Transformă dizabilitatea într-o resursă.

Copiii cu dizabilități au dreptul să participe la tabere de odihnă și activități recreative în aceleași condiții ca ceilalți copii, iar organizatorii sunt obligați să le asigure accesibilitatea și adaptările necesare. Vasile Coroi, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, atrage atenția că refuzul de a înscrie un copil doar din cauza dizabilității poate constitui discriminare și explică ce pot face părinții în astfel de situații.

În sezonul estival 2026, în Republica Moldova funcționează 31 de tabere de odihnă cu program staționar, iar autoritățile publice locale și instituțiile de învățământ organizează anual încă aproximativ 30–35 de tabere cu sejur de zi.

MEC precizează că „nu deține o evidență centralizată a taberelor clasificată după gradul de accesibilitate pentru copiii cu dizabilități”. Însă, potrivit proiectului noului Regulament de funcționare a taberelor de odihnă și a celor cu sejur de zi, este prevăzut dreptul copiilor cu cerințe educaționale speciale de a beneficia de condiții accesibile, iar taberele trebuie să promoveze incluziunea socială și respectarea drepturilor copilului. 

„Taberele de odihnă și taberele cu sejur de zi sunt obligate să respecte prevederile legislației privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, accesibilitatea infrastructurii, protecția copilului și nediscriminarea. 

La autorizarea funcționării sunt verificate condițiile prevăzute de legislația din domeniul sănătății publice, securității antiincendiare, siguranței și protecției beneficiarilor. Totodată, proiectul noului Regulament prevede expres că de înlesniri la procurarea biletelor beneficiază și copiii cu dizabilități și însoțitorii acestora”, precizează MEC.

Vasile Coroi: „Organizatorii taberelor au obligația de a respecta  principiile nediscriminării, egalității de șanse și interesului superior al copilului”

Vasile Coroi, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului subliniază că toți copiii, inclusiv cei cu dizabilități sau cu cerințe educaționale speciale, au dreptul de a participa la activități de odihnă, recreere și viață culturală în condiții de egalitate. Acesta menționează că autoritățile au introdus măsuri pentru a facilita accesul copiilor cu dizabilități la tabere și servicii de odihnă. Potrivit acestuia, pentru vara 2026, o parte dintre biletele de odihnă sunt oferite gratuit, inclusiv pentru copiii cu dizabilități, iar în unele cazuri și pentru însoțitorii acestora, dacă este necesar. Și în municipiul Chișinău, copiii cu dizabilități și cei cu cerințe educaționale speciale pot beneficia de bilete gratuite, pentru a reduce barierele financiare și a asigura acces egal la aceste servicii. 

Vasile Coroi subliniază că „organizatorii taberelor au obligația de a respecta  principiile nediscriminării, egalității de șanse și interesului superior al copilului”. Potrivit lui, aceștia  trebuie „să asigure copiilor cu dizabilități accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți copii,  la activități recreative și de agrement, prin eliminarea barierelor de accesibilitate și  acordarea adaptărilor rezonabile necesare participării efective a acestora”. 

„Aceste obligații includ, după caz, adaptarea infrastructurii și a condițiilor de cazare,  asigurarea unor căi de acces adecvate, a grupurilor sanitare accesibile, a mijloacelor de  orientare pentru copiii cu deficiențe de vedere, precum și adoptarea altor măsuri  individualizate care nu presupun un efort disproporționat sau nejustificat”, precizează acesta. 

Totodată, specialistul explică faptul că, refuzul de a înscrie un copil cu dizabilități poate fi considerat discriminare dacă este făcut doar din cauza dizabilității sau dacă organizatorii nu fac ajustările necesare pentru ca acel copil să poată participa. De asemenea, este discriminare dacă sunt păstrate bariere care împiedică participarea copilului la activități. „Un astfel de refuz poate constitui discriminare directă și încălca dreptul  copilului la participare în activități recreative, cu excepția situațiilor în care există o  justificare obiectivă, rezonabilă și proporțională.”

Ce pot face părinții dacă unui copil îi este refuzat accesul la tabără 

Avocatul Poporului recomandă ca părinții, în cazul în care copilului îi este refuzat accesul la o tabără din cauza dizabilității sau dacă nu sunt asigurate condiții de accesibilitate, să solicite mai întâi o explicație scrisă din partea organizatorilor. Aceștia pot cere clarificări privind motivele refuzului și măsurile care ar putea fi luate pentru a permite participarea copilului în condiții de egalitate cu ceilalți copii.

