Copilul meu se dezvoltă în ritmul lui: cum recunoaștem și susținem progresul?

Pentru copiii cu nevoi speciale, o călătorie poate fi o experiență dificilă din cauza schimbării mediului, lipsei rutinei, zgomotului și spațiilor aglomerate. Acestea pot provoca stres și suprasolicitare. Specialiștii explică faptul că aceste reacții nu sunt un refuz intenționat al copilului, dar o modalitate prin care acesta încearcă să se adapteze la o situație nouă. Psihologii și psihopedagogii recomandă părinților să pregătească din timp călătoria, să observe semnele de disconfort și să folosească strategii adaptate nevoilor fiecărui copil pentru a face deplasările mai ușor de gestionat.

Schimbările de mediu, lipsa unei rutine și spațiile aglomerate pot face o călătorie dificilă pentru copiii cu nevoi speciale. Potrivit psihologei Cristina Dolinschi, atunci când ajung într-un loc nou, unii copii pot fi copleșiți de numărul mare de informații și stimuli pe care îi întâlnesc. Pentru acești copii, rutina și lucrurile cunoscute oferă un sentiment de siguranță, iar o schimbare bruscă poate provoca stres, teamă sau nesiguranță. Specialista spune că reacțiile lor nu sunt neapărat un refuz intenționat, ci o modalitate prin care încearcă să facă față unei situații noi. 

Alla Marinova, psihopedagog cu competențe în terapia ocupațională pediatrică și integrare senzorială, susține că primele semne de disconfort nu se manifestă întotdeauna printr-o criză, de aceea este important ca părinții să fie atenți la schimbările de comportament. Specialista spune că un copil poate avea nevoie de o pauză dacă devine mai agitat sau iritat, plânge, își acoperă urechile, evită contactul vizual, caută mai mult apropierea părintelui ori nu își găsește locul. Alte semne pot fi frecatul ochilor, oftatul frecvent, transpirația, respirația accelerată sau apariția unor stări de greață, amețeală ori durere.

Alla Marinova recomandă ca, înainte de plecare, părinții să pregătească copilul pentru ceea ce urmează. Printre recomandările sale se numără:

• să îi explice, pe înțelesul lui, unde merge, cât va dura călătoria și ce se va întâmpla pe drum; 
• să folosească suporturi vizuale, precum fotografii, pictograme sau un orar vizual, dacă acestea îl ajută să înțeleagă mai ușor; 
• să citească sau să prezinte o poveste socială despre călătorie, atunci când copilul este familiarizat cu această metodă; 
• să păstreze, pe cât posibil, rutina zilnică (somnul, mesele și administrarea medicamentelor); 
• să planifice plecarea într-un moment în care copilul este odihnit și relaxat.
• să pregătească împreună bagajul și să îi permită copilului să aleagă un obiect de confort (jucăria sau păturica preferată).
• să planifice traseul din timp, incluzând opriri regulate pentru odihnă, mișcare, hidratare și folosirea toaletei, în funcție de nevoile copilului.

Ce pot face părinții când apare o criză în public

Pentru a reduce stresul copilului în spațiile aglomerate, cum sunt aeroporturile sau gările, părinții pot folosi câteva metode simple.

„O primă soluție este presiunea profundă: o îmbrățișare fermă, de tip «sandwich», sau purtarea unui rucsac mai greu trimit semnale de siguranță către creier, scăzând rapid anxietatea. De asemenea, putem folosi ancore tactile: oferirea unui obiect cu o textură specifică, greu sau rece, cum ar fi o piatră netedă, pentru a muta atenția copilului de la zgomotul din jur la un singur stimul controlat”, spune psihologa Cristina Dolinschi.

Aceasta recomandă și împărțirea traseului în pași mici, ușor de înțeles pentru copil, astfel încât acesta să știe la ce să se aștepte. În unele situații, un cărucior sau un rucsac poate crea o senzație de protecție în mijlocul mulțimii. 

Alla Marinova spune că în timpul călătoriilor mai pot fi utile:

• jucăria sau obiectul preferat al copilului; 
• o păturică, o pernă sau un obiect cu miros familiar, care îi oferă confort și siguranță; 
• căști antifonice, dacă zgomotul îl deranjează; 
• muzică liniștitoare sau alte sunete familiare; 
• jucării antistres, mingi senzoriale sau cărți tactile; 
• apă și gustări preferate, mai ales cele crocante, dacă îl ajută să se liniștească; 
• un orar vizual sau imagini care arată etapele călătoriei (plecăm – pauză – ajungem); 
• povești sociale, care explică dinainte ce urmează să se întâmple. 

