Serviciile sociale gratuite pentru copiii cu dizabilități din R. Moldova

Serviciile sociale gratuite pentru copiii cu dizabilități din R. Moldova

În R. Moldova funcționează mai multe centre de zi care oferă gratuit servicii esențiale pentru dezvoltarea și reabilitarea copiilor cu nevoi speciale. Acestea sunt asigurate de specialiști calificați în domenii precum psihologie, logopedie, terapie ocupațională sau kinetoterapie.

Pentru copiii cu dizabilități, fiecare zi în care beneficiază de sprijin specializat este o șansă la dezvoltare, recuperare și integrare socială. Frecventarea constantă a centrelor de zi specializate este o necesitate — aici, copiii învață să comunice, să se miște, să relaționeze, și, mai ales, să-și formeze și dezvolte abilități într-un mediu sigur, adaptat nevoilor individuale. 

Potrivit social.gov.md, „Respiro” este un tip de serviciu social specializat destinat persoanelor cu dizabilități severe, care oferă asistență timp de 24 de ore, pentru o perioadă maximum 30 de zile pe an. Scopul principal al acestui serviciu este de a oferi părinților, rudelor sau îngrijitorilor acestora un repaus temporar. În cadrul acestui serviciu, persoanele beneficiază de cazare și alimentație, de îngrijire personală și supraveghere a stării de sănătate, dezvoltarea abilităților de autoservire și autonomie. De asemenea, se oferă consiliere psiho-socială părinților și îngrijitorilor copiilor cu dizabilități. De asigurarea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități prin implicarea acestora în diferite activități de dezvoltare a abilităților se ocupă și serviciul social „Centrul de zi pentru copii cu dizabilități”. 

„Serviciul social „Echipa mobilă” este un serviciu social specializat, destinat persoanelor cu dizabilităţi medii sau severe, inclusiv copiilor cu dizabilităţi, care oferă asistenţă socială şi suport la domiciliul beneficiarului, în baza nevoilor identificate ale acestuia, cât şi consiliere şi suport persoanelor care îl îngrijesc pe acesta, în vederea creşterii independenţei şi integrării lui sociale”, menționează Ministerul Muncii și Protecției Sociale (MMPS). Acest tip de serviciu este disponibil în fiecare raion din țară, inclusiv în municipiul Chișinău.

Conform reprezentanților MMPS, pentru ca beneficiarii – copiii cu dizabilități și părinții/îngrijitorii acestora să poată accesa serviciile sociale gratuite oferite de centrele din R. Moldova, este important să se adreseze la structura teritorială asistență socială sau asistentul social comunitar.

Centre din Chișinău care oferă gratuit servicii specializate copiilor cu dizabilități

IMSP Centrul Republican de Reabilitare pentru copii (IMSP CRRC) este o instituție subordonată ministerului Sănătății din R. Moldova, care  oferă servicii pentru copiii cu dizabilități neuro-psiho-motorii, inclusiv pentru cei cu tulburări ale spectrului autist. Instituția oferă servicii tuturor copiilor din R. Moldova, indiferent de regiunea din care provin, asigurând acces egal la tratamente, terapii și suport specializat. Serviciile centrului includ evaluare multidisciplinară, terapie logopedică, ocupațională, psihologică, kinetoterapii și consilieri pentru integrarea socială. Internarea în cadrul centrului se face pe baza unei îndreptări eliberate de medicul de familie sau de un medic specialist, și cu o programare în prealabil.

Organizația non-profit, non-guvernamentală, „Voinicel”, oferă servicii de intervenție timpurie copiilor cu vârsta între 0 și 3 ani, cu diverse tulburări de dezvoltare, precum autism, sindrom Down, tulburări de comunicare. De asemenea, este disponibilă și evaluarea dezvoltării copilului, consilierea pentru părinți, logopedie, kinetoterapie. 

Centrul de zi pentru copii cu boli rare și autism „Fluturele Albastru” se numără printre centrele municipale care prestează gratuit servicii specializate pentru copiii cu dizabilități, inclusiv copiilor cu autism. Un alt centru din Chișinău, care oferă servicii de recuperare multifuncțională, precum logopedie, autonomie personală, kinetoterapie, educație, este Centrul de reabilitare pentru copii cu dizabilități „Casa Speranței”. 

