Cum asigurăm un mediu educațional nonviolent și sigur pentru copiii cu dizabilități

Cum asigurăm un mediu educațional nonviolent și sigur pentru copiii cu dizabilități

Subiectul nonviolenței în școală este foarte important, mai ales dacă, ne gândim la impactul profund pe care violența îl poate avea asupra dezvoltării psihologice, emoționale și sociale a copiilor, în special, a celor cu dizabilități.


În acest sens, Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică, ne-a ajutat să răspundem desfășurat la o serie de întrebări despre care sunt cele mai frecvente forme de violență întâlnite în școlile din țară, care sunt semnele violenței, ce acțiuni pot întreprinde părinții, dar și alte dar și alte informații utile, care pe termen lung pot contribui la construirea unui mediu educațional mai incluziv pentru copii cu nevoi speciale.
 

Cele mai frecvente forme de violență întâlnite în școlile din Republica Moldova

Cele mai răspândite forme de violență sunt: violența fizică și psihologică. Copiii cu dizabilități sunt mai vulnerabili decât copiii tipici în situații de violență, îndeosebi dacă este un abuz sexual sau exploatare. Uneori copiii cu dizabilități pot fi percepuți ca „ținte mai ușoare” din cauza numeroaselor dificultăți ce le întâmpină atunci când vine vorba de raportarea abuzului. Mai mult decât atât, copiii cu dizabilități continuă să fie percepuți ca martori ale căror declarații ar fi mai puțin veridice. 
 

Cum afectează violența (orice formă a ei) copiii cu dizabilități, din perspectiva dezvoltării lor psihologice și sociale

Toți copiii din perspectiva dezvoltării psihologice, indiferent că au fost martori, ținte sau autori ai comportamentelor de violență, sunt afectați la nivel cognitiv, social, emoțional și comportamental. Printre trăirile care le experimentează sunt sentimente de insecuritate, lentoarea proceselor psihice, tulburări de somn, neliniște, comportament agresiv și neobedient, probleme emoționale interioare (anxietate, stimă de sine redusă, închidere în sine), etc. 
 

Semnele pe care ar trebui să observe profesorii, părinții sau îngrijitorii pentru a identifica un copil care este victimă a violenței în școală

Atât profesorii cât și părinții copiilor ar putea observa schimbări de comportament ale copiilor. Printre aceste schimbări cele mai frecvente sunt: frica, sentimentul de rușine, tendinţa de a ascunde situația la care a fost expus/implicat, nedorinţa de a se întoarce acasă după ore, izolare, evitarea comunicării cu prietenii/părinții, demotivare şcolară, agresivitate, fuga de acasă, schimbarea bruscă a dispoziției, sentiment de culpabilizare. 
 

Unde puteți raporta cazurile de violență

Părinții, responsabilii legali ai copilului pot sesiza cazurile de violență la nivel de instituție de învățământ, la Direcția Generală Educație, Inspectoratul de Poliție, Comisia locală pentru protecția drepturilor Copilului, Comisia raională pentru problemele copilului aflat în dificultate, Structura teritorială de asistență psihopedagogică, Telefonul Copilului, Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică. 
 

Ce acțiuni întreprindem pentru a preveni situațiile de risc

Acţiunile de prevenire primară a violenței trebuie să fie adresate tuturor elevilor și să urmărească formarea comportamentelor sociale general valabile, abilităților și deprinderilor de dezvoltare și menținere a relațiilor interpersonale sănătoase. Pentru a preveni situațiile de risc este important ca în permanență să se desfășoare activități de informare, sensibilizare, activități de la egal la egal. 
 

Cum Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică gestionează cazurile de violență în care au fost implicați copii cu cerințe educaționale speciale

Cazurile parvenite cu referire la sesizarea situațiilor de violență către Centrul Republican sunt examinate complex, cu acordarea intervenției la nivel de copil, părinte, instituție de învățământ. Ulterior copiii implicați în cazurile de violență beneficiază de intervenție și asistență ce se acordă de structurile teritoriale de asistență psihopedagogică, monitorizând astfel situația ca să poată proteja acel mediu, în care să se simtă în siguranță fiecare copil.