Cristina Dolinschi subliniază că nu există o soluție universală. Tehnicile trebuie alese în funcție de nevoile fiecărui copil și de tipul tulburării de dezvoltare. De exemplu, un copil cu autism poate beneficia de căști antifonice și de îmbrățișări ferme, în timp ce un copil cu ADHD are nevoie, de regulă, de mai multă mișcare și de activități scurte care să-i mențină atenția. Adaptarea strategiilor la particularitățile fiecărui copil este esențială.

Atunci când un copil are o criză în public, cel mai important este ca părintele să se concentreze pe calmarea acestuia, nu pe reacțiile celor din jur, spune Cristina Dolinschi. În astfel de momente, explicațiile lungi sau certurile nu ajută, deoarece copilul este copleșit de stres. Specialista recomandă ca părintele să vorbească pe un ton calm, să folosească puține cuvinte și să îi ofere copilului un sentiment de siguranță.

„În ceea ce privește oamenii din jur, care pot deveni tensionați, critici sau oferă sfaturi necerute, cel mai eficient este să le răspundem pe un ton calm și ferm, strict informativ, fără să ne scuzăm și fără să intrăm în defensivă, de exemplu «Copilul meu trece printr-o supraîncărcare senzorială. Situația este sub control. Vă mulțumesc pentru înțelegere».

O astfel de replică dezarmează imediat reacțiile negative, deoarece mută discuția de la ideea de copil răsfățat la o cauză biologică reală. Iar dacă cei din jur continuă să comenteze sau să judece, ignorarea lor totală este pe deplin justificată. Toată energia părintelui trebuie să meargă în acel moment către copil, nu către educarea publicului”, explică psihologa.

Pauzele regulate pot face drumul mai ușor pentru copil

Familiile care evită vacanțele de teamă că nu vor putea gestiona situațiile dificile, nu trebuie să aștepte momentul perfect pentru a pleca la drum. Cristina Dolinschi recomandă ca acestea să înceapă cu pași mici, prin ieșiri scurte sau chiar câteva ore de cazare aproape de casă.

„Scopul nu este neapărat relaxarea, ci testarea într-un mediu controlat: observăm cum reacționează copilul la un pat nou, ce stimuli îl agită și ce strategii de calmare funcționează acolo”, explică ea. Specialista recomandă și alegerea unor destinații ușor accesibile, unde familia poate ajunge cu mașina, precum și a unor locuri de cazare liniștite, care să ofere copilului un mediu cât mai puțin stresant. 

Pe parcursul călătoriei, Alla Marinova recomandă părinților să planifice pauze regulate, mai ales atunci când copilul obosește ușor sau are sensibilități senzoriale ori dificultăți motorii.

„Pauzele scurte și dese sunt, de regulă, mai eficiente decât o singură oprire prelungită. În timpul acestora ar fi bine ca cel mic să se ridice și să se miște puțin, dacă acest lucru este posibil; să își schimbe poziția; să facă câteva întinderi sau mișcări ușoare; să bea apă și să ia o gustare, dacă este nevoie. Aceste pauze reduc oboseala și disconfortul, îl ajută pe copil să-și mențină atenția și fac călătoria mai confortabilă”, subliniază specialista.

De asemenea, Cristina Dolinschi îi sfătuiește pe părinți să se informeze din timp unde se află cea mai apropiată clinică sau unde pot apela la ajutor în caz de nevoie.

„Cel mai important lucru este să ne oferim libertatea de a renunța. Părinții trebuie să-și permită de a se întoarce acasă în orice moment dacă lucrurile devin prea greu de gestionat. Când privim o eventuală întoarcere acasă nu ca pe un eșec, ci ca pe o decizie asumată de protecție a familiei, presiunea mentală dispare și ne putem recăpăta liniștea”, conchide psihologa. 

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț limbajul acceptării”, implementat de AO Prietena mea, cu susținerea financiară a Marii Britanii.