De asemenea, părinții copiilor cu dizabilități sau îngrijitorii acestora, se pot adresa la Centrul de recuperare activă și reintegrare socială a copiilor și tinerilor „Traian”, unde vor beneficia de activități care vor stimula și asigura incluziunea socială. Beneficiarii Centrului de reabilitare pentru copii cu dizabilități „Atenție”, pot fi persoanele care au vârsta între 3 și 18, cu dizabilități de ordin senzorial, fizic/locomotor, mintal, psihic și de comportament. Părinții pot contacta direct centrul pentru a obține informații despre procedura de înregistrare, programul de activități și condițiile de eligibilitate. De asemenea, pentru a beneficia de aceste servicii, persoanele se pot adresa și Direcției Generale pentru Protecția Drepturilor Copilului, care oferă suport în orientarea către instituțiile specializate.

Un alt tip de serviciu social este „Casa Comunitară”, destinat persoanelor cu dizabilități severe, inclusiv copii, care nu pot fi îngrijite în familie sau nu beneficiază de un sprijin familial adecvat. Scopul principal al serviciului este de a oferi îngrijire permanentă, de a dezvolta aptitudini în activitățile zilnice (cum ar fi igienă, alimentație), de a le oferi beneficiarilor suport educațional și psihologic pentru a facilita reintegrarea acestora în familie și societate.

Cu cât intervenția este mai timpurie, cu atât sunt mai mari șansele ca un copil cu dizabilitate să se dezvolte armonios și să ducă o viață cât mai independentă, iar accesul gratuit la servicii specializate joacă un rol important în acest proces.

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea” cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).
 

Asta este violență? Formele pe care nu le recunoaștem întotdeauna
Asta este violență? Formele pe care nu le recunoaștem întotdeauna

Uneori ne dăm seama că am țipat, am bruscat copilul sau l-am speriat, dar ne este greu să ne oprim. Suntem epuizați, copleșiți ori foarte iritați. Avem nevoie de sprijin pentru a schimba aceste reacții. Alteori, rănim copilul convinși că „o facem spre binele lui”. Atunci apare un risc în plus. Putem ajunge să considerăm suferința lui necesară și să nu mai vedem motive să ne schimbăm comportamentul.

Violența poate arăta diferit și poate exista fără urme pe corp. În acest articol vorbim despre comportamente care rănesc și pe care uneori le numim disciplină, grijă sau educație. În relația cu copilul, adultul are mai multă putere. El hotărăște ce este permis, oferă îngrijirea și controlează accesul la multe lucruri necesare. Responsabilitatea lui este să folosească această putere pentru dezvoltarea, bunăstarea, sănătatea și protecția copilului.

Scuturatul, pișcatul, trasul de urechi sau de păr, împinsul și bruscatul sunt violență fizică. La fel este strângerea dureroasă a brațului „ca să stea cuminte”, inclusiv când adultul o face discret, în public. Pentru un copil cu dizabilități, violența poate însemna și ridicarea brutală din scaunul rulant sau forțarea corpului într-o poziție dureroasă, ca pedeapsă. Faptul că gestul durează puțin nu îl face acceptabil.

Închiderea copilului într-o încăpere din care nu poate ieși „până se liniștește” folosește izolarea și frica pentru a-l controla. Este diferită de oferirea unui loc liniștit, unde copilul poate sta cu sprijin și poate cere ajutor. Oprirea unui pericol imediat poate necesita intervenție fizică, dar numai atât cât este necesar pentru siguranță.

Și masa poate deveni un loc al constrângerii și violenței. „Nu te ridici până nu termini tot”, amenințările, ținerea forțată și introducerea hranei în gură în ciuda refuzului copilului îi încalcă limitele. Refuzul poate avea legătură cu sațietatea, durerea, dificultățile de înghițire sau sensibilitatea la anumite texturi. Acestea trebuie înțelese, iar dificultățile persistente, evaluate de specialiști. Privarea de mâncare ori apă ca pedeapsă este abuzivă. Hrana nu trebuie câștigată prin ascultare.

