții când copilul povestește despre o situație neplăcută cu profesorul?
Când un copil cu cerințe educaționale speciale povestește o experiență neplăcută cu un profesor, părinții ar trebui să reacționeze calm și cu empatie. Este important să evite reacțiile impulsive, pentru a proteja bunăstarea emoțională a copilului. „Părintele trebuie să asculte povestea copilului fără a-l întrerupe, oferindu-i spațiul necesar pentru a se exprima complet. Este esențial să se valideze sentimentele copilului, folosind fraze precum «Îți înțeleg supărarea, sună foarte neplăcut ce s-a întâmplat» sau «E normal să te simți trist/supărat din cauza asta». Validarea emoțiilor nu înseamnă a fi de acord cu acuzația, ci pur și simplu a recunoaște și a respecta sentimentele copilului”, menționează Centrul Republican. Totodată, este important să se țină cont de particularitățile cerințelor educaționale speciale ale copilului, care pot influența percepția asupra evenimentelor, și să se pună întrebări deschise pentru a înțelege mai bine contextul.
După clarificarea situației, părintele ar trebui să contacteze profesorul într-un mod respectuos, evitând acuzațiile directe și exprimând dorința de colaborare. Dacă problema nu poate fi rezolvată cu profesorul, părintele se poate adresa echipei Planului Educațional Individualizat sau Comisiei Multidisciplinară Intrașcolară sau, dacă este necesar, conducerii școlii.
Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
Educația trebuie să țină cont de nevoile fiecărui copil. În acest sens, școala incluzivă devine o necesitate, un model care oferă șanse egale și sprijin tuturor elevilor. Prin adaptarea curriculumului, a metodelor de predare și a mediului de învățare, această abordare răspunde diversității din clasă, oferind sprijin personalizat, indiferent de abilități. „Incluziunea este un proces continuu de îmbunătățire, care necesită un parteneriat solid între autorități, școli, profesori, părinți și comunitate pentru a crea un sistem educațional echitabil și eficient pentru toți”, menționează Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP).
Ce este o școală incluzivă?
O școală incluzivă reprezintă un mediu educațional adaptat pentru a răspunde nevoilor diverse ale tuturor elevilor, promovând egalitatea, respectul și participarea activă în procesul de învățare. Potrivit Centrului Republican, o instituție de învățământ poate fi considerată incluzivă, dacă îndeplinește următoarele criterii:
• o școală incluzivă adaptează mediul, curriculum-ul și metodele de predare pentru a se potrivi fiecărui copil. Aceasta presupune un mediu de învățare flexibil, unde fiecare elev primește suportul necesar pentru a-și atinge potențialul, prin strategii didactice diferențiate și materiale personalizate.
• școala privește diversitatea elevilor (dizabilități, origine etnică, mediu socio-economic sau cultural) ca pe o sursă de îmbogățire. Prin această abordare, se promovează respectul reciproc și înțelegerea, contribuind la formarea unei societăți mai tolerante și mai unite.
• pentru a asigura succesul fiecărui elev, școala furnizează resurse și sprijin specializat, personalizat nevoilor fiecărui copil. Acesta poate include colaborarea cu cadre didactice de sprijin, utilizarea de tehnologii asistive sau elaborarea de Planuri Educaționale Individualizate.
• fiecare elev simte că aparține comunității școlare și că este valorizat. Prin promovarea unui mediu sigur și protector, toți copiii sunt încurajați să participe activ la activitățile școlare și extrașcolare.
• o școală incluzivă este fundamentată pe principiul respectării drepturilor fiecărui copil la educație de calitate. Accentul este pus pe echitate și pe asigurarea de șanse egale pentru toți elevii.
Adaptările în educație: ce înseamnă?
În sistemul educațional din Republica Moldova, adaptările reprezintă schimbări aduse procesului de predare pentru a sprijini elevii cu cerințe educaționale speciale, inclusiv pe cei cu dizabilități. Scopul este ca fiecare copil să fie inclus în activitățile școlare și să își poată valorifica potențialul. Centrul Republican menționează că individualizarea procesului educațional se realizează prin două tipuri de curriculum adaptat la nevoile elevilor. În cazul Curriculumului general cu adaptări (CGA), elevul urmează programa școlară standard, însă beneficiază de metode de predare, învățare și evaluare personalizate, care țin cont de potențialul său. Atunci când elevul nu poate atinge obiectivele prevăzute în curriculumul general, se aplică Curriculumul modificat (CM) – o formă de individualizare ce presupune ajustarea conținuturilor și a obiectivelor educaționale, astfel încât procesul de învățare să corespundă nivelului său de dezvoltare, cu accent pe pregătirea pentru viață. „Adaptările se clasifică în trei categorii principale: adaptări psihopedagogice (modificări în metodele de predare-învățare), adaptări în materie de evaluare (schimbări în procedurile de evaluare) și adaptări ambientale (modificări ale mediului fizic din școală sau clasă pentru a asigura accesibilitatea și un cadru propice învățării)”, precizează Centrul Republican.
