De ce succesul unui copil nu poate fi redus la note și de ce nu toate victoriile se scriu pe hârtie

27 mai, 2026

Finalul lunii mai aduce cu sine o atmosferă inconfundabilă în școlile noastre. Curțile se umplu de flori, sunetul ultimului clopoțel răsună festiv, iar careurile tradiționale adună la un loc elevi, profesori și părinți emoționați. Este momentul în care, simbolic, se trage linia unui an de muncă, iar recunoașterea publică îmbracă forma diplomelor, a medaliilor de premiant și a aplauzelor.

Această cultură a performanței vizibile, deși intenționează să celebreze meritul, poartă adesea o presiune invizibilă, dar uriașă. Într-o societate profund ancorată în ierarhii, sfârșitul de an școlar devine, fără să vrem, un teren al comparațiilor. Ne uităm la medii, la numărul de premii și la poziția pe care un copil o ocupă în raport cu colegii săi. Însă, dacă privim educația și dezvoltarea dintr-o perspectivă mai profundă, umană și psihologică, devenim conștienți de un adevăr esențial: succesul unui copil este mult prea complex pentru a fi redus doar la niște cifre dintr-un catalog sau la o coală de hârtie lucioasă.

Mecanismul psihologic din spatele comparației: de ce este nocivă?

Din punct de vedere psihologic, comparația constantă dintre copii acționează ca un factor perturbator în construirea identității lor. Atunci când evaluăm valoarea unui copil prin raportare la realizările altuia, îi transmitem indirect un mesaj extrem de periculos: „Ești valoros doar dacă ești mai bun decât ceilalți.”

Comparația frecventă produce în mod inevitabil anxietate și un sentiment copleșitor de insuficiență. În mintea copilului se instalează credința că eforturile sale nu sunt niciodată destul de bune, ceea ce îi afectează direct stima de sine și motivația intrinsecă. Când motivația de a învăța nu mai vine din curiozitate sau din bucuria descoperirii, ci din teama de a nu dezamăgi sau de a nu fi evaluat ca fiind „mai slab”, procesul educațional își pierde esența formatoare.

Etichetele de tipul „mai bun”, „mai slab” sau „mai lent” rigidizează percepția pe care copilul o are despre sine. Un copil catalogat drept „mai lent” riscă să își însușească această etichetă ca pe o sentință, renunțând să mai încerce, în timp ce un copil definit doar prin prisma etichetei de „cel mai bun” va dezvolta o frică paralizantă de eșec, asociindu-și întreaga valoare personală cu menținerea acelui statut ideal.

Validarea progresului individual este infinit mai sănătoasă decât presiunea unei performanțe standardizate, deoarece mută accentul pe evoluție, oferindu-i copilului siguranță emoțională.

Cum arată succesul în ritmuri diferite

Fiecare copil are propriul său ritm de dezvoltare biologică, cognitivă și emoțională. Standardizarea așteptărilor ignoră diversitatea nativă a ritmurilor umane. Succesul nu este un șablon universal, ci o ecuație profund individuală.

Dacă învățăm să privim dincolo de standardele clasice de evaluare, vom descoperi victorii remarcabile, care adesea trec neobservate la careurile festive:

•Este succesul acelui copil care, luptându-se cu o anxietate școlară severă sau cu provocări de adaptare, a reușit în acest an să meargă constant la școală și să treacă pragul clasei cu zâmbetul pe buze.

•Este succesul copilului care a învățat pe parcursul acestor luni să își gestioneze mai bine emoțiile copleșitoare, să ceară o pauză atunci când se simte suprasolicitat sau să își exprime frustrarea fără a izbucni.

•Este reușita extraordinară a unui elev retras care, după lungi perioade de izolare, și-a făcut în sfârșit primul prieten adevărat în bancă, învățând valoarea conexiunii și a apartenenței.

Aceste realizări nu primesc note mari și nu sunt strigate la microfon în fața întregii școli, dar ele reprezintă pilonii de bază ai unei vieți armonioase. În mod cert, nu toate victoriile se scriu pe hârtie.

Presiunea performanței în cazul copiilor cu dizabilități sau CES

În cazul familiilor care cresc copii cu dizabilități sau cu Cerințe Educaționale Speciale (CES), perioada finalului de an școlar poate deveni și mai dureroasă. Atunci când sistemul de evaluare recunoaște doar excelența academică clasică, eforturile titanice depuse de acești copii și de părinții lor riscă să rămână invizibile pentru ceilalți.

