Ziua Conștientizării Autismului: șase lucruri pe care mulți le înțeleg greșit despre TSA

Deseori, societatea ne pune etichete despre cum trebuie să fim, cum să ne comportăm, ce să facem, ce să nu facem. Iar sub brazda acestora cade și rolul tatălui în familie.
În acest articol, psihologa Diana Postu ne ajută să înțelegem de ce implicarea tatălui este o parte firească a rolului de părinte, ce impact are un tată prezent în viața copilului, care sunt cele mai frecvente prejudecăți și, cel mai important, să descoperim lucruri noi despre ce înseamnă cu adevărat să fii un tată implicat.

Despre implicarea unui tată
În mare parte, este vorba despre responsabilitate, accesibilitate și interacțiune. Asta ar presupune faptul că un tată implicat oferă modele sănătoase, de exemplu, de relaționare, de gestionare a emoțiilor. Pe de altă parte, este cel care susține copilul și este vorba și de susținerea aceasta emoțională, prin faptul că este empatic, ascultă activ.
Dacă ne referim la sfera emoțională, putem să vorbim și despre validarea emoțiilor copilului. Ar mai fi un aspect legat de implicarea tatălui – este vorba de disponibilitate și, în faza aceasta, putem menționa faptul că un tată implicat este cel care este disponibil pentru a satisface nevoile copilului, atunci când acestea sunt exprimate sau când nu sunt împlinite. E vorba de responsabilitate comună.

De ce implicarea tatălui nu înseamnă „ajutor la creșterea copilului”, ci o parte firească din rolul de părinte
Un tată nu este doar cel care ajută, ci cel pentru care creșterea copiilor este o responsabilitate comună, adică nu e „tata de ocazie” sau „tata care a venit în ospeție”.
Părinții au roluri egale – sau, mai degrabă, responsabilități egale – în educația copilului. Stereotipul că mama este cea care poartă principala responsabilitate în educația și creșterea copilului, de fapt, perpetuează inegalitatea de gen. Copiii au nevoie de ambii părinți – atât în plan emoțional, cognitiv, cât și fizic, adică să aibă și corp, și minte, și suflet sănătoase.

Ce impact are implicarea tatălui asupra copilului
Am vorbit despre dezvoltare cognitivă, dezvoltare emoțională, dezvoltarea spirituală a copilului. Dacă se vorbește și despre anumite comportamente – în sensul acesta, copiii care construiesc relații bazate și pe respect, și pe comunicare cu tații lor – au relații sociale mai sănătoase. De asemenea, studiile ne arată că, în cazul taților implicați, există un risc scăzut de abandon școlar, delincvență sau tulburări, de exemplu, anxioase sau depresive.

În această ordine de idei, sunt reduse comportamentele dificile ale copiilor. Și, dacă se vorbește despre dezvoltarea cognitivă, conform studiilor din domeniu, copiii cu tați implicați au scoruri mai înalte la teste de inteligență generală, dar și de inteligență emoțională.

Ce obstacole întâmpină tații când vor să fie mai prezenți
Primul lucru care îmi vine în minte este legat de stereotipurile și prejudecățile de gen, precum și de judecata socială, care încă persistă în mediul în care trăim și activăm. Tații activi sau implicați sunt uneori percepuți ca fiind mai puțin conformi cu modelul tradițional de masculinitate, și pot fi luați în derâdere de alți bărbați.
Există o presiune reală generată de aceste stereotipuri, care promovează anumite așteptări – de exemplu, că tatăl ar trebui să fie mai degrabă implicat în asigurarea veniturilor, nu în creșterea copilului. Zicala „mama educă, tata muncește” provine tocmai din astfel de norme culturale și tipare de gândire, care, din păcate, pot descuraja implicarea reală a taților.


Un alt obstacol este legat de sprijinul instituțional. Chiar dacă există o lege privind concediul paternal, în practică pot lipsi dorința sau deschiderea din partea angajatorilor de a-l acorda efectiv. Tații nu sunt încurajați suficient să beneficieze de acest drept, iar fenomenul nu este mediatizat sau normalizat. Și aceasta devine, la rândul său, o piedică în calea implicării active a taților în viața copiilor lor.
Și cum îi putem susține? Simplu: fără rușine sau vină.

Lucrurile pe care le învață bărbatul despre sine când devine tată cu adevărat prezent
Primul lucru pe care îl învață, probabil, este legat de procesul acesta de conectare – învață să se conecteze cu copilul său prin grijă, prin empatie, și în sensul acesta înțelege, poate, că a fi puternic nu exclude exprimarea emoțiilor. Și, la fel, aceasta ar contribui și la o redefinire a identității masculine.