Totodată, părinții sunt îndemnați să solicite adaptări rezonabile și să păstreze toate dovezile relevante, cum ar fi cereri, răspunsuri sau corespondență purtată cu organizatorii.

Potrivit lui Vasile Coroi, în cazul în care situația nu este remediată, părinții pot sesiza instituțiile competente,  precum:  

• Consiliul pentru Egalitate – autoritatea specializată în examinarea plângerilor  privind discriminarea, inclusiv discriminarea pe criteriul dizabilității și refuzul acomodării rezonabile. Consiliul poate constata existența discriminării și poate  emite recomandări pentru înlăturarea acesteia; 
• Ministerul Educației și Cercetării – în măsura în care tabăra funcționează în  coordonarea sau sub autoritatea ministerului sau a structurilor subordonate  acestuia; 
• Autoritățile administrației publice locale – atunci când tabăra este organizată,  finanțată sau autorizată de acestea;
• Instanța de judecată competentă – în cazul în care părinții urmăresc constatarea discriminării, anularea refuzului, obligarea la asigurarea adaptărilor rezonabile  sau repararea prejudiciului cauzat. 

De asemenea, părinții pot apela și la Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, instituție care are rolul de a monitoriza respectarea drepturilor copiilor la nivel național.

Specialistul precizează că, până în prezent, nu au fost înregistrate plângeri sau sesizări privind limitarea accesului copiilor cu dizabilități la taberele de vară. Totuși, acesta menționează că lipsa sesizărilor nu exclude existența unor situații individuale care nu au fost raportate. 

„Incluziunea copiilor cu dizabilități în activitățile de recreere și odihnă  constituie o obligație juridică pozitivă ce revine statului și tuturor actorilor implicați în  organizarea serviciilor destinate copiilor. Orice eventuală restrângere a acestui drept  trebuie să fie excepțională, justificată în mod obiectiv și compatibilă cu principiul  interesului superior al copilului”, subliniază Vasile Coroi.

Referitor la datele statistice privind numărul copiilor cu dizabilități care participă anual la taberele de odihnă și la taberele cu sejur de zi, Ministerul Educației și Cercetării menționează că instituția colectează anual informații privind numărul total al copiilor care beneficiază de servicii de odihnă și întremare a sănătății în taberele din țară. Cu toate acestea, nu există în prezent o evidență separată a copiilor cu dizabilități care beneficiază de aceste servicii. 

Acest material este dezvoltat în cadrul proiectului „Învăț limbajul acceptării”, implementat de AO „Prietena Mea”, în parteneriat cu UNICEF Moldova, cu sprijinul Marii Britanii.
 

Finalul lunii mai aduce cu sine o atmosferă inconfundabilă în școlile noastre. Curțile se umplu de flori, sunetul ultimului clopoțel răsună festiv, iar careurile tradiționale adună la un loc elevi, profesori și părinți emoționați. Este momentul în care, simbolic, se trage linia unui an de muncă, iar recunoașterea publică îmbracă forma diplomelor, a medaliilor de premiant și a aplauzelor.

Această cultură a performanței vizibile, deși intenționează să celebreze meritul, poartă adesea o presiune invizibilă, dar uriașă. Într-o societate profund ancorată în ierarhii, sfârșitul de an școlar devine, fără să vrem, un teren al comparațiilor. Ne uităm la medii, la numărul de premii și la poziția pe care un copil o ocupă în raport cu colegii săi. Însă, dacă privim educația și dezvoltarea dintr-o perspectivă mai profundă, umană și psihologică, devenim conștienți de un adevăr esențial: succesul unui copil este mult prea complex pentru a fi redus doar la niște cifre dintr-un catalog sau la o coală de hârtie lucioasă.

Mecanismul psihologic din spatele comparației: de ce este nocivă?

Din punct de vedere psihologic, comparația constantă dintre copii acționează ca un factor perturbator în construirea identității lor. Atunci când evaluăm valoarea unui copil prin raportare la realizările altuia, îi transmitem indirect un mesaj extrem de periculos: „Ești valoros doar dacă ești mai bun decât ceilalți.”

Comparația frecventă produce în mod inevitabil anxietate și un sentiment copleșitor de insuficiență. În mintea copilului se instalează credința că eforturile sale nu sunt niciodată destul de bune, ceea ce îi afectează direct stima de sine și motivația intrinsecă. Când motivația de a învăța nu mai vine din curiozitate sau din bucuria descoperirii, ci din teama de a nu dezamăgi sau de a nu fi evaluat ca fiind „mai slab”, procesul educațional își pierde esența formatoare.