Pentru un copil cu nevoi complexe de dezvoltare, salturile enorme nu se măsoară în rezolvarea unor ecuații complicate, ci în autonomie și comunicare cotidiană. Reușita de a spune un cuvânt nou, de a comunica mai clar o nevoie decât la începutul anului sau de a menține atenția pe o sarcină timp de zece minute reprezintă un progres monumental.

Atunci când societatea sau comunitatea școlară insistă pe compararea performanțelor vizibile, părinții copiilor cu CES se pot confrunta cu un sentiment acut de izolare sau epuizare emoțională, simțind că munca zilnică, nevăzută, de acasă și din cabinetele de terapie, este lăsată în umbră. Incluziunea adevărată începe exact acolo unde comunitatea înțelege să celebreze efortul adaptat și evoluția fiecărui copil, indiferent de punctul de pornire.

Ce pot face adulții diferit? Rolul părinților și al profesorilor

Pentru a diminua această presiune și pentru a crește copii rezilienți, adulții din jurul lor — părinți și cadre didactice — trebuie să schimbe lentila prin care privesc evaluarea. Putem încuraja și susține copiii fără a apela la capcana comparației prin câteva acțiuni conștiente:

   1. Lăudați procesul și efortul, nu doar rezultatul final. În loc de „Mă bucur că ai luat 10”, puteți spune „Am văzut cât de mult ai muncit pentru acest proiect și cât de perseverent ai fost, sunt mândru de determinarea ta”.
   2. Comparați copilul doar cu el însuși din trecut. Arătați-i parcursul: „Îți amintești cum în septembrie îți era greu să citești acest text, iar acum îl parcurgi cu atâta ușurință? Uite ce mult ai evoluat!”. Acest exercițiu îi dezvoltă o mentalitate de creștere.
   3. Diversificați definiția succesului în clasă. Profesorii pot scoate în evidență, de-a lungul anului și la finalul lui, nu doar competențele academice, ci și calitățile umane: bunătatea, spiritul de echipă, empatia, creativitatea sau capacitatea de a-și ajuta un coleg aflat în dificultate.
   4. Creați spații sigure pentru exprimarea emoțiilor. Permiteți-le copiilor să simtă și dezamăgire sau oboseală, fără ca acestea să fie urmate de critici sau de frica de a nu fi „la înălțimea” așteptărilor.

O cultură a acceptării

Finalul de an școlar ar trebui să fie, înainte de toate, o perioadă de respiro, de recunoștință și de reconectare în interiorul familiei și al comunității. Notele și diplomele își au rolul lor în măsurarea unor competențe specifice, însă ele nu definesc nici complexitatea unui copil și nici potențialul său pe termen lung.

O societate cu adevărat incluzivă și matură este aceea care înțelege că valoarea unui om nu derivă din depășirea celorlalți, ci din descoperirea propriilor capacități într-un mediu sigur, care oferă acceptare și sprijin. Să privim, așadar, cu o atenție mai caldă și mai lucidă spre copiii noștri în aceste zile. Să le vedem toate acele victorii mici, profunde și discrete care nu vor apărea niciodată pe o diplomă, dar care le luminează, zi de zi, drumul spre autonomie și încredere.

Alte recomandate

Vezi toate

Alte recomandate

09 octombrie, 2026

„Eu aleg”. Autonomia începe cu alegerile mici

Alegerile mici sunt primele ferestre prin care copilul începe să își facă auzită vocea. Uneori această voce nu se exprimă prin cuvinte. Poate fi o privire care rămâne câteva secunde în plus asupra unui obiect, o mână întinsă, un gest, un zâmbet sau un „nu” spus în felul propriu.

Dimineața, mama scoate din dulap bluza albastră. Copilul o privește, apoi își îndreaptă insistent privirea spre cea verde. „Pe cea verde?”, întreabă mama. Copilul zâmbește. Pare un moment obișnuit, dar în el se întâmplă ceva important: copilul își exprimă o preferință, iar adultul o observă și îi dă valoare.

Capacitatea de a alege se dezvoltă prin experiențe repetate de alegere. Înaintea deciziilor importante de mai târziu sunt multe asemenea momente cotidiene în care copilul descoperă că poate avea preferințe, le poate comunica, iar ceilalți pot ține cont de ele. Pentru unii copii, alegerea se exprimă prin cuvinte. Pentru alții – prin privire, gest, atingerea unui obiect, expresia feței, vocalizare, fotografii, pictograme, semne sau un dispozitiv de comunicare. De aceea, primul pas pentru părinte este să descopere cum spune copilul „vreau”, „nu vreau”, „aceasta” sau „cealaltă”. Uneori, răspunsul există deja, doar că trebuie să învățăm să îl observăm.