Pe lângă aceasta, Centrul Republican desfășoară un șir de activități în oferirea asistenței metodologice echipelor manageriale a instituțiilor de învățământ, a cadrelor didactice și a părinților privind:

  • identificarea semnelor abuzului, neglijării, exploatării copilului după tipul de abuz; 
  • evaluarea climatului psiho-social în instituție prin aplicarea chestionarelor, prin discuțiile de genul focus-grup cu elevii, personalul instituției, părinții; 
  • elaborarea, implementarea proiectelor privind dezvoltarea competenţelor sociale, respectului de sine şi motivarea elevilor, starea de bine a elevilor, a cadrelor didactice; 
  • stabilirea şi menţinerea unui mediu educaţional în care copiii/elevii se simt în siguranţă, sunt încurajaţi să-şi expună punctul de vedere şi sunt ascultaţi; 
  • organizarea seminarelor, atelierelor de lucru, consultațiilor în scopul formării cadrelor didactice pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului; 
  • seminare, formări privind monitorizarea riscurilor privind bunăstarea copilului pe domeniile de dezvoltare. 
     

Ce concluzii putem trage?

Prevenirea situațiilor de risc, recunoașterea semnelor de abuz și sprijinirea copiilor, în special a celor cu dizabilități, reprezintă primele acțiuni pe care le putem întreprinde pentru a le oferi protecție, sprijin și șansa de a învăța și de a crește într-un mediu sigur. Fiecare copil merită să se simtă văzut, ascultat și încurajat să își atingă potențialul într-un mediu plin de respect și grijă.


Contributor: Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică

Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Marinei
Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Marinei

Pentru mulți părinți, aflarea diagnosticului copilului schimbă felul în care percep viitorul. Bucuria de a crește un copil rămâne, dar apar întrebări, temeri și nevoia de a avea previzibilitate pentru ce urmează. În astfel de momente, sprijinul și informația corectă devin esențiale.

Marina are 35 de ani și este mama a doi băieți gemeni de cinci ani. Unul dintre ei este diagnosticat cu tulburare de spectru autist.

Până la momentul diagnosticului, viața ei se desfășura firesc. Se descrie ca o persoană împlinită și fericită. Vestea diagnosticului a adus însă o schimbare profundă. „A apărut un gol în mine. Aveam frică, multe întrebări, teama de etichete.”

Din experiența ei, părinții copiilor cu dizabilități, mai ales cei din mediul rural, se confruntă cu multe dificultăți care nu sunt întotdeauna vizibile din exterior. Comentariile necugetate, etichetele sau lipsa înțelegerii pot face parcursul și mai dificil. În multe situații, părinții rămân singuri în fața acestor provocări.

„Trebuie să treci prin toate acestea aproape singur, fără cineva care să te îndrume.”

Unul dintre cele mai dificile lucruri, spune Marina, este lipsa serviciilor specializate la nivel local. În multe localități nu există centre de reabilitare sau servicii de intervenție timpurie. Părinții apelează la câteva cabinete private, unde programările sunt limitate, iar accesul devine dificil.

În astfel de condiții, sprijinul emoțional capătă o importanță aparte. Pentru Marina, întâlnirea cu alți părinți în cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a însemnat mai mult decât acces la informație.

„Am aflat foarte multe lucruri utile și am cunoscut mame care trec prin situații asemănătoare.”

Își amintește cu zâmbet discuțiile din cadrul întâlnirilor și sfaturile mentorilor. Un moment care i-a rămas în minte este cel în care o mentoră le-a vorbit despre felul în care pot gestiona conflictele și tensiunile din comunitate — lucruri aparent mici, dar care contează mult în viața de zi cu zi.

Pentru Marina, grupurile locale de sprijin sunt un spațiu necesar. „Este un loc sigur unde poți vorbi deschis. Știi că vei fi ascultat și înțeles.”

Aceste întâlniri creează o comunitate în care experiențele personale devin sprijin pentru alți părinți. Informația circulă mai ușor, iar deciziile devin mai clare atunci când sunt discutate împreună.

Privind spre viitor, Marina își dorește ca mediul în care cresc copiii ei să fie mai deschis și mai empatic față de copiii cu nevoi speciale. 