Etichetele de tipul „mai bun”, „mai slab” sau „mai lent” rigidizează percepția pe care copilul o are despre sine. Un copil catalogat drept „mai lent” riscă să își însușească această etichetă ca pe o sentință, renunțând să mai încerce, în timp ce un copil definit doar prin prisma etichetei de „cel mai bun” va dezvolta o frică paralizantă de eșec, asociindu-și întreaga valoare personală cu menținerea acelui statut ideal. 

Validarea progresului individual este infinit mai sănătoasă decât presiunea unei performanțe standardizate, deoarece mută accentul pe evoluție, oferindu-i copilului siguranță emoțională.

Cum arată succesul în ritmuri diferite

Fiecare copil are propriul său ritm de dezvoltare biologică, cognitivă și emoțională. Standardizarea așteptărilor ignoră diversitatea nativă a ritmurilor umane. Succesul nu este un șablon universal, ci o ecuație profund individuală.

Dacă învățăm să privim dincolo de standardele clasice de evaluare, vom descoperi victorii remarcabile, care adesea trec neobservate la careurile festive:

    •Este succesul acelui copil care, luptându-se cu o anxietate școlară severă sau cu provocări de adaptare, a reușit în acest an să meargă constant la școală și să treacă pragul clasei cu zâmbetul pe buze.

    •Este succesul copilului care a învățat pe parcursul acestor luni să își gestioneze mai bine emoțiile copleșitoare, să ceară o pauză atunci când se simte suprasolicitat sau să își exprime frustrarea fără a izbucni.

    •Este reușita extraordinară a unui elev retras care, după lungi perioade de izolare, și-a făcut în sfârșit primul prieten adevărat în bancă, învățând valoarea conexiunii și a apartenenței.

Aceste realizări nu primesc note mari și nu sunt strigate la microfon în fața întregii școli, dar ele reprezintă pilonii de bază ai unei vieți armonioase. În mod cert, nu toate victoriile se scriu pe hârtie.

Presiunea performanței în cazul copiilor cu dizabilități sau CES

În cazul familiilor care cresc copii cu dizabilități sau cu Cerințe Educaționale Speciale (CES), perioada finalului de an școlar poate deveni și mai dureroasă. Atunci când sistemul de evaluare recunoaște doar excelența academică clasică, eforturile titanice depuse de acești copii și de părinții lor riscă să rămână invizibile pentru ceilalți.

Pentru un copil cu nevoi complexe de dezvoltare, salturile enorme nu se măsoară în rezolvarea unor ecuații complicate, ci în autonomie și comunicare cotidiană. Reușita de a spune un cuvânt nou, de a comunica mai clar o nevoie decât la începutul anului sau de a menține atenția pe o sarcină timp de zece minute reprezintă un progres monumental.

Atunci când societatea sau comunitatea școlară insistă pe compararea performanțelor vizibile, părinții copiilor cu CES se pot confrunta cu un sentiment acut de izolare sau epuizare emoțională, simțind că munca zilnică, nevăzută, de acasă și din cabinetele de terapie, este lăsată în umbră. Incluziunea adevărată începe exact acolo unde comunitatea înțelege să celebreze efortul adaptat și evoluția fiecărui copil, indiferent de punctul de pornire.

Ce pot face adulții diferit? Rolul părinților și al profesorilor

Pentru a diminua această presiune și pentru a crește copii rezilienți, adulții din jurul lor — părinți și cadre didactice — trebuie să schimbe lentila prin care privesc evaluarea. Putem încuraja și susține copiii fără a apela la capcana comparației prin câteva acțiuni conștiente:

    1. Lăudați procesul și efortul, nu doar rezultatul final. În loc de „Mă bucur că ai luat 10”, puteți spune „Am văzut cât de mult ai muncit pentru acest proiect și cât de perseverent ai fost, sunt mândru de determinarea ta”.
    2. Comparați copilul doar cu el însuși din trecut. Arătați-i parcursul: „Îți amintești cum în septembrie îți era greu să citești acest text, iar acum îl parcurgi cu atâta ușurință? Uite ce mult ai evoluat!”. Acest exercițiu îi dezvoltă o mentalitate de creștere.
    3. Diversificați definiția succesului în clasă. Profesorii pot scoate în evidență, de-a lungul anului și la finalul lui, nu doar competențele academice, ci și calitățile umane: bunătatea, spiritul de echipă, empatia, creativitatea sau capacitatea de a-și ajuta un coleg aflat în dificultate.
    4. Creați spații sigure pentru exprimarea emoțiilor. Permiteți-le copiilor să simtă și dezamăgire sau oboseală, fără ca acestea să fie urmate de critici sau de frica de a nu fi „la înălțimea” așteptărilor.