Dacă un copil a avut puține ocazii să aleagă, putem începe cu două opțiuni clare și cunoscute. De exemplu: „Măr sau banană?”, „Creioane sau plastilină?”, „Poveste sau muzică?”. Opțiunile trebuie prezentate astfel încât copilul să le poată înțelege și diferenția. Apoi vine un pas care pare simplu, dar pentru adulți poate fi dificil: așteptăm răspunsul. Nu repetăm imediat întrebarea, nu indicăm varianta pe care o preferăm noi și nu alegem după câteva secunde în locul copilului. Unii copii au nevoie de mai mult timp pentru a înțelege opțiunile și a formula un răspuns.

Când copilul alege, este important ca alegerea lui să producă un rezultat. Dacă a indicat banana, îi oferim banana. Dacă a ales povestea, citim povestea. Prin repetarea acestor experiențe, copilul descoperă: „Ceea ce comunic are un efect. Alegerea mea contează.” La început, două variante sunt suficiente. Pe măsură ce copilul înțelege procesul, putem diversifica situațiile în care îi oferim posibilitatea să decidă: ce tricou să poarte, ce muzică să asculte, cu ce activitate să înceapă, ce obiect să ia cu el sau ce poveste să citim.

Pentru ca alegerea să fie posibilă, uneori trebuie să schimbăm modul în care prezentăm opțiunile. Acestea pot fi arătate, descrise, oferite pentru a fi atinse sau reprezentate prin fotografii, pictograme ori obiecte concrete. Copilul poate răspunde verbal, prin gest, privire, atingere sau printr-un sistem de comunicare. Nu există o singură modalitate corectă de a alege. Important este ca răspunsul copilului să poată fi înțeles.

Este alegerea cu adevărat o alegere?

Uneori adresăm copilului o întrebare, deși decizia este deja luată. „Vrei să mergem la medic?” nu este o alegere dacă vizita trebuie să aibă loc indiferent de răspuns. O formulare mai clară ar fi: „Astăzi mergem la medic. Vrei să luăm ursulețul sau cartea?”.

La fel, în loc de „Vrei să îți iei medicamentul?”, putem spune: „Este timpul pentru medicament. Vrei apă sau ceai după el?”. Astfel, copilul învață o diferență importantă: există lucruri care trebuie făcute și există lucruri asupra cărora poate decide.

Înainte de a oferi două variante, părintele își poate pune o întrebare simplă: „Sunt pregătit să accept oricare dintre cele două răspunsuri?” Dacă răspunsul este „nu”, probabil nu este vorba despre o alegere reală.

Și „nu” este un răspuns

A învăța să alegi înseamnă și a putea refuza. Copilul poate spune „nu” prin cuvinte, dar și întorcând capul, îndepărtând un obiect, folosind un gest sau o pictogramă. Este important să observăm aceste semnale și să îi arătăm copilului că mesajul lui a fost înțeles. Desigur, nu orice refuz poate fi urmat. Adultul rămâne responsabil pentru sănătatea, siguranța și protecția copilului. Putem însă recunoaște mesajul și explica limita: „Știu că nu vrei să pui centura. Centura trebuie pusă. Vrei să încerci tu sau te ajut eu?”.

Uneori, adevărata provocare pentru părinte apare atunci când copilul alege altceva decât ar fi ales adultul. Vrea tricoul verde, deși nouă ne place mai mult cel albastru. Vrea aceeași poveste pentru a treia oară. În astfel de momente ne putem întreba: „Există un motiv real pentru care nu pot accepta alegerea lui sau pur și simplu eu aș prefera altceva?”

Un exercițiu pentru fiecare zi

Nu avem nevoie de activități speciale. Putem identifica două-trei momente ale zilei în care copilul poate face o alegere reală. Oferim opțiuni pe care le poate înțelege, îi acordăm timp să răspundă și, atunci când este posibil, respectăm ceea ce a ales. Astăzi poate alege între două tricouri. Mâine poate spune ce activitate preferă. Mai târziu poate exprima un refuz, poate propune o alternativă sau poate participa la o decizie mai complexă.