Dacă ar vorbi cu o mamă aflată la început de drum, Marina i-ar spune să aibă grijă și de propria stare emoțională. „Să fie puternică și să nu uite de ea. Starea mamei influențează bunăstarea copilului.”

Din experiența ei, sprijinul dintre părinți face parcursul mai ușor. Atunci când părinții se întâlnesc, vorbesc și învață unii de la alții, drumul devine mai clar pentru fiecare familie în parte.

Despre abilitare în comunitate

„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.

 

Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Olesei Lascu
Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Olesei Lascu

Pentru unele familii, programul obișnuit înseamnă prezență constantă alături de copil. Zilele sunt organizate în jurul lui, iar deciziile importante se iau în funcție de nevoile copilului. În astfel de situații, sprijinul dintre părinți devine o resursă esențială.

Olesea are 42 de ani și trei copii. Fiul ei, Cătălin, are 21 de ani și este diagnosticat cu autism sever. Cele două fiice au 18 și 14 ani. Viața familiei s-a aranjat în jurul nevoilor lui, iar pentru Olesea asta a însemnat, la un moment dat, să facă o alegere clară: să rămână acasă.

Până în septembrie 2025 a lucrat ca bucătar. Încerca să împace programul de muncă cu grija permanentă pentru băiat. În timp, a înțeles că ritmul devenise prea greu de menținut și a decis să se concedieze pentru a-i putea oferi supravegherea și atenția necesare zilnic.

Decizia nu a fost simplă. S-a gândit mult la responsabilitatea financiară rămasă în principal pe umerii soțului. În timp, a înțeles că pentru familia lor stabilitatea înseamnă organizare și prezență constantă. Astăzi spune că are mai mult timp pentru Cătălin și pentru echilibrul casei.

Înainte de toate acestea, Olesea se descrie ca o persoană visătoare, cu mai puține temeri decât are acum. „Acum mă gândesc mereu dacă sunt o mamă bună.” Dincolo de rolul parental, rămâne o persoană sinceră și deschisă. Chiar și în momentele dificile, spune că încearcă să îi sprijine pe ceilalți.

La începutul parcursului, accesul la informație clară a fost limitat. Își amintește perioada în care Cătălin a frecventat grădinița doar o săptămână, după care i s-a spus că instituția nu poate lucra cu el. Atunci a înțeles cât de mult contează orientarea din primele etape.

Din experiența ei, părinții copiilor cu dizabilități au nevoie, înainte de toate, de sprijin emoțional și de informație structurată. „Când ne adresăm cu o problemă legată de copil, avem nevoie să fim ascultați, nu priviți cu indiferență.”

Prima întâlnire din cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a fost pentru Olesea o experiență nouă. „Sufletește m-am simțit bine. M-am întors acasă cu gânduri pozitive, realizând că mai sunt mame ca mine.”

Discuțiile cu mentorii și schimbul de experiență cu alți părinți au reprezentat pentru ea o pauză mentală și un spațiu în care grijile zilnice au fost înțelese fără explicații suplimentare.

Olesea consideră că astfel de grupuri sunt necesare în fiecare regiune. Mamele au nevoie să știe că există oameni la care pot apela pentru un sfat și că experiența lor este validată.

Despre comunitatea în care crește fiul ei spune că își dorește mai multă înțelegere și mai multă atenție față de copiii cu dizabilități.
Unui părinte aflat la început de drum i-ar spune să aibă răbdare și să nu renunțe. Știe cât de mult contează să întâlnești pe cineva care a trecut deja prin aceleași etape.

Pentru Olesea, sprijinul dintre părinți este foarte prețios pentru că doar în acest mode experiența personală devine cu adevărat utilă pentru altcineva.

Despre abilitare în comunitate

„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.

Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Cristinei Iurcu
Abilitare în comunitate, pas cu pas: povestea Cristinei Iurcu

Un diagnostic nu schimbă doar viața unui copil, ci ritmul întregii familii. Prioritățile se ordonează, iar deciziile încep să fie luate în funcție de un nou reper. Pentru Cristina Iurcu, acel moment a venit atunci când Maria, la doi ani și jumătate, a fost diagnosticată cu tulburare de spectru autist.