O cultură a acceptării

Finalul de an școlar ar trebui să fie, înainte de toate, o perioadă de respiro, de recunoștință și de reconectare în interiorul familiei și al comunității. Notele și diplomele își au rolul lor în măsurarea unor competențe specifice, însă ele nu definesc nici complexitatea unui copil și nici potențialul său pe termen lung.

O societate cu adevărat incluzivă și matură este aceea care înțelege că valoarea unui om nu derivă din depășirea celorlalți, ci din descoperirea propriilor capacități într-un mediu sigur, care oferă acceptare și sprijin. Să privim, așadar, cu o atenție mai caldă și mai lucidă spre copiii noștri în aceste zile. Să le vedem toate acele victorii mici, profunde și discrete care nu vor apărea niciodată pe o diplomă, dar care le luminează, zi de zi, drumul spre autonomie și încredere.
 

Aflarea diagnosticului de sindrom Down la un copil poate schimba brusc perspectiva părinților asupra viitorului, aducând cu sine șoc, teamă și multe întrebări. În contextul Zilei Mondiale a Sindromului Down, marcată anual pe 21 martie, la inițiativa AO „Prietena mea”, psihologa Cristina Dolinschi spune însă că aceste reacții sunt firești, iar drumul spre acceptare trece prin informare corectă și sprijin emoțional. Cu ajutorul medicilor, psihologilor și al altor familii care trec prin experiențe similare, părinții pot înțelege mai bine nevoile copilului. În același timp, este important să nu rămână singuri, să accepte ajutorul celor din jur și să aibă grijă de propria stare emoțională.

„Temerile apar din lipsa de informație sau din mituri care circulă în societate”

Momentul în care părinții află că au un copil cu sindrom Down este, de cele mai multe ori, unul copleșitor. Psihologa explică faptul că primele reacții sunt intense și firești. „Mulți părinți spun că în primele momente simt șoc, confuzie sau chiar negare. Apar multe întrebări: «Cum va fi viața copilului nostru?», «Se va dezvolta normal?», «Vom putea face față?» sau «De ce ni se întâmplă nouă acest lucru?»”. Ea subliniază că emoțiile precum tristețea, teama sau nesiguranța sunt normale, iar uneori apare și vinovăția, chiar dacă nu are un motiv real. „Acest lucru se întâmplă pentru că părinții își imaginau un anumit viitor pentru copilul lor, iar diagnosticul schimbă brusc această imagine.”

Psihologa afirmă că primele luni după diagnostic sunt adesea marcate de stres și nevoia de adaptare, iar pentru a reduce din anxietate este esențială informarea corectă. Până la acceptarea sindromului Down sau a altor diagnostice, părinții trec adesea prin mai multe etape emoționale, fiecare cu propriile trăiri și reacții:

• negarea – prima reacție în fața veștii dificile, când părintele refuză să accepte realitatea și se agață de speranța că totul va fi diferit;
• furia – o etapă plină de frustrare și neputință, în care părintele caută vinovați și se confruntă cu sentimente intense;
• negocierea – atunci când părintele încearcă să găsească soluții miraculoase sau compromisuri, sperând că situația se poate schimba dacă face anumite lucruri;
• depresia – o perioadă de tristețe profundă, în care părintele realizează că lucrurile nu se vor schimba, ceea ce-i provoacă un sentiment de pierdere;
• acceptarea – ultima etapă, în care părintele începe să accepte realitatea, să se adapteze și să-și găsească un nou echilibru emoțional.

AO Prietena mea a creat un curs video disponibil pe abilitare.md, care explică, pas cu pas, procesul de acceptare, pentru a-i ajuta pe părinți să-și înțeleagă mai bine emoțiile și să treacă prin ele într-un mod echilibrat și sănătos.

„Atunci când părinții înțeleg mai bine particularitățile dezvoltării, anxietatea scade și apare sentimentul de control. În același timp, este important ca părinții să vorbească deschis despre emoțiile lor, fie cu partenerul, fie cu prieteni apropiați sau cu un specialist. Izolarea emoțională poate amplifica stresul. Nu în ultimul rând, părinții trebuie să își amintească faptul că nu trebuie să fie perfecți. Fiecare familie învață treptat cum să gestioneze situațiile noi care apar.”