Totul începe cu experiențe aparent mici, dar importante, prin care copilul descoperă: „Pot să aleg. Pot să spun ce prefer. Iar ceea ce comunic este ascultat.”

Articol dezvoltat de Tatiana Lungu, directoare adjunctă al Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică și psihologă.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

06 octombrie, 2026

Cât fac eu în locul copilului meu?

În pedagogia Montessori întâlnim un principiu simplu și valoros: să nu facem pentru copil ceea ce poate face singur. În cazul copiilor cu dizabilități, acest principiu trebuie înțeles în raport cu nevoile și posibilitățile fiecăruia. Autonomia nu înseamnă independență completă sau retragerea ajutorului, ci posibilitatea copilului de a avea un rol cât mai activ în propria viață: să participe, să aleagă, să comunice ceea ce dorește și să facă ceea ce poate, beneficiind de sprijinul de care are nevoie. Important este ca adultul să ofere sprijinul necesar, fără a prelua ceea ce copilul poate realiza singur sau cu ajutor.

Autonomia poate arăta diferit de la un copil la altul. La masă, de exemplu, pentru un copil poate însemna să mănânce singur, pentru altul – să ducă lingura la gură folosind un obiect adaptat, iar pentru altul – să indice ce dorește să mănânce sau când s-a săturat. Nu îl comparăm cu alți copii, ci pornim de la ceea ce poate face acum și căutăm următorul pas posibil.

Granița dintre sprijin și supraprotecție nu este întotdeauna ușor de observat. De cele mai multe ori, în spatele ambelor se află grija. Uneori facem lucrurile în locul copilului pentru că ne grăbim. Alteori ne temem că nu va reuși, că se va supăra, va obosi sau îi va fi prea greu. Iar uneori, pur și simplu, ne-am obișnuit să facem noi.

Dacă ani la rând l-am îmbrăcat, i-am strâns lucrurile sau am răspuns în locul lui, este posibil să nu observăm că, între timp, copilul a învățat lucruri noi și poate prelua o parte din activitate.

De aceea, este util să nu ne întrebăm doar „Poate sau nu poate?”, ci și: „Ce parte poate face deja?”, „Unde are nevoie de sprijin?” și „Care ar putea fi următorul pas?”

Să luăm exemplul îmbrăcatului. O activitate aparent simplă cuprinde, de fapt, mai mulți pași: alegerea hainelor, orientarea lor, introducerea mâinilor în mâneci, tragerea bluzei, închiderea nasturilor sau a fermoarului. Copilul nu trebuie să realizeze întreaga activitate singur pentru a participa. Dacă poate realiza doar o parte dintre pași, îi oferim posibilitatea să îi facă, iar acolo unde întâmpină dificultăți intervenim cu sprijinul necesar. Acesta poate lua forme diferite: putem demonstra, explica, arăta o imagine, oferi un indiciu verbal sau gestual, ghida fizic mișcarea, adapta obiectele sau mediul ori, pur și simplu, acorda mai mult timp. Ajutorul oferit se adaptează la nevoile și posibilitățile copilului și poate fi ajustat pe măsură ce acesta dobândește noi abilități.

La fel se întâmplă și în comunicare. Când cineva îl întreabă „Cum te cheamă?”, reflexul adultului poate fi să răspundă imediat în locul lui. Copilul poate avea însă nevoie de câteva secunde în plus, de o întrebare mai simplă, de un gest, de o pictogramă sau de un dispozitiv de comunicare. A-i oferi timp și o modalitate accesibilă de a răspunde înseamnă, de asemenea, a-i susține autonomia.

Înainte de a interveni, ne putem pune trei întrebări simple: Ce poate face copilul? De ce sprijin are nevoie? Cum îl pot ajuta fără să preiau ceea ce poate face el? Nu trebuie să schimbăm totul dintr-odată. Putem alege o singură activitate zilnică și, timp de câteva zile, să observăm: Ce fac eu? Ce face copilul? Ce ar putea prelua el? Ce adaptare l-ar ajuta?

Este firesc ca, uneori, copilul să aibă nevoie de mai mult ajutor. Oboseala, stresul, suprasolicitarea senzorială, schimbarea rutinei sau starea emoțională pot influența nivelul său de participare într-o anumită zi. Faptul că astăzi are nevoie de mai mult sprijin nu anulează ceea ce a învățat.

Autonomia se construiește prin experiențe mici și repetate: copilul participă, alege, încearcă, greșește, reîncearcă și cere ajutor. Rolul adultului nu este să se retragă, ci să își adapteze sprijinul, trecând de la „fac pentru tine” spre „fac cu tine și te ajut să faci cât mai mult din ceea ce este posibil pentru tine”.

