Uneori ne dăm seama că am țipat, am bruscat copilul sau l-am speriat, dar ne este greu să ne oprim. Suntem epuizați, copleșiți ori foarte iritați. Avem nevoie de sprijin pentru a schimba aceste reacții. Alteori, rănim copilul convinși că „o facem spre binele lui”. Atunci apare un risc în plus. Putem ajunge să considerăm suferința lui necesară și să nu mai vedem motive să ne schimbăm comportamentul.
Violența poate arăta diferit și poate exista fără urme pe corp. În acest articol vorbim despre comportamente care rănesc și pe care uneori le numim disciplină, grijă sau educație. În relația cu copilul, adultul are mai multă putere. El hotărăște ce este permis, oferă îngrijirea și controlează accesul la multe lucruri necesare. Responsabilitatea lui este să folosească această putere pentru dezvoltarea, bunăstarea, sănătatea și protecția copilului.
Scuturatul, pișcatul, trasul de urechi sau de păr, împinsul și bruscatul sunt violență fizică. La fel este strângerea dureroasă a brațului „ca să stea cuminte”, inclusiv când adultul o face discret, în public. Pentru un copil cu dizabilități, violența poate însemna și ridicarea brutală din scaunul rulant sau forțarea corpului într-o poziție dureroasă, ca pedeapsă. Faptul că gestul durează puțin nu îl face acceptabil.
Închiderea copilului într-o încăpere din care nu poate ieși „până se liniștește” folosește izolarea și frica pentru a-l controla. Este diferită de oferirea unui loc liniștit, unde copilul poate sta cu sprijin și poate cere ajutor. Oprirea unui pericol imediat poate necesita intervenție fizică, dar numai atât cât este necesar pentru siguranță.
Și masa poate deveni un loc al constrângerii și violenței. „Nu te ridici până nu termini tot”, amenințările, ținerea forțată și introducerea hranei în gură în ciuda refuzului copilului îi încalcă limitele. Refuzul poate avea legătură cu sațietatea, durerea, dificultățile de înghițire sau sensibilitatea la anumite texturi. Acestea trebuie înțelese, iar dificultățile persistente, evaluate de specialiști. Privarea de mâncare ori apă ca pedeapsă este abuzivă. Hrana nu trebuie câștigată prin ascultare.
Violența psihologică poate suna foarte familiar. „Din cauza ta nu mai am viață.” „Uite ce bine poate fratele tău/ sora ta.” „Dacă mai plângi, te las aici.” Ridiculizarea felului în care copilul vorbește, se mișcă ori învață îl umilește. La fel, povestirea în fața altora a „rușinii” că a udat patul sau filmarea unei crize pentru a-l face de râs. Tăcerea folosită ca pedeapsă, când adultul refuză să îi vorbească până „își învață lecția”, transformă relația într-un mijloc de control.
Regulile merită și ele privite atent. „Nu ai voie să plângi”, „Stai nemișcat”, „Fă totul singur” pot cere copilului ceva ce încă nu poate face și chiar îi dăunează. Multe reguli rigide, însoțite de amenințări sau pedepse, pot transforma viața zilnică într-o teamă continuă de a greși. Nici absența regulilor nu oferă siguranță. Fără repere previzibile și îndrumare, copilul poate deveni mai nesigur și neliniștit. Are nevoie de câteva limite clare, explicate și adaptate capacităților sale, precum și de ajutor pentru a le urma. Lipsa regulilor nu este automat violență, dar devine o problemă de protecție când copilul rămâne fără supravegherea și îngrijirea necesare.
Neglijarea înseamnă tocmai neîmplinirea unor nevoi esențiale, cu riscuri pentru copil. Poate însemna să fie lăsat repetat, timp îndelungat, murdar, în durere ori fără răspuns la nevoia de apropiere și dragoste. Retragerea dispozitivului prin care comunică „pentru că deranjează” îl poate lăsa fără posibilitatea de a cere ajutor.
Aceleași repere se aplică la școală sau la activitățile de recuperare/terapie. Lipsirea de pauzele necesare, amenințarea sau umilirea pentru a obține executarea unei sarcini nu devin acceptabile fiindcă sunt numite „recuperare”. Părintele poate cere explicații despre metode și despre felul în care sunt respectate durerea, oboseala și comunicarea copilului.
Dacă simțiți că riscați să îl răniți, opriți interacțiunea și asigurați-vă că este în siguranță, cu supravegherea necesară. Cereți unui adult de încredere să preia îngrijirea, dacă este posibil. Când reacțiile se repetă sau simțiți că nu le puteți controla, solicitați sprijin psihologic și ajutor practic pentru îngrijire.
După ce vă liniștiți, reparați relația și transmiteți copilului că responsabilitatea pentru felul în care ați reacționat este a dvs. Îi puteți spune „Te-am speriat când am țipat. Nu a fost în regulă. Eu răspund pentru felul în care mă port”. Copilul nu trebuie să vă consoleze sau să vă ierte imediat. Scuzele capătă sens când sunt urmate de schimbări pe care el le poate simți în fiecare zi.