Cristina are 33 de ani și este mama a două fete. Maria are aproape șase ani, iar Ana, sora ei mai mică, puțin peste un an. Când vorbește despre parcursul lor, vorbește despre pași bine calculați, despre decizii luate cu mintea limpede și despre un proces de acceptare care a avut ritmul lui.

„Drumul acceptării a avut coborâșuri și urcușuri”, spune ea. În timp, emoția s-a transformat în claritate. Întrebarea „de ce?”a lăsat loc întrebării „ce putem face de aici înainte?”.

Înainte de diagnostic, Cristina era deja obișnuită cu ritmul intens. Studia și lucra în paralel. A absolvit științe ale educației, apoi traducere, ulterior economie. A sprijinit copii cu dificultăți de învățare într-un proiect educațional și a lucrat într-o editură internațională. Își imagina o revenire în școală, într-un traseu profesional stabil.

Diagnosticul Mariei a schimbat ordinea priorităților.

Familia s-a mutat la Chișinău pentru terapie ABA. Cristina a urmat ea însăși cursuri în domeniu. A revenit la Bălți, apoi a decis să aprofundeze logopedia, înscriindu-se la master. A lucrat într-un centru privat, iar ulterior și la o grădiniță. Astăzi este logopedă la Liceul Teoretic „George Coșbuc” din Bălți.

„Prin tot ce fac, îi fac drum Mariei.” Pentru Cristina, expresia înseamnă implicare zilnică acasă și la cabinet și cel mai important asumarea unui rol mai amplu - acela de a vorbi deschis despre autism și de a arăta că acești copii au ritmul și potențialul lor.

Experiența ei i-a arătat că părinții copiilor cu dizabilități se confruntă cu lipsa unei orientări clare. Primele etape după diagnostic sunt decisive, iar informația este adesea fragmentată. „Un părinte are nevoie să știe care sunt pașii. Ce este prioritar. Ce servicii sunt potrivite. Unde găsește sprijin.”

În acest context, întâlnirea cu alți părinți capătă o altă însemnătate.

Prima întâlnire din cadrul proiectului „Abilitare în Comunitate” a fost pentru Cristina o confirmare că experiența proprie poate deveni resursă comună. „Fiecare părinte a vorbit despre copilul său, despre frici și despre ce a funcționat. „Atunci am simțit o conexiune adevărată”, își amintește ea. „Am gândit: dacă alții reușesc, vom reuși și noi.”

În acel spațiu, comparația face loc schimbului de experiență. „Când auzi cum altcineva a gestionat o situație similară, îți clarifici propriile nelămuriri.” Pentru Cristina, valoarea acestor grupuri nu este emoțională în primul rând, ci practică preluată din alte exemple: ce a funcționat, ce nu, ce ar merita încercat. 

Ea crede că atunci când părinții se conectează, comunitatea începe să se schimbe. Informația circulă mai ușor, iar sensibilizarea se întâmplă firesc.

Cristina își dorește ca Maria să crească într-o comunitate care înțelege diversitatea. O comunitate în care sistemele medical, educațional și social funcționează coordonat, iar părinții găsesc sprijin fără a fi nevoiți să îl caute în mod fragmentat.

Unui părinte aflat la început de drum i-ar spune să caute alți părinți. „Într-o comunitate, puterea crește. E mai ușor când vorbești cu cineva care a trecut prin același lucru. Experiența altor părinți oferă mai multă încredere.”

Pentru Cristina, sprijinul dintre părinți este o formă de solidaritate colectivă cu o forță de schimbare nemărginită.

Despre abilitare în comunitate

„Abilitare în Comunitate” este un proiect care sprijină părinții copiilor cu dizabilități să se conecteze între ei, să învețe unii de la alții și să construiască, la nivel local, grupuri de sprijin. Inițiativa creează spații de învățare și implicare civică, pornind de la experiența directă a părinților. Proiectul este implementat de AO Prietena Mea, în cadrul programului Building Resilience in the Eastern Neighbourhood (BREN II), implementat de Institute for War and Peace Reporting (IWPR), cu sprijinul Guvernului Regatului Unit.