Poate că întrebarea utilă pentru fiecare zi este: „Ce pot face astăzi pentru a-l ajuta pe copilul meu să participe puțin mai mult la propria viață?”

Articol dezvoltat de Tatiana Lungu, directoare adjunctă al Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică și psihologă.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

30 august, 2026

Cum pregătim o călătorie cu un copil cu nevoi speciale: recomandările specialiștilor pentru reducerea stresului

Pentru copiii cu nevoi speciale, o călătorie poate fi o experiență dificilă din cauza schimbării mediului, lipsei rutinei, zgomotului și spațiilor aglomerate. Acestea pot provoca stres și suprasolicitare. Specialiștii explică faptul că aceste reacții nu sunt un refuz intenționat al copilului, dar o modalitate prin care acesta încearcă să se adapteze la o situație nouă. Psihologii și psihopedagogii recomandă părinților să pregătească din timp călătoria, să observe semnele de disconfort și să folosească strategii adaptate nevoilor fiecărui copil pentru a face deplasările mai ușor de gestionat.

Schimbările de mediu, lipsa unei rutine și spațiile aglomerate pot face o călătorie dificilă pentru copiii cu nevoi speciale. Potrivit psihologei Cristina Dolinschi, atunci când ajung într-un loc nou, unii copii pot fi copleșiți de numărul mare de informații și stimuli pe care îi întâlnesc. Pentru acești copii, rutina și lucrurile cunoscute oferă un sentiment de siguranță, iar o schimbare bruscă poate provoca stres, teamă sau nesiguranță. Specialista spune că reacțiile lor nu sunt neapărat un refuz intenționat, ci o modalitate prin care încearcă să facă față unei situații noi.

Alla Marinova, psihopedagog cu competențe în terapia ocupațională pediatrică și integrare senzorială, susține că primele semne de disconfort nu se manifestă întotdeauna printr-o criză, de aceea este important ca părinții să fie atenți la schimbările de comportament. Specialista spune că un copil poate avea nevoie de o pauză dacă devine mai agitat sau iritat, plânge, își acoperă urechile, evită contactul vizual, caută mai mult apropierea părintelui ori nu își găsește locul. Alte semne pot fi frecatul ochilor, oftatul frecvent, transpirația, respirația accelerată sau apariția unor stări de greață, amețeală ori durere.

Alla Marinova recomandă ca, înainte de plecare, părinții să pregătească copilul pentru ceea ce urmează. Printre recomandările sale se numără:

să îi explice, pe înțelesul lui, unde merge, cât va dura călătoria și ce se va întâmpla pe drum;
să folosească suporturi vizuale, precum fotografii, pictograme sau un orar vizual, dacă acestea îl ajută să înțeleagă mai ușor;
să citească sau să prezinte o poveste socială despre călătorie, atunci când copilul este familiarizat cu această metodă;
să păstreze, pe cât posibil, rutina zilnică (somnul, mesele și administrarea medicamentelor);
să planifice plecarea într-un moment în care copilul este odihnit și relaxat.
să pregătească împreună bagajul și să îi permită copilului să aleagă un obiect de confort (jucăria sau păturica preferată).
să planifice traseul din timp, incluzând opriri regulate pentru odihnă, mișcare, hidratare și folosirea toaletei, în funcție de nevoile copilului.

Ce pot face părinții când apare o criză în public

Pentru a reduce stresul copilului în spațiile aglomerate, cum sunt aeroporturile sau gările, părinții pot folosi câteva metode simple.

„O primă soluție este presiunea profundă: o îmbrățișare fermă, de tip «sandwich», sau purtarea unui rucsac mai greu trimit semnale de siguranță către creier, scăzând rapid anxietatea. De asemenea, putem folosi ancore tactile: oferirea unui obiect cu o textură specifică, greu sau rece, cum ar fi o piatră netedă, pentru a muta atenția copilului de la zgomotul din jur la un singur stimul controlat”, spune psihologa Cristina Dolinschi.

Aceasta recomandă și împărțirea traseului în pași mici, ușor de înțeles pentru copil, astfel încât acesta să știe la ce să se aștepte. În unele situații, un cărucior sau un rucsac poate crea o senzație de protecție în mijlocul mulțimii.