Pentru copiii cu dizabilități sau tulburări de neurodezvoltare, ieșirile la terenul de joacă, piscină sau parc pot fi ocazii importante de socializare și dezvoltare. Totuși, reacțiile celor din jur, lipsa de înțelegere sau situațiile de excludere pot transforma aceste experiențe într-o provocare pentru copil și familie. Specialiștii spun că părinții pot contribui la integrarea copilului prin pregătire și sprijin emoțional, iar atunci când se confruntă cu discriminarea, este important să documenteze situația și să o raporteze.

Terenul de joacă, piscina sau parcul sunt mai mult decât locuri de recreere. Pentru copii, acestea sunt contexte în care învață să interacționeze, să coopereze, să gestioneze frustrările și să se simtă parte dintr-un grup. Pentru copiii cu dizabilități sau tulburări de neurodezvoltare, participarea la aceste activități poate fi influențată nu doar de propriile particularități, ci și de modul în care cei din jur reacționează la diferențele lor. 

Potrivit medicului pediatru Inga Vicol, copiii sunt foarte atenți la reacțiile celor din jur și pot fi afectați nu doar de cuvintele pe care le aud, ci și de gesturi, priviri sau comportamente de evitare. 

„Atunci când un copil observă că este privit diferit, nu este invitat în joc sau este etichetat ca fiind «problematic», poate începe să creadă că este diferit într-un sens negativ”, explică aceasta. Potrivit ei, astfel de situații sunt dificile și pentru părinți, care ajung uneori să fie permanent atenți la reacțiile celor din jur și să evite contexte în care copilul ar putea fi judecat. 

Inga Vicol susține că întrebările copiilor despre diferențe sunt firești și reprezintă, de cele mai multe ori, o modalitate prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jur, nu neapărat o formă de discriminare. Specialista recomandă ca adulții să ofere explicații simple, sincere și potrivite vârstei copilului, evitând mesajele bazate pe milă. 

„Copiii cu dizabilități nu au nevoie să fie prezentați ca fiind «neajutorați», ci ca persoane care, la fel ca toți ceilalți copii, au propriile calități, interese, preferințe și provocări. Un mesaj simplu și ușor de înțeles pentru copii poate fi: «Diferențele ne fac unici. Ceea ce avem în comun este că tuturor ne place să fim acceptați, să ne jucăm și să avem prieteni» Astfel de explicații contribuie la dezvoltarea empatiei și îi ajută pe copii să privească diferențele cu mai multă deschidere și respect”, accentuează aceasta.

Cum pregătim copilul pentru ieșirile în locuri aglomerate

Potrivit Inga Vicol, o bună pregătire înainte de o ieșire poate reduce stresul copilului și îl poate ajuta să participe mai ușor la activități sociale. Specialista recomandă:

1. Pregătirea copilului înainte de ieșire. „Părinții îi pot explica copilului ce urmează să se întâmple: cine va fi acolo, ce activități vor face, ce zgomote pot apărea și cât timp vor rămâne. Atunci când știe la ce să se aștepte, copilul se poate simți mai în siguranță.”
2. Utilizarea suporturilor vizuale. „Pentru unii copii, informația vizuală (imagini, fotografii, orare vizuale)  este mai ușor de  înțeles decât explicațiile verbale și îi ajută să anticipeze desfășurarea activităților.”
3. Expunerea graduală la situații sociale. „Evitarea completă a spațiilor publice poate limita dezvoltarea autonomiei. O strategie eficientă este creșterea treptată a participării. De exemplu, se poate începe cu vizite mai scurte sau în momente mai puțin aglomerate, crescând progresiv durata și complexitatea experienței.”
4. Crearea unui plan de retragere. „Uneori, copilul poate avea nevoie de o pauză într-un loc mai calm. A avea această opțiune  nu înseamnă excludere, ci respectarea nevoilor sale și prevenirea suprasolicitării.”
5. Respectarea ritmului copilului.„ Incluziunea nu înseamnă că toți copiii trebuie să facă exact aceleași lucruri în același mod. Înseamnă ca fiecare copil să aibă posibilitatea de a participa și de a se bucura de experiență într-un mod potrivit pentru el.”

Cum pot părinții gestiona situațiile dificile

Potrivit specialistei, rolul părinților nu este de a elimina toate situațiile inconfortabile din viața copilului, ci de a-l ajuta să dezvolte încredere în sine și capacitatea de a face față unor contexte sociale variate. Atunci când adultul rămâne calm și disponibil emoțional, acesta îi transmite copilului că situația poate fi gestionată și că este în siguranță.