Cadrele didactice beneficiază de formări continue și complementare care le dezvoltă abilitățile de predare diferențiată. De asemenea, viitorii profesori urmează un modul obligatoriu de educație incluzivă, iar ulterior pot participa la stagii, seminare și activități de autoinstruire pentru a-și perfecționa competențele. Totodată, în școli pot activa și cadre didactice de sprijin, specializate în asistarea elevilor cu dizabilitate contribuind la integrarea și progresul acestora. „Atribuțiile principale ale unui cadru didactic de sprijin prevede participarea la elaborarea și realizarea Planului Educațional Individualizat și la monitorizarea progresului elevului. De asemenea, cadrul didactic de sprijin asistă elevul la lecții și în afara lor, realizează activități de asistență educațională și colaborează cu ceilalți profesori, specialiști și părinți” precizează Centrul Republican.
Provocări în implementarea educației incluzive
Aplicarea adaptărilor în sistemul educațional se confruntă cu mai multe provocări:
• Provocări atitudinale. Mulți profesori nu se simt pregătiți să lucreze cu elevi cu cerințe educaționale speciale, ceea ce generează frustrare și descurajare. „Părinții elevilor cu cerințe educaționale speciale evită uneori evaluările, de teama ca propriii copii să nu fie etichetați. La rândul lor, unii elevi refuză să participe la activitățile de sprijin, temându-se că vor fi „tachinați” de colegi. Totodată, persistă percepția că prezența copiilor cu dizabilități mintale ar perturba orele sau ar afecta negativ calitatea educației pentru ceilalți elevi”, menționează Centrul Republican.
• Provocări legate de resurse. Lipsa personalului specializat – cadre de sprijin, psihologi și logopezi – este resimțită mai ales în mediul rural. Fondurile alocate sunt considerate insuficiente pentru a acoperi salariile personalului de sprijin, precum și pentru materialele didactice și echipamentele necesare. În unele cazuri, funcțiile se cumulează, iar sprijinul oferit elevilor devine superficial și ineficient.
• Provocări curriculare și metodologice. Profesorii resimt presiunea de a parcurge programa standard, ceea ce le lasă puțin timp pentru adaptări individuale și pentru a lucra cu elevii cu cerințe speciale. De asemenea, cadrele didactice întâmpină dificultăți în elaborarea testelor și a criteriilor de evaluare personalizate și simt nevoia unui sprijin metodologic mai clar. Iar lipsa rezultatelor imediate din partea elevilor contribuie la demotivare și epuizare profesională.
Facilități pentru elevi cu cerințe educaționale speciale
Potrivit Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, copiii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de o serie de facilități menite să le asigure o educație incluzivă și echitabilă. Acestea vizează atât sprijinul continuu în procesul de învățământ, cât și adaptări specifice pentru evaluarea finală și certificare. Elevii care urmează curriculum-ul general pot primi „timp suplimentar (60 de minute pentru lucrările scrise, 120 de minute pentru proba la limba străină, în special pentru elevii cu deficiențe neuro-motorii sau vizuale grave), adaptări de mediu (acces arhitectural, iluminare specială, separare de un grup mare), asistență personală (un asistent individual care transcrie răspunsurile la dictare) și echipamente specializate (pentru deficiențe vizuale grave)”. Totodată, cei imobilizați la pat pot susține examenul la domiciliu. Elevii care studiază după curriculum modificat susțin probe individualizate, adaptate nevoilor lor, aprobate de comisii speciale și primesc aceleași facilități la examene.
Elevii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de sprijin continuu prin Planul Educațional Individualizat și serviciile oferite de Centrele de Resurse pentru Educația Incluzivă. Aceste centre, amenajate în școli și grădinițe, oferă asistență educațională și terapii specializate, coordonate de cadre didactice de sprijin.
Educația incluzivă sprijină dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor, nu doar a celor cu dizabilități. Prin interacțiunea cu elevi diferiți, aceștia învață respectul, empatia și colaborarea, devenind mai toleranți și mai deschiși. „Iar pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, incluziunea le oferă acces la educație, îi ajută să se simtă parte a comunității școlare și previne izolarea. Învățând alături de ceilalți copii, aceștia beneficiază de un mediu stimulativ care îi sprijină să își atingă potențialul, să obțină rezultate mai bune și să se pregătească pentru o viață independentă și o integrare mai ușoară pe piața muncii”, explică Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică.
Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