Alla Marinova spune că în timpul călătoriilor mai pot fi utile:

jucăria sau obiectul preferat al copilului;
o păturică, o pernă sau un obiect cu miros familiar, care îi oferă confort și siguranță;
căști antifonice, dacă zgomotul îl deranjează;
muzică liniștitoare sau alte sunete familiare;
jucării antistres, mingi senzoriale sau cărți tactile;
apă și gustări preferate, mai ales cele crocante, dacă îl ajută să se liniștească;
un orar vizual sau imagini care arată etapele călătoriei (plecăm – pauză – ajungem);
povești sociale, care explică dinainte ce urmează să se întâmple.

Cristina Dolinschi subliniază că nu există o soluție universală. Tehnicile trebuie alese în funcție de nevoile fiecărui copil și de tipul tulburării de dezvoltare. De exemplu, un copil cu autism poate beneficia de căști antifonice și de îmbrățișări ferme, în timp ce un copil cu ADHD are nevoie, de regulă, de mai multă mișcare și de activități scurte care să-i mențină atenția. Adaptarea strategiilor la particularitățile fiecărui copil este esențială.

Atunci când un copil are o criză în public, cel mai important este ca părintele să se concentreze pe calmarea acestuia, nu pe reacțiile celor din jur, spune Cristina Dolinschi. În astfel de momente, explicațiile lungi sau certurile nu ajută, deoarece copilul este copleșit de stres. Specialista recomandă ca părintele să vorbească pe un ton calm, să folosească puține cuvinte și să îi ofere copilului un sentiment de siguranță.

„În ceea ce privește oamenii din jur, care pot deveni tensionați, critici sau oferă sfaturi necerute, cel mai eficient este să le răspundem pe un ton calm și ferm, strict informativ, fără să ne scuzăm și fără să intrăm în defensivă, de exemplu «Copilul meu trece printr-o supraîncărcare senzorială. Situația este sub control. Vă mulțumesc pentru înțelegere».

O astfel de replică dezarmează imediat reacțiile negative, deoarece mută discuția de la ideea de copil răsfățat la o cauză biologică reală. Iar dacă cei din jur continuă să comenteze sau să judece, ignorarea lor totală este pe deplin justificată. Toată energia părintelui trebuie să meargă în acel moment către copil, nu către educarea publicului”, explică psihologa.

Pauzele regulate pot face drumul mai ușor pentru copil

Familiile care evită vacanțele de teamă că nu vor putea gestiona situațiile dificile, nu trebuie să aștepte momentul perfect pentru a pleca la drum. Cristina Dolinschi recomandă ca acestea să înceapă cu pași mici, prin ieșiri scurte sau chiar câteva ore de cazare aproape de casă.

„Scopul nu este neapărat relaxarea, ci testarea într-un mediu controlat: observăm cum reacționează copilul la un pat nou, ce stimuli îl agită și ce strategii de calmare funcționează acolo”, explică ea. Specialista recomandă și alegerea unor destinații ușor accesibile, unde familia poate ajunge cu mașina, precum și a unor locuri de cazare liniștite, care să ofere copilului un mediu cât mai puțin stresant.

Pe parcursul călătoriei, Alla Marinova recomandă părinților să planifice pauze regulate, mai ales atunci când copilul obosește ușor sau are sensibilități senzoriale ori dificultăți motorii.

„Pauzele scurte și dese sunt, de regulă, mai eficiente decât o singură oprire prelungită. În timpul acestora ar fi bine ca cel mic să se ridice și să se miște puțin, dacă acest lucru este posibil; să își schimbe poziția; să facă câteva întinderi sau mișcări ușoare; să bea apă și să ia o gustare, dacă este nevoie. Aceste pauze reduc oboseala și disconfortul, îl ajută pe copil să-și mențină atenția și fac călătoria mai confortabilă”, subliniază specialista.

De asemenea, Cristina Dolinschi îi sfătuiește pe părinți să se informeze din timp unde se află cea mai apropiată clinică sau unde pot apela la ajutor în caz de nevoie.

„Cel mai important lucru este să ne oferim libertatea de a renunța. Părinții trebuie să-și permită de a se întoarce acasă în orice moment dacă lucrurile devin prea greu de gestionat. Când privim o eventuală întoarcere acasă nu ca pe un eșec, ci ca pe o decizie asumată de protecție a familiei, presiunea mentală dispare și ne putem recăpăta liniștea”, conchide psihologa.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț limbajul acceptării”, implementat de AO Prietena mea, cu susținerea financiară a Marii Britanii.