Printre strategiile recomandate de specialistă se numără:

• Gestionarea propriei reacții înainte de a interveni

În situațiile neplăcute, este firesc ca părinții să simtă furie, tristețe sau frustrare, însă un răspuns calm îi oferă copilului un sentiment de siguranță și reduce riscul ca acesta să devină și mai tensionat.

• Privirea situației dintr-o perspectivă mai echilibrată

Specialista recomandă ca părinții să evite interpretările automate ale reacțiilor celor din jur, precum „toți ne judecă”, și să ia în considerare și alte explicații posibile. O privire sau o întrebare nu definește valoarea copilului, iar această schimbare de perspectivă îl poate ajuta pe părinte să reacționeze mai calm.

• Stabilirea unor limite clare și respectuoase

În situațiile în care apar comentarii nepotrivite sau comportamente discriminatorii, părinții pot răspunde ferm, fără a intra în conflict. Mesaje precum „Prefer să nu discutăm despre copil în acest mod” sau „Este important să vorbim cu respect” transmit copilului că este protejat și tratat cu demnitate.

• Validarea emoțiilor copilului

Dacă observă reacțiile celor din jur, copilul are nevoie ca emoțiile sale să fie recunoscute și explicate. Medicul pediatru spune că un mesaj precum „Știu că ai observat că cineva s-a uitat la tine. Uneori oamenii sunt curioși, dar asta nu înseamnă că este ceva greșit la tine” îl poate ajuta să înțeleagă situația și să își păstreze încrederea în sine.

„De asemenea, este important ca părinții să nu simtă că trebuie să ofere explicații sau justificări despre copil în orice situație. Copilul nu este o lecție pentru ceilalți, iar familia are dreptul să aleagă când și cum oferă informații”, susține doctorița.

Cum pot acționa părinții în caz de discriminare

Potrivit Carolinei Bagrin, membră a Consiliului pentru Egalitate, discriminarea copiilor cu dizabilități poate îmbrăca mai multe forme. Refuzul de acces la un serviciu disponibil publicului, precum un teren de joacă sau o piscină, poate constitui o prezumție de discriminare, dacă acesta este documentat. Totodată, și comentariile sau comportamentele neprietenoase din partea altor persoane pot fi considerate hărțuire. Specialista explică faptul că mesaje precum „copilul dumneavoastră îi sperie pe ceilalți” sau „locul lui nu este aici” nu mai sunt doar o lipsă de politețe, ci pot crea un mediu intimidant și ostil pentru copil și familie. Carolina Bagrin mai subliniază că discriminarea poate însemna și lipsa acomodării rezonabile, atunci când spațiile și serviciile nu sunt adaptate nevoilor copiilor cu diferite forme de dizabilitate. 

„Acești copii, în funcție de dizabilitatea pe care o au, au nevoie și de măsuri de acomodare. Ei se află într-o situație diferită și, respectiv, au nevoie de un tratament diferit. Vorbim despre terenuri de joacă care ar trebui să fie accesibile, să aibă rampe de acces și nu doar să permită intrarea, ci să fie adaptate și disponibile pentru copiii cu diferite forme de dizabilitate”, spune aceasta.

În cazul în care părinții consideră că s-au confruntat cu o situație de discriminare, Carolina Bagrin recomandă ca, înainte de toate, să ceară explicații și să clarifice dacă refuzul sau tratamentul aplicat copilului reprezintă o regulă generală sau vizează doar cazul lor. Totodată, ea îi îndeamnă să documenteze incidentul prin fotografii, înregistrări video, declarații ale martorilor sau răspunsuri oficiale din partea administrației. „Aceste documente pot fi utile dacă părinții decid să depună o plângere”, explică aceasta.

Potrivit membrei Consiliului pentru Egalitate, procedura de depunere a unei plângeri este simplă și accesibilă, inclusiv online. Ea subliniază că, în cazurile de discriminare, persoana care reclamă fapta trebuie să prezinte un minim de probe și să descrie circumstanțele în care a avut loc incidentul. 