Violența psihologică poate suna foarte familiar. „Din cauza ta nu mai am viață.” „Uite ce bine poate fratele tău/ sora ta.” „Dacă mai plângi, te las aici.” Ridiculizarea felului în care copilul vorbește, se mișcă ori învață îl umilește. La fel, povestirea în fața altora a „rușinii” că a udat patul sau filmarea unei crize pentru a-l face de râs. Tăcerea folosită ca pedeapsă, când adultul refuză să îi vorbească până „își învață lecția”, transformă relația într-un mijloc de control.

Regulile merită și ele privite atent. „Nu ai voie să plângi”, „Stai nemișcat”, „Fă totul singur” pot cere copilului ceva ce încă nu poate face și chiar îi dăunează. Multe reguli rigide, însoțite de amenințări sau pedepse, pot transforma viața zilnică într-o teamă continuă de a greși. Nici absența regulilor nu oferă siguranță. Fără repere previzibile și îndrumare, copilul poate deveni mai nesigur și neliniștit. Are nevoie de câteva limite clare, explicate și adaptate capacităților sale, precum și de ajutor pentru a le urma. Lipsa regulilor nu este automat violență, dar devine o problemă de protecție când copilul rămâne fără supravegherea și îngrijirea necesare.

Neglijarea înseamnă tocmai neîmplinirea unor nevoi esențiale, cu riscuri pentru copil. Poate însemna să fie lăsat repetat, timp îndelungat, murdar, în durere ori fără răspuns la nevoia de apropiere și dragoste. Retragerea dispozitivului prin care comunică „pentru că deranjează” îl poate lăsa fără posibilitatea de a cere ajutor. 

Aceleași repere se aplică la școală sau la activitățile de recuperare/terapie. Lipsirea de pauzele necesare, amenințarea sau umilirea pentru a obține executarea unei sarcini nu devin acceptabile fiindcă sunt numite „recuperare”. Părintele poate cere explicații despre metode și despre felul în care sunt respectate durerea, oboseala și comunicarea copilului.

Dacă simțiți că riscați să îl răniți, opriți interacțiunea și asigurați-vă că este în siguranță, cu supravegherea necesară. Cereți unui adult de încredere să preia îngrijirea, dacă este posibil. Când reacțiile se repetă sau simțiți că nu le puteți controla, solicitați sprijin psihologic și ajutor practic pentru îngrijire.

După ce vă liniștiți, reparați relația și transmiteți copilului că responsabilitatea pentru felul în care ați reacționat este a dvs. Îi puteți spune „Te-am speriat când am țipat. Nu a fost în regulă. Eu răspund pentru felul în care mă port”. Copilul nu trebuie să vă consoleze sau să vă ierte imediat. Scuzele capătă sens când sunt urmate de schimbări pe care el le poate simți în fiecare zi.

 

 

Dreptul de a încerca și de a nu reuși din prima
Dreptul de a încerca și de a nu reuși din prima

Copilul încearcă să toarne apă în pahar. O parte ajunge pe masă. Se oprește și se uită la adult. Într-un asemenea moment, putem lua imediat sticla și spune: „Lasă, fac eu”. Sau putem șterge apa împreună și îi putem oferi posibilitatea să mai încerce.

Diferența dintre cele două reacții nu este doar despre un pahar cu apă. Este despre ceea ce învață copilul atunci când ceva nu îi reușește.

Greșeala face parte din procesul de învățare. Copilul încearcă, observă ce s-a întâmplat, schimbă ceva și încearcă din nou. Pentru aceasta are însă nevoie de experiențe în care să poată experimenta, fără a fi expus unor riscuri pe care nu le poate anticipa sau gestiona. Pentru adulți, limita dintre a-i permite copilului să încerce și momentul în care trebuie să intervină nu este întotdeauna ușor de stabilit. Uneori știm că o activitate îi solicită mult efort și vrem să îl ferim de frustrare. Alteori ne temem că s-ar putea răni. O întrebare utilă este: „Este dificil, este frustrant sau este periculos?”