Pentru că, cumva, stereotipul de gen ne spune că masculinul este legat de performanță, autoritate. Dar, fiind în preajma unui copil și fiind implicat în creșterea lui, își descoperă o altă putere pe care o are – de a fi empatic, de a fi grijuliu, de a exprima emoțiile și de a se conecta. Astea ar fi niște momente foarte importante.

Poate un bărbat care este implicat și prezent în viața copilului are și posibilitatea aceasta de dezvoltare personală, dacă pot să spun așa – își identifică propriile nevoi, își identifică propriile limite. Poate deveni mai conștient de anumite procese și de anumite experiențe pe care le are sau le-a avut în propria copilărie. Pentru că, de multe ori, auzim că părinții și, în speță, dacă vorbim despre tați, spun: „Eu, când am fost copil, am avut experiența asta, dar nu mi-o doresc pentru copilul meu”, sau invers: „Vreau să o dezvolt în relația cu copilul meu.”

Ce înseamnă, de fapt, să fii un „tată bun”
În mare parte, este vorba despre un tată care este prezent în viața copilului, implicat, afectuos, disponibil și consecvent. Cred că am vorbit mai puțin despre acest aspect, dar este esențial ca un copil să știe că poate conta pe tatăl său, indiferent de situație, de context sau de ceea ce se întâmplă. O relație construită pe încredere îi oferă copilului sprijin emoțional real.

Asta înseamnă implicare. De aceea evit să folosesc eticheta de „tată bun”, pentru că termenul „bun” poate suna superficial și nu reflectă complexitatea relației. În fond, vorbim despre comportamente – unele pot fi constructive, altele distructive. Dar chiar și atunci, tatăl rămâne tatăl copilului.

A fi un tată implicat înseamnă că poți să te autoeduci, să te dezvolți, să înveți cum să te conectezi mai bine cu copilul tău. Și asta este, cu adevărat, un lucru valoros. Înseamnă că lucrurile pot fi diferite față de cum au fost până acum, iar această posibilitate aduce cu ea speranță.

Contributoare: Diana Postu, psihologă

În această lună în care marcăm Ziua Taților, dedicăm o serie de articole taților care, adesea, ascunși după rolul asumat de „stâlpul familiei”, neglijează emoțiile și își ascund trăirile. Experiența de a fi părinte nu înseamnă doar de a oferi ceva constant, mai înseamnă să-ți fie auzite nevoile atunci când simți oboseală, teamă sau nesiguranță. 

Psihoterapeutul Sergiu Toma, în cele ce urmează, ne va ajuta să înțelegem ce înseamnă să fii suficient ca tată, ce emoții trăiesc tații dar adesea nu le exprimă, precum și cum pot construi o relație autentică cu copilul lor, fără presiunea perfecțiunii.

Ce înseamnă să fii suficient ca tată, când simți că nu faci destul

Înseamnă să nu mai alergi după o versiune imaginară a unui „tată ideal” care nu greșește niciodată. Să fii suficient nu înseamnă să le știi pe toate, ci să fii disponibil emoțional și sincer în relația cu copilul tău. Suficient e atunci când te întorci, când întrebi „Cum ești?”, când spui „Nu știu, dar vreau să învăț”. Suficient e un tată care simte și rămâne, chiar și când simte rușine sau neputință. 

Mituri despre rolul tatălui pe care ar trebui să le demontăm

Că tatăl trebuie să fie doar „furnizor”. Că e stânca fără emoții. Că nu trebuie să plângă, să se confeseze, să aibă îndoieli. Că „educația copiilor e treaba mamei”. Că un bărbat adevărat trebuie să controleze tot. Toate aceste mituri izolează, rușinează și ucid intimitatea din familie. Un tată sănătos e și ghid, și oglindă, și partener de joacă. Și vulnerabil. Și obosit uneori. Și viu.

Emoțiile pe care trăiesc tații, dar nu le exprimă

Frica de a eșua. Rușinea că nu știu cum să iubească altfel decât prin „a face”. Neputința când nu-și pot „salva” familia. Dorul de propriul tată – chiar și dacă nu l-au avut. Și mai ales: furia. Furia care maschează frica și tristețea. Nu le exprimă pentru că nimeni nu le-a arătat cum. Și pentru că încă simt că dacă ar plânge sau s-ar opri, totul s-ar destrăma.

Mulți tați vor „să rezolve” problema și se simt neputincioși când nu pot

Asta e rana nevăzută a bărbatului: dacă nu pot repara, înseamnă că nu contez. Mulți tați se retrag sau se închid emoțional tocmai pentru că nu știu să stea cu suferința altora fără să aibă o soluție. Dar uneori copilul sau partenera nu vor o soluție. Vor prezență. O îmbrățișare. O confirmare: „e greu, sunt aici”. Neputința nu e slăbiciune. E poarta prin care poate începe o relație reală.