„În primul rând să aibă curajul și să îndrăznească să depună o plângere. Pe site-ul egalitate.md există formularul «Depune o plângere», în care trebuie completate doar câteva câmpuri, iar procedura este destul de accesibilă. Dacă, pe parcursul examinării, Consiliul are nevoie de informații sau circumstanțe suplimentare, revine către petiționar și îl ghidează pentru a documenta cât mai bine plângerea”, explică ea.

Dacă discriminarea este constatată, Consiliul poate emite recomandări pentru remedierea situației și prevenirea unor cazuri similare, precum și poate aplica sancțiuni persoanei care a săvârșit actul de discriminare.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării”, implementat de AO „Prietena mea”, cu susținerea financiară a Marii Britanii.
 

Pentru copiii cu tulburări din spectrul autist, ADHD sau alte tulburări de neurodezvoltare, trecerea de la rutina școlii la programul mai relaxat al vacanței poate fi dificilă. Schimbarea bruscă a activităților poate provoca anxietate, comportamente dificile și chiar regres în unele abilități dezvoltate cu efort în timpul anului. Specialiștii recomandă păstrarea unei rutine flexibile, dar previzibile, care să le ofere siguranță și stabilitate și în timpul vacanței. 

De ce poate fi vacanța dificilă pentru copiii cu tulburări de neurodezvoltare

Vacanța de vară, deși este o perioadă așteptată de majoritatea copiilor, poate reprezenta o provocare majoră pentru cei cu tulburări din spectrul autist sau alte tulburări de neurodezvoltare. Potrivit psihologei Cristina Dolinschi, trecerea de la rutina clară oferită de școli la un program lipsit de structură le poate afecta capacitatea de adaptare și de organizare a activităților zilnice. „Mulți dintre acești copii pot procesa stimulii din mediu într-un mod mult mai intens și au nevoie de repere externe solide pentru a se organiza. Școala oferă o structură externă stabilă care compensează parțial dificultățile de autoreglare internă. Atunci când această structură dispare brusc, lumea din jur devine imprevizibilă și copleșitoare, declanșând o stare de alertă maximă și suprasolicitare cognitivă, deoarece copilul nu mai știe exact la ce să se aștepte de la momentele următoare ale zilei”, explică specialista.

Potrivit acesteia, menținerea unei rutine în timpul vacanței reduce nivelul de stres și îi ajută pe copii să-și folosească energia pentru învățare, joacă și odihnă, nu pentru a face față incertitudinii. Dincolo de efectele imediate asupra stării emoționale, specialista spune că lipsa unei rutine poate afecta și abilitățile dobândite cu efort în terapie și la școală. „Pe plan comportamental, putem observa o creștere a frecvenței crizelor de plâns și de furie sau a episoadelor de epuizare emoțională, dereglări ale programului de somn și de alimentație, precum și o pierdere rapidă a unor deprinderi practice de independență, cum ar fi spălatul și îmbrăcatul de dimineață fără memento-uri repetate sau strângerea farfuriei după masă. Pe plan cognitiv, se poate constata o scădere accentuată a capacității de concentrare și o uitare rapidă a unor cunoștințe școlare de bază, fiind necesar un efort dublu de recuperare odată cu începerea noului an școlar”, afirmă aceasta.

Cristina Dolinschi explică și faptul că aceste schimbări de comportament sunt deseori alimentate de anxietatea pe care o simte copilul atunci când rutina dispare și mediul devine mai puțin previzibil. „La copiii cu dificultăți de comunicare, anxietatea se exprimă frecvent prin somatizări, cum ar fi dureri de burtă, dureri de cap sau oboseală extremă inexplicabilă, apărute din cauza stării constante de alertă a organismului.”

Cum îi pot ajuta părinții să se adapteze mai ușor

„Chiar dacă în perioada vacanței, programul zilei este mai flexibil decât în perioada grădiniței sau a școlii, este recomandat să păstrăm o anumită structură și predictibilitate în desfășurarea activităților zilnice. Un instrument foarte util este orarul vizual, alcătuit din imagini, fotografii sau pictograme care ilustrează activitățile zilei: trezirea, micul dejun, joaca, plimbarea, masa, odihna etc. Copilul poate vedea cu ușurință ce urmează și se poate pregăti mai bine pentru schimbările din program”, explică Cristina Caraman, magistru în psihologie clinică cu competențe în terapia ocupațională pediatrică. Potrivit specialistei, pe lângă orarul vizual, sunt utile și alte instrumente simple:

• Ceasurile vizuale sau cronometrele colorate, care îl ajută pe copil să înțeleagă cât durează o activitate și când aceasta se apropie de final; 
• Imaginile „Acum – Apoi”, care prezintă pe scurt activitatea curentă și ceea ce urmează, fiind de mare ajutor în timpul tranzițiilor;
• Calendarele zilnice sau săptămânale, potrivite pentru copiii mai mari, care permit anticiparea evenimentelor importante; 
• Listele de verificare, la fel, potrivite pentru copiii mai mari, care pot bifa singuri pașii unei activități (de exemplu, pregătirea pentru ieșirea din casă sau rutina de seară);
• Indicatoarele vizuale pentru emoții, care ajută copilul să-și recunoască și exprime stările emoționale, mai ales atunci când este dificil să găsească cuvintele potrivite; 
• Tablele sau imaginile de alegeri, prin care copilul poate alege între două activități potrivite („Mergem în parc sau desenăm?”), dezvoltându-și astfel autonomia și reducând opoziția; 
• Poveștile sociale, scurte imagini sau texte care explică ce se va întâmpla într-o situație nouă, cum ar fi o excursie, o vizită la medic sau o petrecere;
• Ghidajul oferit de adult, prin explicații scurte, clare și consecvente, însoțite la nevoie de gesturi, imagini sau demonstrații practice, îl ajută pe copil să înțeleagă mai bine ce se așteaptă de la el. 

„Este util ca, pe măsură ce activitățile sunt finalizate, copilul să poată muta pictograma sau imaginea într-o căsuță «Gata», să o întoarcă sau să o bifeze. Acest lucru îi oferă sentimentul că progresează și îl ajută să înțeleagă mai bine succesiunea evenimentelor”, mai spune aceasta.

Potrivit Cristinei Caraman, trecerea de la o activitate la alta este una dintre cele mai dificile situații pentru mulți copii cu nevoi speciale. De aceea, schimbările trebuie anunțate cu câteva minute înainte, folosind propoziții simple precum: „Încă cinci minute și terminăm jocul” sau „Acum terminăm, apoi mergem afară”. Pentru copiii care înțeleg mai greu limbajul verbal, explicațiile pot fi însoțite de imagini, gesturi sau un cronometru vizual.

„Uneori, tranziția poate fi făcută mai ușor printr-o activitate de legătură, cum ar fi strângerea împreună a jucăriilor, cântarea unui cântec scurt sau alegerea dintre două activități potrivite. Aceste strategii îi oferă copilului un sentiment de control și fac schimbarea mai ușor de acceptat”, explică specialista.
Activitățile zilnice simple contribuie direct la reglarea emoțională și la starea de bine a copilului. Cristina Caraman susține că respectarea unor ore regulate pentru mese și somn, alături de perioade zilnice de joacă și relaxare, oferă copilului siguranță și creează condițiile necesare pentru învățare, comunicare și participarea la viața de familie. „Jocul liber, care este considerat principala ocupație a copilului, și timpul petrecut împreună cu familia, nu sunt doar modalități de petrecere a timpului. Ele oferă oportunități importante pentru dezvoltarea relațiilor, a abilităților sociale, a autonomiei și a încrederii în sine”, spune aceasta.

De asemenea, Cristina Caraman subliniază că vacanța nu trebuie să însemne un program rigid, ci un echilibru între flexibilitate și predictibilitate. Potrivit acesteia, este suficient ca orele de masă, somn și câteva momente importante ale zilei să rămână constante, pentru ca copilul să se simtă în siguranță și să se poată bucura de experiențele vacanței. 

„O vacanță reușită presupune transformarea timpului liber într-o sursă de siguranță și de relaxare autentică. Rămâne responsabilitatea și menirea părinților, precum și a celor apropiați, de a crea acel mediu protector și validant, capabil să le ofere copiilor cu tulburări de neurodezvoltare nu doar un program organizat, ci și bucuria conectării, alături de certitudinea că sunt înțeleși, susținuți și pe deplin capabili să reușească”, conchide și Cristina Dolinschi.

Acest material a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF „Învăț Limbajul Acceptării”, implementat de AO „Prietena mea”, cu susținerea financiară a Marii Britanii.