Un puzzle care nu se potrivește este o dificultate. Apa vărsată pe masă este o greșeală care poate fi reparată. Supărarea pentru că o construcție s-a prăbușit este frustrare. În astfel de situații, copilul poate fi încurajat să continue, să încerce altfel sau să ceară ajutor.

Dacă însă există un risc real de rănire, copilul nu poate anticipa pericolul sau activitatea îi provoacă durere, adultul intervine. Nu expunem copilul unui pericol pentru a-l învăța să fie autonom. Creăm condiții suficient de sigure pentru ca el să poată încerca.

Ce facem când nu îi reușește?

Putem folosi o succesiune simplă: Observăm – așteptăm – întrebăm – ajutăm. Mai întâi, observăm. Este copilul în siguranță? Înțelege ce are de făcut? Încearcă să găsească o soluție? Apoi, așteptăm. Uneori copilul nu are nevoie imediat de ajutor, ci de câteva secunde în plus pentru a încerca altfel. Dacă dificultatea continuă, putem întreba: „Mai vrei să încerci?”, „Vrei să îți arăt?”, „Unde ai nevoie de ajutor?”. În loc să preluăm imediat sarcina, îl ajutăm să găsească o cale de a continua. Dacă nu poate deschide o cutie, putem arăta locul în care trebuie apăsat. Dacă îi este dificil să construiască ceva, putem demonstra un pas. Pentru unii copii sunt utile explicațiile verbale, pentru alții – demonstrația, imaginile, marcajele vizuale, adaptarea obiectului sau ghidarea fizică. Important este ca intervenția adultului să îl ajute pe copil să rămână implicat în activitate.

Când apare „Nu pot!”

Nereușita nu aduce doar o problemă de rezolvat, ci și o emoție de gestionat. „Nu pot!”, spune copilul și împinge obiectul. În loc de „Ba poți, mai încearcă!”, putem răspunde: „Văd că este greu. Vrei o pauză sau vrei să te ajut?”. Dacă este pregătit să continue: „Hai să vedem ce putem încerca altfel.” Astfel, copilul învață treptat că, atunci când ceva este dificil, are mai multe posibilități: poate încerca din nou, poate schimba modul în care face lucrul respectiv, poate cere ajutor, poate lua o pauză sau poate reveni mai târziu. Aceasta este o parte importantă a toleranței la frustrare: nu să nu se supere niciodată, ci să învețe, treptat și cu sprijin, ce poate face atunci când lucrurile nu ies așa cum și-ar dori.

Uneori problema este timpul

Copilului îi pot trebui cinci minute pentru ceva ce adultul face în treizeci de secunde. Nu vom putea aștepta de fiecare dată. Putem însă crea intenționat momente în care timpul să nu fie o presiune. Dacă dimineața este prea multă grabă pentru a exersa o anumită deprindere, putem reveni la ea seara sau în weekend. Iar atunci când trebuie să intervenim, putem explica: „Acum te ajut pentru că ne grăbim. Mai târziu poți încerca din nou.”

Și cuvintele adultului contează. Formulări precum „Nu poți”, „Nu știi”, „E prea greu pentru tine”, „Lasă că fac eu” pot opri încercarea înainte ca aceasta să înceapă. Le putem înlocui cu întrebări și încurajări care lasă loc pentru acțiune: „Mai vrei să încerci o dată?” „Ce ai putea face altfel?” „Vrei un indiciu?” „Ai nevoie de ajutor?” „Ce te-ar ajuta să continui?” Uneori rezultatul nu va fi perfect. Apa se va vărsa. Biscuitul se va rupe. Desenul nu va arăta așa cum și l-a imaginat. Activitatea va dura mai mult. Dar, dincolo de rezultatul imediat, copilul poate învăța ceva important: „Dacă nu mi-a reușit din prima, pot încerca din nou, pot schimba ceva sau pot cere ajutor.”

