5 etape ale acceptării
De ce eu? Cu ce am greșit? Ce să fac? Sunt întrebările pe care și le pun părinții atunci când află despre dizabilitatea copilului lor.
Emoțiile pe care le simt pot fi copleșitoare și este firesc să treacă prin diferite stări. Aceasta nu înseamnă că sunt „slabi” sau că „își pierdeți cumpătul”, ci că sunt oameni care trebuie să îmbrățișeze această parte inevitabilă a vieții. În acest curs veți descoperi cele 5 etape ale acceptării ce includ:
Negare - prima reacție în fața veștii dificile, când părintele refuză să accepte realitatea și se agață de speranțe că totul va fi diferit.
Furia - o etapă plină de frustrare și neputință, în care părintele caută vinovați și se confruntă cu sentimente intense.
Negocierea - atunci când părintele încearcă să găsească soluții miraculoase sau compromisuri, sperând că situația se poate schimba dacă face anumite lucruri.
Depresia - o perioadă de tristețe profundă, în care părintele realizează că lucrurile nu se vor schimba, ceea ce provoacă un sentiment de pierdere.
Acceptarea - ultima etapă, în care părintele începe să accepte realitatea, să se adapteze și să-și găsească un nou echilibru emoțional.
De ce este important să discutăm despre asta?
Pentru că, în fața unei provocări, cum este aflarea unui diagnostic, părinții trec printr-un proces natural de acceptare. Iar înțelegerea acestui proces poate să aducă mai multă claritate și liniște. Probabil că mulți dintre voi ați simțit deja un amestec de emoții puternice. Asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu voi. Dimpotrivă, este modul în care mintea și inima încearcă să proceseze o realitate nouă. Știm că nu e întotdeauna ușor să găsești răspunsuri sau să îți pui în ordine gândurile, mai ales când viața îți dă o veste neașteptată. Tocmai de aceea, am creat acest curs – ca să vă simțiți sprijiniți și să știți că nu sunteți singuri.
Negarea este prima etapă a doliului emoțional. În continuare, vom explora cum ne poate influența realitatea, cum se manifestă și ce putem face pentru a o depăși.
Este firesc să simți că s-a comis o greșeală, că ceea ce se întâmplă nu poate fi real. Oricine trece printr-o situație dificilă, poate avea acest sentiment. O situație pe care nu și-a dorit-o, nu a planificat-o și pe care îi este greu să o accepte. Așa se manifestă negarea – o reacție psihologică frecventă în fața situațiilor dificile sau a schimbărilor majore. Deși pare opusul acceptării, negarea este, de fapt, prima etapă din procesul de acceptare. Este o reacție firească, menită să ne protejeze psihicul de stres și traumă.
După ce a trecut valul negării, vine pacea? Vine, dar nu imediat. Următoarea etapă este furia. Și e firesc să fie așa. Cum poate fi altfel?
După ce ai înțeles cu mintea și inima că ceea ce ți se întâmplă este real, probabil că te vei simți răvășit. Vei fi furios, frustrat, supărat, nedreptățit. Și ai dreptul să simți toate aceste sentimente, deși știu că nu ți le dorești. Uneori te vei simți rușinat că le simți față de sine, față de cei din jur și chiar față de propriul copil. Acest vulcan interior de emoții e nemilos și pare să distrugă tot ce ai construit până acum. Este ca și cum întreaga ta lume a fost întoarsă pe dos și într-o clipă te trezești pe acest teren necunoscut, neîmblânzit de emoții contradictorii.
Imaginează-ți că balansezi pe o ață între cer și pământ, între realitatea prezentului și visurile pentru viitor. Fiecare pas e o negociere cu frica de a cădea și dorința de a învinge.
Așa cum vă așteptați, negocierea este cea de-a 3-a etapă a doliului emoțional. Negocierea, în contextul acceptării unei dizabilități, se referă la eforturile părinților de a găsi soluții pentru a face față noii realități. Această etapă presupune căutarea informațiilor, consultarea specialiștilor, explorarea opțiunilor de tratament și încercarea de a găsi un nou echilibru în viața familială și personală. Pe lângă toate acestea, negocierea implică o explorare profundă a resurselor interioare. Părinții trebuie să-și extindă limitele și să mobilizeze resursele pentru a identifica cele mai bune opțiuni pentru copilul lor. Este o călătorie ce necesită atât efort mintal, cât și emoțional.
A patra etapă, depresia, este adesea cea mai dificilă, dar și cea mai importantă pentru a ajunge la acceptare.
Depresia nu se referă doar la tristețe sau la un sentiment general de descurajare. Este o reacție normală la pierderea așteptărilor și viselor pe care părinții le-au avut pentru copilul lor. Pe măsură ce încearcă să integreze și să accepte noua realitate, părinții pot simți o gamă largă de emoții intense, precum tristețea profundă, furia, vinovăția și anxietatea. În etapa depresiei, părinții tind să se simtă copleșiți și să aibă dificultăți în a face față situației. Mamele, în general, pot simți o durere profundă combinată cu un sentiment de vinovăție, întrebându-se dacă ar fi putut face ceva diferit. De cealaltă parte, tații pot manifesta depresia într-un mod diferit, uneori interiorizându-și durerea. Ei pot avea tendința de a se retrage emoțional.
Raiul promis. Oare când ajungi la acceptare totul devine lin și provocările dispar?
Procesul de acceptare este unul profund și dificil. Am tot povestit până acum despre cele patru etape importante ale acestui drum. Acceptarea este a cincea și ultima, stația terminus. Este momentul în care părinții încep să îmbrățișeze și să integreze cu adevărat noua realitate pe care o trăiesc. Acceptarea nu se rezumă doar la conștientizarea dizabilității. Este un proces amplu de reconceptualizare a vieții părinților. În această etapă, părinții își eliberează negarea și furia care îi copleșea la început. Ei adoptă o atitudine deschisă față de provocările, dar și bucuriile ce însoțesc creșterea unui copil cu nevoi speciale.