Cum se poate lucra cu presiunea de a fi „stâlpul familiei”

Împărțind greutatea cu altcineva. Îndrăznind să spui „Am și eu nevoie de sprijin”.

Stâlpul nu e cel care ține totul singur, ci cel care știe să-și ancoreze și familia, și pe sine în ceva mai mare: o comunitate, un frate, un terapeut, un sens. Uneori, cel mai puternic lucru pe care îl poate face un tată este să recunoască că nu mai poate. Și să ceară ajutor. Nu din slăbiciune, ci din curaj.

Ce înseamnă un tată prezent în familie, dincolo de ajutorul practic

Înseamnă un bărbat care se uită în ochii copilului său zilnic, îl îmbrățișează, sărută și spune „Mi-e dor, hai să ne jucăm”. Care nu doar duce, face, construiește, dar și ascultă, întreabă. Care spune: „Îmi pare rău”. Care poate sta în emoții inconfortabile fără să le respingă sau să le corecteze. Un tată prezent nu e un super-erou. E un bărbat care nu fuge de sine, de copil, de responsabilitate, de vulnerabilitate.

Mesaj pentru tații care simt că „nu fac destul”

Că poate nu faci destul – dar asta nu înseamnă că nu ești destul. Că valoarea ta nu stă doar în ce faci, ci în cine alegi să fii. Că, uneori, copilul tău are mai multă nevoie de 10 minute de prezență autentică decât de 10 ani de sacrificii invizibile. Că durerea asta, că „nu e suficient”, e uneori o voce veche – poate chiar vocea tatălui tău. Nu trebuie să o crezi. Poți scrie altă poveste. Și ai dreptul să o scrii.

Contributor: Segiu Toma, psihoterapeut de familie și cuplu
 

Acum șase ani, Ghenadie a devenit tată pentru prima oară. Viața i s-a schimbat complet odată cu venirea pe lume a Beatricei, o fetiță diagnosticată cu sindromul Down. Cu multă răbdare și iubire, el a creat un mediu sigur și plin de susținere, în care Beatrice crește și se dezvoltă în propriul ritm. 
***
Implicarea lui în viața Beatricei a început mult înainte ca ea să vină pe lume. Încă din perioada când se afla în burtica mamei, Ghenadie era mereu acolo, atent și curios la fiecare detaliu. Discuta cu ea în fiecare seară și chiar aveau o tradiție înainte de somn: „ne dădeam câte un «cinci»”. Aceste momente au croit începutul unei legături profunde între tată și fiică. 

Pentru Ghenadie, a fi un tată implicat înseamnă mult mai mult decât simpla prezență fizică. Este despre crearea unui mediu în care copilul să se simtă încurajat și iubit. Această abordare a influențat pozitiv nu doar dezvoltarea Beatriciei, ci și dinamica relației cu soția sa.

El știe că prezența sa a avut un impact semnificativ asupra stării emoționale și psihologice a fiicei sale, care se simte confortabil și în siguranță, fie că este cu mama, fie că este cu tata.  

În cei șase ani de când Beatrice a apărut în viața lor, Ghenadie spune că a trecut și el prin numeroase etape de transformare, învățând despre sine mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată. 

„Am descoperit o capacitate profundă de a iubi necondiționat și de a fi răbdător în fața provocărilor. Am învățat să-mi redefinesc așteptările și să apreciez progresul, oricât de mic ar fi el. Am învățat să mă adaptez la lucrurile pe care nu le pot schimba și să accept asta. Am înțeles din practică ce înseamnă empatia – să fii empatic cu cei din jur, să înțeleg că toți suntem diferiți, dar în același timp egali”. 

Toate aceste experiențe i-au conturat scopul și sensul vieții, definindu-i clar valorile personale. Cu alte cuvinte, dizabilitatea Beatricei a venit cu o evoluție a sinelui. 

Ghenadie împărtășește câteva observații care l-au ajutat pe el să îmbrățișeze dizabilitatea fiicei sale. El crede cu tărie că discuțiile deschise cu partenerul despre dizabilitate sunt ca temelia unei case. Comunicarea sinceră și deschisă le-a întărit relația de cuplu și, în general, simte că, „în doi, totul este mult mai ușor”.

Un alt aspect pe care îl consideră important este să ai grijă de tine însuți. Ghenadie a înțeles că nu este egoist să ai nevoie de timp doar pentru tine. A descoperit că alergatul și timpul petrecut în liniște l-au făcut să fie mai conectat cu sine și l-au ajutat să fie un tată mai prezent în viața copilului. 

Ghenadie știe cât de greu este pentru bărbați să vorbească despre emoții sau frici. Însă, din propria lui experiență, a descoperit că atunci când și-a permis să fie vulnerabil, a observat că „acceptarea fricilor și imperfecțiunilor duce la o conexiune mai profundă cu sine”.