Iar data viitoare când suntem gata să spunem „Lasă, fac eu”, putem încerca mai întâi o întrebare: „Ce te-ar ajuta să mai încerci?” Pentru că obiectivul nu este ca un copil să nu greșească. Este să dobândească, în ritmul și în modalitatea sa, experiența că poate încerca, poate trece printr-o nereușită, poate cere sprijin și poate merge mai departe.

Articol dezvoltat de Tatiana Lungu, directoare adjunctă al Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică și psihologă.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).

 

Ajută-mă, dar nu în locul meu
Ajută-mă, dar nu în locul meu

A ajuta un copil nu înseamnă întotdeauna să facem lucrurile în locul lui. Uneori, cel mai valoros ajutor este să îi oferim suport pentru a putea încerca singur. Între „fă singur” și „fac eu pentru tine” există multe forme de sprijin prin care copilul poate învăța, participa și deveni treptat mai independent. 

Pentru un copil cu nevoi speciale, nivelul de ajutor necesar poate varia de la o activitate la alta și chiar de la o zi la alta. De aceea, este important să observăm ce poate face singur, unde întâmpină dificultăți și ce fel de sprijin îl ajută să continue activitatea.

De cât ajutor are nevoie?

Primul pas este să observăm înainte de a interveni. Încearcă să facă singur? Știe care este următorul pas? Îi este dificil să înceapă, să organizeze pașii sau să realizeze? Răspunsurile ne ajută să alegem forma potrivită de sprijin. 

De exemplu, dacă un copil trebuie să își pună geaca și știe ce are de făcut, dar nu începe activitatea, poate fi suficientă o indicație verbală: „Este timpul să îți pui geaca”. Dacă nu știe care este următorul pas, putem să îi aratăm ce urmează. Dacă îi este greau să urmăreascp succesiunea activității, putem utiliza imagini sau simboluri. Dacă există o dificultate motorie, poate fi necesară ghidarea fizică. Scopul nu este să oferim automat mai mult ajutor, ci să identificăm nivelul de sprijin de care are nevoie.

Nu toate formele de ajutor sunt la fel

Există mai multe modalități de sprijin, care pot fi adaptate în funcție de copil, activitate și situație.

Indicația verbală este una dintre cele mai puțin intruzive forme de sprijin. Putem spune „Ce urmează?” sau „Unde se pune periuța?”, oferindu-i copilului ocazia să găsească singur răspunsul.

Modelarea presupune să îi arătăm cum se realizează o acțiune. Putem demonstra, de exemplu, cum se pune pasta pe periuță sau cum se împăturește un tricou, apoi ne oprim și îi oferim ocazia să să facă și el același lucru.

Suportul vizual poate fi util atunci când copilului îi este dificil să rețină sau să organizeze pașii unei activități. O succesiune de imagini poate arăta: „ia periuța – pune pasta – periază dinții – clătește – pune obiectele la loc”. Astfel, imaginile, simbolurile, etichetele sau listele cu pași îl pot ajuta să continue activitatea fără să depindă permanent de indicațiile adultului.

Ghidarea fizică poate fi necesară atunci când copilul are nevoie de sprijin pentru realizarea unei mișcări. Adultul poate ghida ușor mâna sau corpul copilului, fără a executa întreaga activitate în locul lui. Această formă de sprijin trebuie utilizată atât cât este necesar și redusă pe măsură ce copilul dobândește mai mult control. La celălalt capăt se află realizarea sarcinii în locul copilului. Dacă adultul preia constant activitatea, copilul pierde ocazia de a exersa ceea ce ar putea învăța să facă.

Principiul „ajutorului minim necesar”

Un principiu util este să pornim de la nivelul minim de sprijin de care copilul are nevoie pentru a continua și să creștem sprijinul doar dacă este necesar.

De exemplu, dacă un copil nu își pune șoseta, putem începe cu o indicație verbală. Dacă nu este suficient, putem arăta acțiunea. Dacă încă întâmpină dificultăți, putem utiliza un suport vizual sau putem oferi ghidare fizică pentru o parte a mișcării. Astfel, copilul primește sprijin fără ca adultul să preia automat întreaga activitate. 