În același timp, una dintre cele mai mari nevoi pentru părinți este să nu se simtă singuri în această experiență. „În primul rând, ei au nevoie de explicații clare din partea specialiștilor (medici, psihologi etc.) despre ce înseamnă acest diagnostic și ce posibilități de dezvoltare există pentru copil. În multe cazuri, temerile apar din lipsa de informație sau din mituri care circulă în societate”, adaugă psihologa. La fel de important este contactul cu alte familii aflate în situații similare. Potrivit ei, urmărind în mediul online experiențe reale ale familiilor în care cresc copii cu sindrom Down sau discutând direct cu acestea, părinții ajung să înțeleagă mai bine realitatea de zi cu zi, să vadă evoluția copiilor și să capete mai multă încredere și speranță. „De asemenea, rolul familiei extinse și al comunității este esențial. Uneori, un simplu mesaj de susținere sau disponibilitatea de a ajuta în viața de zi cu zi poate reduce mult presiunea pe care o resimt părinții.”

„Este utilă împărțirea responsabilităților și acceptarea ajutorului din partea familiei sau a prietenilor”

Cristina Dolinschi recomandă ca implicarea părinților în dezvoltarea copilului cu sindrom Down să fie adaptată la vârsta și ritmul fiecăruia. Printre activitățile cele mai utile din primul an de viață se enumeră: vorbitul constant cu copilul, cântatul, jocurile de apropiere și stimularea simțurilor prin privit, atins și ascultat. Pe măsură ce copilul crește, pot fi introduse activități care stimulează mișcarea, limbajul și autonomia, iar la vârsta preșcolară și școlară este recomandată axarea pe jocuri interactive, povești, puzzle-uri și sarcini simple care încurajează autonomia și creativitatea. „Părinții pot beneficia de sprijin prin colaborarea cu specialiști în intervenție timpurie și servicii de reabilitare disponibile în cadrul centrelor publice sau private din Republica Moldova. Există, de asemenea, platforme online care oferă informații despre îngrijire, educație și servicii specializate pentru copii cu sindrom Down, facilitând accesul părinților la resurse utile și sfaturi practice.”

Familia are un rol important în crearea unui mediu echilibrat pentru copil. Psihologa spune că frații pot deveni un sprijin valoros. „În multe familii, relația dintre frați devine una foarte apropiată, bazată pe sprijin și cooperare.” Este important ca aceștia să primească explicații simple și sincere despre condiția copilului, adaptate vârstei și să fie încurajați să-și exprime propriile emoții. „Familia extinsă, de exemplu – bunici, unchi, mătuși, poate contribui la crearea unui mediu stabil și afectuos. Uneori sprijinul poate însemna lucruri foarte simple: petrecerea timpului cu copilul, ajutor practic pentru părinți sau implicarea în activități familiale”, spune specialista.

În același timp, psihologa atrage atenția că părinții nu trebuie să se neglijeze pe ei înșiși deoarece bunăstarea lor psihologică este esențială pentru echilibrul întregii familii. Ea le recomandă să își acorde timp pentru odihnă. „Este important ca părinții să își permită momente de odihnă, activități care îi relaxează și timp pentru relațiile personale. Poate fi vorba doar despre o plimbare, o discuție cu prietenii sau câteva ore în care altcineva are grijă de copil. În acest sens, este utilă împărțirea responsabilităților și acceptarea ajutorului din partea familiei sau a prietenilor.” 

Specialista explică faptul că unele exerciții simple pot ajuta părinții să se calmeze și să gestioneze mai bine stresul. „Se pot calma rapid folosind respirația 4-7-8: inspiră pe nas 4 secunde, ține aerul 7 secunde, expiră încet pe gură 8 secunde. Acest tip de respirație ajută la calmarea sistemului nervos și la reducerea tensiunii emoționale.” Un alt exercițiu practic este concentrarea pe micile reușite zilnice. „La sfârșitul zilei, părinții pot încerca să identifice trei lucruri pozitive care s-au întâmplat: poate fi un zâmbet al copilului, o abilitate nouă sau pur și simplu o zi mai liniștită. Această practică ajută la schimbarea perspectivei de la stres către progres.”

Pentru a beneficia atât de sprijin, cât și de un repaus temporar, părinții, rudele sau îngrijitorii pot apela la serviciul social „Respiro”. Acesta este destinat persoanelor cu dizabilități severe și oferă asistență continuă, timp de 24 de ore, pentru o perioadă de până la 30 de zile pe an.

În cadrul serviciului, beneficiarii primesc cazare și alimentație, îngrijire personală, supravegherea stării de sănătate, precum și sprijin pentru dezvoltarea abilităților de autoservire și autonomie. Totodată, sunt oferite servicii de consiliere psiho-socială pentru părinți și îngrijitori.