Emoțiile părinților și îngrijitorilor
Cu toții cunoaștem acel părinte care își iubește copilul atât de mult încât este gata să se facă punte peste mare doar pentru ca acesta să nu sufere, să nu cunoască eșecul și să fie mereu protejat de nedreptăți.
În societatea modernă, conceptul de părinți elicopter este din ce în ce mai prezent, și nu se referă doar la părinții copiilor cu nevoi speciale. Este vorba despre toți acei părinți care sunt excesiv de implicați în viața copiilor lor, supraveghindu-le fiecare pas și intervenind la orice dificultate.
Dizabilitatea și rușinea merg încă mână în mână.
Chiar dacă, în ultimii ani, se vorbește tot mai mult despre acceptare și incluziune, rușinea de a fi părintele unui copil cu dizabilitate sau cu Cerințe Educaționale Speciale (CES) rămâne, din păcate, o realitate dureroasă pentru mulți dintre noi.
1 din 3 părinți ne-au dezvăluit că se simt rușinați că au un copil cu dizabilitate, ceea ce îi face să reducă ieșirile împreună cu copilul. În mare parte, acest sentiment este cauzat de atitudinea de stigmatizare de către societate, atunci când ies cu copilul în locuri publice, la plimbare, la cumpărături; Părinților le este dificil să confrunte atitudinile sociale de dispreț, astfel încât mulți dintre aceștia se autoizolează.
Atenție! Această rușine nu este provocată în sine de către copil sau de condiția sa. Aceasta este mai degrabă o povară alimentată de prejudecățile societății.
Fiecare copil este unic și are nevoi individuale.
Atunci când într-o familie cresc mai mulți copii, iar unul dintre ei are nevoi speciale, echilibrul atenției și îngrijirii poate fi afectat. Mulți părinți, fiind prinși în provocările zilnice legate de îngrijirea unui copil cu dizabilitate, ajung să fie absorbiți de nevoile acestuia.
Cuprinși într-o mare de eforturi bine intenționate de a asigura copilului cu dizabilitate tot sprijinul necesar, ceilalți copii din familie pot adesea trece neobservați și se pot simți neglijați. Uneori, acești copii pot fi chiar forțați să-și asume responsabilități care nu le-ar reveni în mod normal, fiind adesea puși în rolul de „părinte” sau îngrijitor, în loc să fie doar frați sau surori.
Studiile internaționale arată că atunci când tații se implică activ în creșterea copiilor, relațiile din familie devin mai puternice, iar copiii capătă mai multă încredere în sine și reușesc să obțină succesul mai ușor. Copiii care primesc mai multă atenție din partea taților lor au rezultate mai bune la școală și dezvoltă abilități mai avansate în viața de zi cu zi. Atât tatăl, cât și mama au un rol esențial în dezvoltarea copilului și în crearea unui mediu familial stabil și iubitor. De aceea, este extrem de important ca ambii părinți să fie implicați în creșterea și educația copiilor.
În cadrul studiului despre cunoștințele, atitudinile și provocările părinților și îngrijitorilor copiilor cu dizabilități, realizat de Prietena Mea și UNICEF, au participat 100 de persoane la discuțiile de grup. Doar 10 participanți au fost bărbați, deși creșterea unui copil cu dizabilitate vine cu multe provocări, nu doar logistice, ci și emoționale, atât pentru mame, cât și pentru tați.
Mulți părinți consideră că divorțul este un fenomen complicat și greu de digerat pentru copii. Însă, pentru copii, poate fi la fel de dificil, să trăiască într-un mediu în care părinții se ceartă sau nu se simt bine împreună. Deși este o decizie grea pentru toți membrii familiei, divorțul poate fi gestionat într-un mod armonios, care să le permită copiilor să accepte schimbarea fără a pierde sentimentul de siguranță.
Noutatea despre separarea părinților aduce de cele mai multe ori incertitudine, stres, tristeţe și furie. Cu toate acestea, părinții sunt cei care pot face această tranziţie mai puţin dureroasă și mai puțin dramatică pentru copiii lor.
Emoțiile sunt o parte esențială a vieții noastre cotidiene și sunt, în același timp, reacții naturale la experiențele noastre. Ele se manifestă independent de voința și dorințele noastre. Deși putem încerca să le ascundem, nu putem controla apariția lor.
Sa fii părintele unui copil cu dizabilitate înseamnă să treci printr-un adevărat carusel emoțional, de la nesiguranță și teamă copleșitoare, până la bucurie profundă. În studiului realizat de UNICEF și AO Prietena Mea unul dintre aspectele principale a fost să înțelegem ce simt părinții și îngrijitorii copiilor cu dizabilități, atât acasă, cât și în momentele în care ies în public împreună cu copilul lor. Am descoperit că acești părinții trec prin o mulțime de provocări emoționale, dar mai ales sociale, lucru care influențează atât relația cu copilul lor, cât și cu cei din jur.
Așa cum am vorbit anterior, emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi și e firesc ca, uneori, să ne copleșească. Pentru părinții copiilor cu nevoi speciale, gestionarea emoțiilor este importantă nu doar pentru propriul echilibru, ci și pentru a oferi sprijinul de care copilul lor are nevoie.
Exprimarea emoțiilor într-un mod ecologic înseamnă să le trăim și să le exteriorizăm fără a ne afecta pe noi înșine sau pe cei din jur.
În cele ce urmează, veți descoperi tehnici practice care vă vor ajuta să recunoașteți și să eliberați aceste emoții într-un mod sănătos.
Fiecare părinte are aspirații și visuri pentru copilul său. Ne dorim să îi vedem reușind, să îi încurajăm să-și urmeze pasiunile și să își atingă potențialul maxim. Totuși, în această goană după „succes”, este foarte important să ne amintim că fiecare copil este unic și că ceea ce funcționează pentru unul, poate să nu funcționeze pentru altul. Acesta este motivul pentru care înțelegerea și susținerea individualității copilului sunt atât de importante.
Părinții adesea se confruntă cu temeri legate de copiii lor, fie că aceștia nu vor reuși, fie că „copilul poate mai mult, dar nu vrea sau că este leneș”. În aceste situații, între părinte și copil se conturează o imagine eronată, o versiune idealizată pe care părintele și-a format-o despre propriul copil. Această percepție îl împiedică să-l vadă așa cum este în realitate. În schimb, părintele vede o proiecție pe care și-a dorit-o, una care se comportă și se manifestă conform propriilor sale dorințe și așteptări.
Adesea mi se cere să descriu cum este să crești un copil cu dizabilitate. Pentru a-i ajuta pe cei care nu au trecut prin această experiență, să o înțeleagă mai bine, folosesc o metaforă simplă și sugestivă, pe care o voi împărtăși și acum.