Acest principiu nu înseamnă să refuzăm ajutorul atunci când copilul are nevoie de el, ci să oferim suficient sprijin pentru participare și succes, fără a limita inutil inițiativa.

Oferim timp înainte de a interveni

Uneori, adultul oferă ajutor înainte ca copilul să aibă timp să încerce singur. Copilul se oprește, iar adultul presupune imediat că nu poate și termină activitatea în locul lui. Faptul că un copil nu răspunde imediat nu înseamnă neapărat că nu știe sau că nu poate. Poate avea nevoie de mai mult timp pentru a înțelege ce i se cere, pentru a-și organiza răspunsul sau pentru a începe o mișcare.

După o indicație sau după prezentarea unei sarcini, îi putem acorda câteva momente pentru a procesa informația, a încerca și a decide ce are de făcut. Dacă îi spunem „Pune cana pe masă”, nu este necesar să repetăm imediat instrucțiunea sau să îi punem noi cana în mână. Putem aștepta și observa. Uneori copilul are nevoie doar de puțin mai mult timp pentru a răspunde.

Reducem treptat sprijinul

Atunci când copilul începe să realizeze activitatea cu ajutor, observăm dacă poate face puțin mai mult cu un sprijin minim.

Dacă anterior avea nevoie de ghidare fizică, putem încerca ulterior să oferim doar o indicație. Dacă folosea o succesiune de imagini pentru întreaga activitate, putem elimina treptat unele imagini. Dacă avea nevoie de mai multe indicații verbale, putem reduce numărul acestora. Reducerea sprijinului trebuie făcută treptat și în funcție de răspunsul copilului. Dacă activitatea devine din nou prea dificilă, putem reveni temporar la un nivel mai mare de sprijin.

„Fă tu” nu este întotdeauna refuzul autonomiei

Uneori copilul cere ajutor chiar și atunci cînd poate realiza singur o parte a activității. În această situație, nu este necesar nici să facem imediat în locul lui, nici să refuzăm ajutorul. Putem răspunde: „Te ajut. Arată-mi de ce ai nevoie..” sau „Începe tu, te ajut atunci când ai nevoie”. Astfel, copilul învață să identifice ce îi este dificil și să ceară un sprijin concret. Un exemplu, putem împărți sarcina: „Tu pui șoseta,  eu te ajut să o așezi corect.” 

A cere ajutor nu înseamnă lipsă de autonomie. A recunoaște când ai nevoie de ajutor și a transmite această nevoie, în orice mod îi este accesibil copilului, este la rândul său o abilitate importantă.

Sprijinul trebuie să susțină, nu să creeze dependență. Pentru a evita dependența de adult, este util să ne întrebăm periodic: „Mai are copilul nevoie de acest nivel de ajutor sau poate încerca următorul pas?” Nu trebuie să retragem sprijinul necesar doar pentru a-l face pe copil independent. În același timp, nici nu este util să oferim permanent un ajutor pe care copilul nu îl mai necesită.

Autonomia se construiește printr-un echilibru între sprijin și oportunitatea de a încerca. Copilul are nevoie să știe că adultul este acolo atunci când îi este greu, dar și să primească spațiu pentru a face ceea ce poate. Uneori, cel mai bun ajutor este o indicație. Alteori, o imagine, un exemplu, o adaptare sau o mână care ghidează. Iar uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să așteptăm.

Fiecare copil are propriul ritm. Important este să fim atenți la ceea ce ne arată și să ajustăm ajutorul în funcție de nevoile lui. Când ne grăbim să facem în locul lui, îi putem lua ocazia de a încerca. Când îi cerem să facă singur ceva pentru care încă nu este pregătit, putem transforma o activitate obișnuită într-o experiență frustrantă. Între aceste două extreme există sprijinul potrivit: atât cât are nevoie copilul, dar nu mai mult decât este necesar.

Articol dezvoltat de Caraman Cristina, magistru în psihologie clinică, kinoterapeut cu comportamente în terapie ocupațională.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării" implementat de AO Prietena mea cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).